Peștele lui Brâncuși
Vine din Marea cea mare,
Trece pe rând toți eonii,
Lunecă lin spre izvoare,
Dunărea cu sturionii.
Doamne, ce aripi lucioase,
Trup de curenți șlefuit,
Elice-n ocean cu sargase,
Suflul dintâi l-a pornit.
Nume, doar nume
Dacă ar fi să-mi caut pe colinele Umbriei tinerețea
ce aș mai găsi din ea? Nume, doar nume, cuvinte,
deci, de prieteni și de locuri cu măslini și viță de
vie,
cu străzi în pantă, care te scot la trepte de
catedrală,
unde adolescenții răsfoiesc un manual despre
etrusci.
Cu ce rămânem înainte de a fi apăsată tasta
fatală?
Cu aburul cuvintelor rostite de cei dragi, cu
sunetele
cristaline ale copiilor care au trecut acum de
vârsta
la care ne-am bucurat de nașterea lor? Cu timpul
dat
pe care miracolele ni l-au laminat ca pe o foiță
de aur?
Cu numele micilor gări scrise cu negru, cu litere
clare
pe fațadă, ele vor continua tăcute în noi să
rămână?
Ele, Carnia, Terentola, Cesena, Mazzara,
unde ne-ar fi plăcut să coborâm, ținându-ne de
mână.
Dar n-a fost așa, puține lucruri sunt cum le-am
vrea.
Soldații
Toți soldații cred că vor prinde ziua de mâine,
cu puțin noroc vor supraviețui,
fiecare dintre ei se crede ocrotit.
Fiecare speră că nu va fi el cel strivit de șenile,
doar s-a rugat cu dăruire și disperare
aseară, în priciul strâmt ca un sicriu.
E încrezător că nu oasele lui vor fi zdrobite
și nici carnea lui sfârtecată.
Risipiți pe pământ ca un pumn de semințe
cad acolo unde Mâna semănătorului decide,
între copaci sau sub tufele pline de rouă,
printre rugi de mure sau lângă zdrențele din
cămășile
înnegrite unde găurile sunt deja țesute de
păianjenii harnici,
care-și văd de treaba lor.
Cineva totuși va înnopta fără suflare
pe câmpul plin de oseminte.
Fiecare speră să fie totul cât mai târziu.
Nu contează că dorm în gropi pline de apă.
Nimeni nu le amintește că mâna nu trebuie să le
tremure când apasă pe trăgaci, ochind fruntea
inamicului ascuns după un dâmb.
Toate acestea se înțeleg de la sine.
Amintiri din Perugia
Intru în cofetăria din Piața cu statuia lui Mihai
Viteazul,
peste drum de locul unde o poetă a muncit ca
zidăriță, pe schele,
să-și albească dosarul, cu mâinile pline de var și
ciment proletar,
la parter e cinematograful ce are acum numele
actorului blond,
de cealaltă parte văd poarta închisă, prevăzută
cu un cod pe care
nu-l știu, a casei părintești.
Vocea fratelui meu pe scările tocite.
O aud pe vânzătoare vorbind cu fiica sa,
rezidentă-n Perugia.
Și, bineînțeles, începem o conversație în limba
italiană, da, știe bine
orașul de pe colina înaltă, da, străzile, numele lor,
toate, biserici,
da, Rocca, Fontana Maggiore și Corso Vanucci
de la capătul căruia,
din parc, poți contempla Umbria.
Și cetățile din jur și le amintește, dar despre
cafeneaua Medio Evo
cu mesele în stradă,
îmi spune că nu mai există.
Are un surâs pe față și în ochi cum vedeam la
bunicile din Assisi care
își îmbrățișau nepoții ieșiți de la cateheză.
Ulei puțin în lampă
Simt că am tot mai puțin ulei în lampă,
Trebuie, deci, să-l drămuiesc cu grijă,
Nu pot citi toate lucrurile absurde,
Mă mulțumesc, deci, adeseori, cu
Câteva pagini din Carte și poeți
Adevărați, nu cu înlocuitori și zațuri.
Vor să micșoreze lumina Soarelui,
Ar fi prea intensă, spun, iar lor le
Place neonul rece nu focul de lemne,
Întunericul unde AI vede ca ziua,
Oricum, nu-l interesează ce vede.
Uite că mugurii plesnesc pe crengi
Cleioși, în fiecare primăvară. Par
Firimituri din Oul primordial, din
Gălbenușul soarelui incandescent.
Tânăr redactor la Steaua
Primeam o haldă de plicuri la Poșta redacției,
dar abia după câțiva ani buni am dat de firicele
de aur așteptate – Lucian V. și Aurel P.
Nu-mi amintesc exact ce-mi scriau în epistola
de prezentare, plicurile lor miroseau a livadă.
În schimb, țin minte mirosul de bucătărie
impregnat
în filele groase ale corespondenților îndârjiți, nu
spun
că le-aș fi putut ghici meniul preferat, dar eram
pe aproape.
Țin minte, poate am mai scris-o, mărturia unei
copile
Din B. „în chilia mea versurile voastre au luminat’’.
Pescăruși
Au apărut iar pescărușii pe turle și pe acoperișuri,
orașul meu nu are prejudecăți rasiale sau
religioase,
ne bucurăm de zborul lor înalt, indiferent dacă
sunt
din Roma sau din Salonic, din Ierusalim sau din
Izmir.
Deși nu le poate oferi prea mult, orașul i-a
adoptat.
Se vede că se mulțumesc cu magaziile
abandonate și
podurile goale vecine cu atelierele artiștilor
vizuali,
înfruntă mereu răpitorii, ce le vânează puii cenușii.
Nu renunță niciodată la zborul în libertate, la aerul
din diminețile când miroase a mare și a rășini de
pin…
Pescărușii le amintesc românilor vârstnici Belona,
iar celor tineri plajele Mediteranei, toate sunt timp
dus în ciocurile tăioase ca foarfecele mânuite de
implacabila Atropos, anotimpuri ținute în gheare.
Țipând, deschid cerul întunecat prin câteva
spărturi
luminoase, ca numele unui erou năvalnic.
Nu renunță niciodată la adevărul zborului liber.