Rugă pentru poezie
(Könyörgés versért)
Iubirea-i și-acum ca fulgii de zăpadă
căzând încet din înalt de cer. Doar
plutire, atingeri iuţi, stropi de lacrimi
pe piele. La fel de ușoară să-mi fie
și poezia! Prezumţii, intuiţii, lumini
palide, umbre calme. Vreau să trăiesc
și de-acum sub potopul fulgilor de nea.
Nu vreau cenușiul ploii de decembrie,
încă am nevoie de lenta metamorfoză.
Știu, nu se mai cuvine la această vârstă.
Ori n-ar trebui, poate, la nicio vârstă,
să ne încropim fericirea din fulgi de
zăpadă ce se topesc ușor. Nici plânsul.
Puzderia de slăbiciuni. Tainica pietate.
Alunecarea tăcută pe sticlă. O, dă-mi
astfel de poezii, Doamne! Să mai fiu
pentru-o vreme poet. Ori măcar să cred:
asta e poezia. Și iubirea. Extazul. Uimirea.
Totul. Puterea celor fragili. O revoluţie
fulguind încet. Și bulgărele de zăpadă
din vremea de demult presat din foarte,
foarte mulţi fulgi. Cu care-am spart geamul.
Mea culpa. Mai lasă-mi pentru o vreme
cruzimea copilăriei! Adevărata poezie.
Precum ciorile
(Ahogy a varjak)
Din altă parte am venit și eu. Adică dintr-un
alt dialog. S-a aflat aproape tot aici, doar cu
puţin mai sus ori mai jos. Poate doar pe-o altă
lungime de undă. Precum ciorile. Porumbeii.
Muștele. Printre noi. Peste noi. Alături de noi.
Tocmai soseam. De-acolo, aici. Așa ceva nu
durează o zi, două, ci ani întregi. Să schimbi
un sistem de relaţii cu altul. Bineînţeles că
eu nu-mi amintesc asta. Căci traversarea nu-i
posibilă. Nu-i adevărat că am fost tabula rasa.
A trebuit, la schimb, să uit tot atât de mult
pe cât-am învăţat. Mama mă lăsase, și atunci,
în faţa magazinului. Așa obișnuia, întrucât
locuiam într-un orășel. Încă eram în cărucior,
dar deja vorbeam destul de bine această limbă,
compusă din cuvinte întreţesute între ele.
Mai mult, o vorbeam numai pe aceasta, pe cea
dinainte, șuieratul, foșnetul, freamătul ori vuietul
le-am uitat, se pare. Bătea vântul. Până să iasă
mama, m-au înconjurat câteva persoane și ascultau
râzând ce strigam: „Vântule, lasă-mi capul în pace,
nu-l mai bate!“ Repet, nu aveam cum să-mi amintesc,
firește, momentul acesta, am aflat de la ea, ulterior.
Contradicţia nu se poate rezolva. Căci dacă aici
ele, lucrurile, înţelegeau ceea ce spun, în cealaltă
lume nu mă vor mai putea înţelege. Nici vântul.
Nici iarba. Nici piatra. Nici ploaia. Ceva pentru
altceva. Cu certitudine, aceea a fost una dintre
ultimele tentative. Gură de copil. „Lasă-mi,
vântule…“ Pe mama o podideau lacrimi de râs
ori de câte ori îmi evoca asta. Apoi, brusc,
s-a posomorât. Ea știa ceea ce știu de-acum și eu.
Că încă bate vântul. Și că nu putem fugi decât
înainte. În vremea din urmă, când mă aflu
de unul singur, mă adresez din nou obiectelor.
Dacă mă împiedic. Dacă mă lovesc cu capul,
umărul, mâna ori genunchiul de ceva. Mă pregătesc?
Jalnică tentativă. Nu există cale de întoarcere.
Cel care ne-a creat
(Aki teremtett)
Anii cincizeci. Seri de sfârșit de vară. După
o lungă epidemie și atunci. Ne-am adunat
toţi în faţa casei vecine. Nu exista trecut.
Nu exista nici viitor. Doar eternul prezent.
Ca un acordeon. O cutie de marmură cu
nervuri fine cu reflexe când cenușii, când
verzi. Clape albe ca osul. Butoane negre
ca bezna. De-o parte și alta, curele de piele
maronie, cu care se fixa pe umeri. O cataramă
mică pe-o latură. Se poate închide. Splendid.
Înăuntru e muzica. Închide în ea timpul de la
începuturi. Când se deschide, scoate un horcăit
ca al muribunzilor. Deși tocmai atunci reînvie
totul. E adevărat și că dispare absenţa. Golul.
Absenţa e ca serile de odinioară la ţară. Nori.
Praf. Cer stingându-se. Deoarece nimicul se
schimbă necontenit. Nu există două nimicuri
identice. Muzicantul infirm. Trunchi viguros,
picioare chircite, faţă crispată. Și acordeonul
perfect. Se prelinge în degetele pline de jind.
În ochii cu vinișoare umflate. În craniul său
răvășit. Și în toţi cei care îi stau în preajmă.
O, ce dor mi se face de timpul acela închis.
Ca să-l mai netezesc o dată. Să simt cum
se umple nimicul. Cum freamătă, tremură ca
un animal căzut în capcană. Acum deja știu
că nu există moarte, ci doar un acordeon
șters cu grijă de praf și închis cu cataramă.
Timpul în așteptare. Înţelesul golit de înţeles.
Un adolescent infirm în locul lui Dumnezeu.
Arbitrarul
(Véletlen)
Tanti Johanna vindea legume la piaţă,
ceapă, pătrunjel, morcovi. Apoi, ceva
mai târziu, și fructe. Mere coapte
odată cu orzul. Pere cu miezul roșu.
Agrișe, după ce zahărul le îmbujora
coaja. Tanti Johanna era gheboasă.
Părea că se uită și la mine de jos în sus.
Era prietena mamei. N-a fost niciodată
la noi. Cândva, foarte demult, la Cluj,
au terminat împreună un curs rapid
de telegrafie. Tot împreună au pornit
spre casă, cu trenul, cu puţin înainte
de a fi bombardat aliaţii gara. Mama
a lucrat ca poștăriță înainte de măritiș.
Probabil că și tanti Johanna la fel,
deși nu-mi amintesc să fi vorbit
vreodată despre asta. În zilele de joi,
mama mă lua la piaţă, cumpăram
de la ea una-alta. Locuia la Catalina,
la numai patru kilometri de Târgu
Secuiesc. Era scundă și urâtă. Cum
te simţi, Johanna? Mulţumesc, bine.
Dar tu, Bertus? Și eu. Mai stăteau
de vorbă, dar pe mine nu mă interesa.
O dată am vizitat-o la Catalina. Casă
mare, curte, grădină. Azi i-aș spune
conac. Cred că a și fost. Locuia
împreună cu fratele ei, cu nea Jóska.
Aș putea născoci un nume ceva mai
interesant, dar n-am ce face, așa
se numea. Mai demult a fost învăţător.
Sau așa mi se pare. Dar au fost, înainte
de orice, culaci. Nu mă apuc acum să
explic ce înseamnă cuvântul acesta,
e ușor de căutat. Casă impunătoare,
mobilier masiv. Și-n tot timpul acesta,
găinile se plimbau în voie prin bucătărie,
murdăreau totul. Călcam cu băgare
de seamă printre găinaţuri. Tatăl meu
a fost agronom. A luat parte și la
colectivizare. Nu stau să explic nici
asta. S-a și retras, s-a angajat profesor
la școala agricolă. Deci două fete tinere.
Prietene bune. Simţeam și eu că sunt.
Restul e secundar. Ionatane, ponice,
batule, dintr-astea. Un leu, doi lei,
trei lei. Doar o viaţă. Care e, în fond,
ceva cu totul arbitrar. Nu ca iubirea.
Vocabular
(Szókincs)
Cum scara lui Iacob în spate, culcată
în clarobscurul din șopron. Ori ca norul
de ploaie burdușit după munţi, din care
se mai vede-o fâșie de-o palmă ca un colţ
de haină dintr-o valiză neglijent închisă.
Fără de graba pregătire. Probabilitatea.
Eventual ceea ce preexista. Cum le-am
putea deosebi între ele? Bunica ne-a povestit
că bunicul ei, pe vremuri, și-a zvârlit odată
furca de fier într-un vârtej de vânt,
și-ntr-o clipă au dispărut și vârtejul,
și furca de fier. Apoi, a doua zi, l-a văzut
pe vecin umblând de ici-colo prin curte
cu piciorul bandajat, șchiopătând evident,
și când bunicul bunicii s-a dus până
la el, ca să-i ceară ceva cu împrumut,
a zărit prin ușa întredeschisă a șurei
furca de fier, rezemată de o stivă
de scânduri. N-a spus nicio vorbă.
Sunt lucruri pe care e mai bine să nu
le zgândărești. Și bunica s-a oprit aici.
S-ar putea întâmpla să nu-mi amintesc
exact protagoniștii. Însă esenţialul
e că sunt cutremurat de fiori și astăzi
când îmi amintesc întâmplarea. Cred
că viaţa a continuat ca și până atunci.
Se mai găseau, sunt sigur, și alte furci
de fier în gospodăria lor. Cu acestea
se încărca fânul în căruţe, se arunca
în șură, apoi în iesle, în faţa vitelor.
Asta e o scenă rurală, însă nu am habar
dacă aceste cuvinte mai au loc în poezie.
Scară. Furcă de fier. Vârtej de vânt. Șură.
Iesle. E un vocabular potrivit? E un tezaur?
Am ţinut însă cu tot dinadinsul să relatez
întâmplarea. Este un fel de arhetip, desigur.
Așa sunt și vieţile noastre, dar nu identice.
O scară e ca oricare alta. Poate doar eu am
crezut că-i a lui Iacob. Sunt și eu precum
cel de foarte demult. Dar nu mai sunt acela.
Celulele ni se schimbă până la ultima într-un
ciclu de șapte ani. Dar amintirile le mai am.
Numai ele mă mai leagă de cel care am fost.
În românește de Kocsis Francisko