Primul aspect interesant al nuvelei La Grandiflora (1928) este acela că, deși orașul în care scriitorul își localizează povestea nu este numit în text, iar denumirea localului, La Grandiflora, era comună în România interbelică, nimeni nu s-a îndoit vreo clipă – cel puțin în critica noastră literară – că referentul la care trimite universul nuvelei sunt Drăgășanii.
Poate pentru că autorul era un fiu al orașului (în care se născuse, în 23 aprilie 1894), poate pentru că psihologia podgorenilor vâlceni este particulară și recognoscibilă, ori poate, mai puțin probabil, pentru că au identificat un detaliu toponimic local, în Dealul Verdii din nuvelă. Cert este că majoritatea cititorilor a practicat lectura de identificare, care a accentuat interpretările realiste ale nuvelei și transferul permanent din planul ficțiunii în realitate. Aceste analogii, care acreditează tacit identificarea orașului din text cu Drăgășanii, erau frecvente în critica din epocă și vor rămâne și în istoriile literare de mai târziu. O istorioară burgheză într-un oraș al podgoriilor: cam așa poate fi rezumată, la prima vedere, nuvela La Grandiflora, a lui Gib. I. Mihăescu.
O interpretare simbolică, totuși, legată de acea particulară bogăție a orașului, care îi conferă și identitatea, este și ea posibilă, mai ales dacă facem conexiunea între onomastica personajelor și rolul vinului în compoziția narațiunii. Nuvela ne va dezvălui rețeaua de conexiuni pe care viziunea prozatorului o stabilește cu cultura vinului, considerată definitorie pentru Drăgășani și, în același timp, construită în directă relație cu ciclurile viticole.
Întâi și-ntâi, după cum o sugerează și titlul, nuvela este construită în jurul grădinii La Grandiflora: un petec de „fâneață tunsă, cu trei pruni, din dosul cârciumii, în chip de pavilion“1. Dar nu localul în sine este cel care alimentează starea de spirit a protagonistului (podgoreanul Manaru), ci consumația pe care grădina de vară o oferă. Mai ales vinul, căci fleicile sunt aceleași tot timpul anului, în timp ce vinul tânăr, de toamnă, e un eveniment ce are loc doar o dată pe an. Acesta coincide, deloc întâmplător, în nuvelă, cu începutul dramei lui Manaru. Vinul este pus de scriitor într-un raport de reciprocă oglindire cu stările de spirit ale personajului: la început calm, senin, învăluit într-un halou de lumină ca și vinul cel bun, burghezul oltean Manaru începe să se înfierbânte și să se tulbure, exact ca vinul care începe a doua fermentație.
Personajul principal, stăpânit de febra comună tuturor eroilor lui Gib. I. Mihăescu, trăiește o pendulare între fervoare și îndoieli, pe parcursul lunilor de răzbunare pentru infidelitatea soției, pendulare similară, și ea, instabilității vinului pe durata acestei fermentații. Deznodământul dramatic seamănă și el cu soarta licorii: Manaru moare, simbolic, atunci când sinuciderea ultimei sale victime, „Morărița“, îi prăbușește convingerea pe care o dobândise până atunci, cum că toate femeile ar fi ușuratice și infidele. Din acel moment, întregul său eșafodaj de certitudini se prăbușește, iar Manaru, după ce-l ucide pe cel ce-i sedusese soția, Ramură, se predă poliției, închizându-se singur în cușca propriilor combustii interioare. Asemenea vinului care, după a doua fermentație, este ferecat în sticle, iar ceea ce se petrece în sticlă nu ne mai este cunoscut decât când o desfacem. Gib. I. Mihăescu își încheie, însă, nuvela așa cum se cuvine, odată ce Manaru, predându-se poliției, va fi închis, luând cu el secretul arderilor sale interioare de după aceea.
Comparația între evoluția psihologică a personajului și stările vinului, chiar dacă neintenționată de autor (deși, să nu uităm, competența enologică nu-i poate fi contestată, fiind atestată de toți cei care l-au cunoscut), nu este forțată. Personajele aflate în conflict poartă nume care trimit explicit la enologie: pentru cine cunoaște disciplina, onomastica prefigurează raporturile dintre ele. Rivalul care-i seduce soția – pe disponibila Frosa – se numește Ramură: aluzie clară la ramura care se naște, prin altoire, din trunchiul vechi. Or, Manaru îi spune lui Ramură, în timpul scenei care declanșează acțiunea, că: „Ți-o las… Eu trebuie să renunț la ea, cum m-am sfătuit și cu dânsa, rămâneți“, iar Ramură acceptă „altoiul“ erotic: „Fie“2.
Manaru însuși poartă un nume cu o puternică semnificație în lumea viticultorilor, cu atât mai mult, cu cât celelalte personaje i se adresează și îl numesc numai cu numele de familie, prenumele (Sava) fiind întrebuințat doar de narator. Manaru vine, fără discuție, de la mană, boală devastatoare a viței de vie, care distruge recoltele, tot așa cum răzbunarea erotică a lui Manaru distruge atât liniștea burgheză a familiilor micului orășel viticol, cât și existența familiei Moraru și pe cea a familiei sale. Manaru, cu toate că pare un răzbunător lucid și calculat, sfârșește prin a distruge totul, de jur împrejur, exact ca boala viței-de-vie, al cărei nume îl poartă.
Analogiile sunt potențate cum spuneam, de aluziile la eno-gastronomie, strecurate de autor pe parcursul narațiunii, deopotrivă în scenele ce se petrec la Grandiflora și în cele din oraș. Elocventă este, în acest sens, scena seducerii cârnățăresei maghiare, petrecută chiar în măcelăria acesteia, în care decorul se suprapune scenei erotice, într-o imagine care nu este vulgară, cum a crezut E. Lovinescu la apariția nuvelei în volum, ci grotescă. Imaginea acuplării din măcelărie sugerează doar întâlnirea imposibilă dintre o carne grasă, lipsită de rafinament (cârnățăreasa) și un vin de soi, plin de caracter (Manaru).
Cea de-a doua „fermentație“ psihologică a acestuia din urmă, presărată cu asemenea decizii eronate, nu se putea finaliza decât printr-un eșec de proporții: dintr-un „vin tânăr“ superior nu va rezulta, din cauza consecințelor pe care le au respectivele erori, decât un eșec existențial total.
Nu este locul, în această cercetare, pentru o analiză alternativă și simpatetică a nuvelei lui Gib. I. Mihăescu și cred că nu se impune și parcurgerea altor creații în care vinul joacă un rol. Am încercat doar să arăt că, fără să fie el însuși un podgorean sau un zelator al zeului Bacchus, autorul a strecurat în operă destule simboluri și aluzii la o experiență pe care, în diferitele etape din existența sa petrecute la Drăgășani, a cunoscut-o în profunzime: realitatea profundă a orașului viticol, în care totul – iubirile și urile, dramele și lupta pentru existență – se desfășoară în funcție de ciclul viilor.
De altfel, ca o încheiere, și nuvela La Grandiflora se derulează pe parcursul intervalului dintre un cules al viilor și altul…
Dacă, însă, este să revenim la referent, trebuie spus că străvechea podgorie a Drăgășanilor trecea, în interbelic, prin momente dificile, din cauza consecințelor filoxerei și, mai ales, a soluțiilor alese de viticultorii locului pentru a le surmonta. Vinul care în 1879 obținea Medalia de aur a Expoziției internaționale de la Paris își pierduse reputația de vin bun, din cauza erorilor de vinificație și a indolenței cultivatorilor, care nu îngrijeau vița-de-vie așa cum ar fi trebuit, când nu vindeau drept „vin de Drăgășani“ poșirci obținute din hibrizi direct de producători. Păstorel Teodoreanu, în al cărui clasament personal Drăgășanii ocupau un loc de frunte, nu-și ascundea frustrarea provocată de această bătaie de joc, într-un articol publicat chiar în anii în care Gib. I. Mihăescu scria La Grandiflora: „În ce mă privește, socot Drăgășanii ca unul dintre cele mai fine vinuri din țară, cu condiția ca el să-și aibă obârșia pe unul din cele trei dealuri care alcătuiesc această străveche podgorie, adică: Dealul Oltului, Călina și Mitrofani. Știu bine că aceasta va stârni multe și justificate, în parte, surâsuri ironice. Să ne lămurim deci: după pacostea filoxerii, a urmat epifenomenul: invazia hibrizilor (o nenorocire nu vine niciodată singură), care s-a întins ca lepra pe circa patruzeci de kilometri. Nimeni și nimic nu oprea pe anumiți traficanți fără scrupul să lipească eticheta pe care era scris Drăgășani pe butelcile umplute cu fetida lor poșircă. Dar, la această uzurpare de titlu, se adăuga un fapt și mai grav. Căci, dacă vinul de Odobești a fost vremelnic subestimat, în urma analizelor unor specialiști pripiți, deprecierea Drăgășanilor se datorește drăgășenenilor înșiși. Să mă explic. În anii proști, vinul de Drăgășani se oțetește, datorită insuficienței de acid. Așadar, pentru a remedia acest accident, nu-ți trebuie mai mult spirit de inventivitate decât pentru a descoperi chibritul cu gămălia în cealaltă parte. Adaugi vinului acid tartric cât îi lipsește, și gata. Majoritatea podgorenilor regnicoli a neglijat acest amănunt.“3
Nu cred că risc o suprainterpretare dacă pun în relație deciziile proaste ale personajului nuvelei, Manaru, care ajunge să distrugă totul în jurul său, inclusiv viața unei familii din afara cercului său propriu-zis, și haosul care a provocat alunecarea vinurilor de Drăgășani pe o pantă descendentă, până aproape de catastrofă. Spre deosebire de Manaru, însă, viile își vor reveni peste un timp, revenire consemnată de același atotprezent Păstorel Teodoreanu: „De atunci, lucrurile s-au schimbat. Recent, vinul de Drăgășani a fost gustat, apreciat și premiat. Își recapătă încet, dar sigur, binemeritata faimă. Asta mă bucură. Căci e un vin ușurel, delicat, suav, și când e sec (și așa trebuie să fie) nu prea cunoaște rival care să poată întovărăși un păstrăv sau o lostriță rasol.“4
Să fi contribuit la renașterea Drăgășanilor succesul pe care l-a avut nuvela lui Gib. I. Mihăescu? Nu este întru totul exclus. Literatura are această capacitate nebănuită, poate, de a modela realitatea după idealul ei de natură estetică. În cazul de față, nu este cu totul imposibil ca La Grandiflora, cu apelul ei la spațiul miraculos al podgoriilor din jurul orașului, cu mistica vinului nou și a culesului viilor, să fi redeșteptat în oamenii locului mândria de a fi din nou la înălțimea prestigiului moștenit din vechime.
(Din volumul O istorie literară a vinului în România, ediția a II-a, revăzută și adăugită, aflată în pregătire)
___________
1 Gib I. Mihăescu, La Grandiflora, Editura pentru Literatură, col. BPT, Bucureşti, 1967, p. 15.
2 Ibidem, p. 17.
3 Păstorel Teodoreanu, Vinul de Drăgășani, în Gastronomice, ediția a II-a, ediție îngrijită și repere biobibliografice de Valeriu Filimon, Editura Agora, București, 2012, p. 27.
4 Ibidem, p. 28.