Pentru mine, unul, s-a încheiat capitolul validării creației originale după criterii estetice, o dată cu dispariția marelui critic de direcție Nicolae Manolescu (venit în prelungirea trioului istoric Maiorescu-Lovinescu-Călinescu). Conta în fața propriilor ochi tot ce scriam fiindcă mă expuneam voluntar exigențelor autorității critice promovate și de „oamenii lui Manolescu“ (nu numai de către Manolescu însuși), susținători ai primatului estetic, care țin și azi ștacheta ridicată a valorizării; de aici înainte nu va mai conta, mă tem, eu nu mai am viitor literar. Am avut slăbiciune pentru atmosfera profesionistă instaurată de Nicolae Manolescu, care „a sfințit locul“ în fruntea săptămânalului-fanion „România literară“ (din 1990) și în fruntea Uniunii Scriitorilor, cât a fost președinte al ei (din 2005 până la moartea sa neașteptată). Spiritul critic nu se va reînnoi, ci va fi pus sub obroc. Lumea literară românească a rămas și fără al doilea pilon fundamental de susținere a criticii „estetice“, în nici doi ani – după Eugen Simion (dispărut pe 18 octombrie 2022), pe 23 martie 2024 a murit și Nicolae Manolescu (amândoi academicieni fără pereche), cel mai important critic de după Al Doilea Război Mondial, cum se tot recunoaște. O lovitură năucitoare dată de destin literaturii române. Nu are și nu va mai avea nimeni reprezentativitatea și autoritatea lor critică. Acum critica literară românească e în aer, noile generații nu vor să mai audă de critica „estetică“ (și de literatura scrisă până la ei; istoriile literare apărute nemaifiind deloc repere de valoare). Sunt la modă studiile „universitare“ pe criterii de ideologie literară, „necritice“ (eventual, pe tiparul „plăcerii“ și al corectitudinii politice), nu critica de întâmpinare, nu canonul literar. Sigur, mai există o speranță, pentru o vreme, cu tinerii Răzvan Voncu și Daniel Cristea-Enache, ieșiți din plutonul douămiist: aceea să reziste pe poziții, să susțină critica literară „estetică“ și să aducă istoria literaturii române la zi, singurul criteriu de valorizare rămânând cel moștenit din secolele XIX și XX la noi… Va fi derută critică în lumea literară, valorile nu vor mai conta. Îi scriam unui poet premiant senior, în ziua în care am aflat că a murit Nicolae Manolescu, resemnat: „Mă tem că piramida literară se va prăbuși de aici înainte“… Ce credeți că mi-a răspuns poetul premiant senior (nu-i trec numele, fiindcă nu i-am cerut acordul să dau de gol ce mi-a scris): S-a cam terminat cu valoarea în literatură, dragă Liviu. Vorba lui Bernard Pivot, despre anii de altădată, când conta mai mult valoarea literară decât morala… Acum, văd și la teatru, reprezentări mai mult etice decât estetice. Asta e epoca. Noi suntem rămași de data trecută. O dată care a trecut.
Reiau, ce am mai scris. Am tot afirmat că sunt un produs critic al comunismului (vorba vine), născut cum sunt în 1950, crescut, educat, cu loc de muncă și familie, cu cărți de versuri publicate până la Revoluția din 1989 (cei care au participat la Revoluție direct sau indirect, muritori de rând, sunt convinși că a fost o revoluție, nu o „lovitură de stat“; ar fi fost culmea să participe ei la o lovitură de stat) într-o Românie „populară“ și socialistă. Am luat seama acum, când scriu aceste rânduri, că până la Revoluție am avut două repere critice intuitive: 1) în persoana lui Nicolae Manolescu, în plan literar, din vremea primei mele tinereți (prin revistele literare, în principal „Contemporanul“, „Gazeta Literară“ / „România literară“, o perioadă „Steaua“, dar și prin cărți ale sale, de referință) până azi, și 2) în persoana perechii Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, în plan etic-literar-ideologic, în anii 80 ai secolului trecut (prin Radio Europa Liberă, exclusiv; spun ideologic, să nu se înțeleagă vreo legătură politică, eu n-am fost niciodată membru de partid). Fire singuratică fiind, timidă, izolată, n-am avut noroc de îndrumători (n-am avut „modele de urmat în viață“, nici între scriitori, oricât de mari erau considerați; i-am citit, dar nu m-am apropiat de ei și nici nu i-am aprofundat, să fiu sigur că nu scriu ca ei, „că nu sunt influențat“), am mers pe mâna mea, cum se spune. Mi-a fost mai ușor să urmăresc în amănunt o personalitate critică, pe Nicolae Manolescu, el era „busola“ săptămânală în lumea literară, a autorilor și cărților în principal care meritau, din anii 70 încoace; acceptam să mă influențeze orișicât. La mine având întâietate cititul înaintea scrisului. Așa cum aveau să mă influențeze radical în plan etic-literar-ideologic Monica Lovinescu și Virgil Ierunca (poet premiant la vremea lui, critic de top de poezie, în genul poeților-critici Gh. Grigurcu și Ion Pop, de azi), pe alt palier, până la Revoluție. Din liceu (în 1967 mi-am luat diploma de bacalaureat și am plecat din Adjud, unde aveam casa părintească; trei ani i-am petrecut și la București, până să mă căsătoresc la Focșani în 1975, dar fără să-l cunosc pe Nicolae Manolescu; nu mai pun la socoteală faptul că n-am îndrăznit să merg la Cenaclul de Luni de mai apoi, patronat de domnia sa), an de an, până azi am cumpărat cu o regularitate de invidiat reviste literare, semnătura lui Nicolae Manolescu mi-a atras, în primul rând, atenția, îl citeam fără teama că sunt dus în eroare, aveam încredere oarbă în „flerul“ lui „impresionist“, în spontaneitatea-i studiată. Confruntam judecățile sale cu „gustul“ meu, citind cărțile despre care a scris. E adevărat, nu o dată m-am și despărțit de cronicile sale dedicate poeților „promoției 70“ (neomoderniști, cum le spune azi Ion Pop), de exemplu, la masa de scris eu având alte „impulsuri estetice“, nefiind un admirator al metaforei obligatorii și nici al calofilismului dus la extrem pe atunci, oricât de rafinat ar fi fost el. Personal, am admirat poeții mari ai generației 1960 care scoteau cărți „canonice“ în anii 1970 (când am debutat eu editorial). Altfel, Nicolae Manolescu mărturisește onest azi: „Am greșit nu o dată. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea și cultura mea literară. O lungă experiență îmi dă oarecare drept la greșeală și la contrazicere. Cu atât mai mult într-o epocă în care literatura se schimbă rapid, ca și receptarea ei de către public și critică. Puneți-vă în situația mea, cronicar literar la 22 de ani, la începutul anilor 1960, când literatura română era cea care era, și istoric literar la 70, la începutul anilor 2000, când literatura română este cea care este. Cum să fi rămas același?“ (Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc). În anii 80 i-am invidiat pe „optzeciști“ (din tagma cărora mă iluzionam că fac parte; eu, un provincial din Vrancea), care aveau cronici elogioase la cărțile lor, semnate de Nicolae Manolescu. Când a scris despre mine, în 1989, în „România literară“, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, mi-am spus că abia din acel moment mă pot în sfârșit considera un „poet“, validat de domnia sa, generos (aveam deja patru cărți publicate, aveam 39 de ani în 1989; nu lăsam laoparte multele-puținele cronici semnate de critici importanți la cărțile mele, dar fără omologarea lui Nicolae Manolescu nu eram „împlinit“). Mai departe, fără susținerea morală a lui Nicolae Manolescu n-aș fi îndrăznit să visez la caii verzi care au apărut pe pereți după Revoluție (când m-am trezit în 1990 la București pus în fruntea unui săptămânal al „optzeciștilor“, de la care aveam să demisionez după un an; rămâne în paranteză, în 1990 m-am mutat în București; ales din 1990 an de an în Consiliul Uniunii Scriitorilor până în 2013, când m-am retras, i-am tot tras de mânecă pe teme de administrație pe toți președinții Uniunii Scriitorilor, inclusiv pe Nicolae Manolescu, imaginându-mi că intră în datoriile mele de membru să fiu „critic, vigilent“, cu prețul antipatiei lor; interesant, președintele Uniunii, Nicolae Manolescu m-a demis din funcția de redactor-șef adjunct la „Viața Românească“, fiindcă l-am publicat pe Paul Goma cu pagini de jurnal scris la Paris, în care înjura „în stilul lui“ scriitorimea de la noi, mare nenorocire; m-am supărat atunci că Paul Goma a fost acuzat de antisemitism, pe nedrept; admirația mea veche, însă, față de spiritul critic al lui Nicolae Manolescu m-a ținut departe de resentimente; amintesc de asta în treacăt, observând că a fost primul nostru „scurtcircuit literar“; lasă că au fost și scântei care s-au soldat cu trimiterea mea în judecată de domnia sa de două ori pentru „delict de opinie“, de fiecare dată Nicolae Manolescu retrăgându-și acțiunile în instanță, superior, împăcați cu o strângere de mână în particular, fiind neînțelegeri umorale la mijloc; apoi au venit alte „atingeri de destin“, de data asta binevoitoare, deși era supărat pentru intransigențele mele de ordin politic, în publicistică, atât cât a fost domnia sa senator liberal și președinte al PAC, eu având opțiuni creștin-democrate, în publicistica vremii; în Istoria sa critică… mi-a penalizat ziaristica; ieșit din lumea politică, după o experiență de care nu a fost încântat, pierzând vremea, Manolescu repeta că: „Scriitorii nu trebuie să facă politică militantă“; nu mai spun că Nicolae Manolescu m-a onorat și cu premii literare, nu știu ce m-aș fi făcut fără ele. „Spune-mi ce citești, ce scrii, ca să-ți spun cine ești“, declara Nicolae Manolescu, distins diagnostician, psiholog, „părinte“, nu numai critic și istoric literar, profesor de renume. Adăugând, să fie pe înțelesul tuturor (aviz amatorilor lipsiți de spirit critic, îndeosebi), că sensibilitatea nu e bătută în cuie nici în domeniul criticii (tot pe firul Maiorescu-Lovinescu-Călinescu): „Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice. Spiritul critic înseamnă ciurul, sita, discernământul, cernerea… În plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei autorități critice. La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită… Spiritul critic însuși trebuie supus criticii… Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva laoparte, propunând și practicând niște criterii. Această selecție produce un canon“… Nicolae Manolescu a fost o instituție critică: literatura română arată după chipul și asemănarea sa, talentul său i-a dat un sens.