La finalul documentarului din 2021 sau 2022 dedicat lui Alexei Navalnîi și încercării sale de a transforma Rusia dintr-o tiranie într-o democrație de tip occidental, se rostește această teribilă propoziție: „Navalnîi este în viață. Deocamdată.“ În seara tragică în care acest erou nu mai era în viață, cuvântul deocamdată din filmul Omul pe care Putin nu a reușit să-l ucidă a sunat altfel decât dacă ai fi auzit asta acum un an sau doi. Căci, din nefericire pentru lumea întreagă, nu numai pentru Rusia, Putin a reușit să-l ucidă. Și era normal să te întrebi: cât ține, de fapt, deocamdată?
De-a lungul anilor, am văzut de atâtea ori figura luminoasă și am ascultat vorbele optimiste ale acestui bărbat care a îndrăznit să se ridice împotriva celei mai teribile tiranii din Europa. Caragiale, ironic, scria: „Ne-ar trebui o tiranie ca-n Rusia!“ El n-a mai experimentat-o, dar noi da: era, deocamdată, altă Rusie, care-și zicea URSS, și alt tip de tiranie, care-și zicea dictatura proletariatului și cea mai bună dintre lumi! (Dacă așa arăta cea mai bună dintre lumi, cum dracu’ o fi cea mai rea?, era întrebarea care-ți stătea pe buze, aproape de ieșire, dar din dorința de a-ți prezerva o viață oricum, rămânea acolo.)
Documentarul pe care l-am văzut în seara când Navalnîi nu mai putea fi nici optimist, nici pesimist, nu ocolea nici rătăcirile tânărului spre naționalism, înainte de a înțelege că nu aceea e calea (eventual chiar „adevărul și viața..“). Am resimțit crima care s-a săvârșit sub ochii întregii lumi, așa cum observa marele șahist Garry Kasparov, ca una împotriva tuturor acelora care refuză supunerea, a celor care refuză să înghită falsul propovăduit de orice dictator, comunist sau nu. A doua zi după tragedia Turnurilor Gemene de la New York, mulți dintre noi, ceilalți, ne simțeam americani. Era un fel de a ne afirma solidaritatea și la greu, nu doar când era ușor. (Menționez că mai sus expresia „la greu“ este folosită în sensul ei clasic, „la ananghie“ și în niciun caz cum e deturnată azi.) După tragedia din noul Gulag, de dincolo de Cercul Polar, mulți se simt, poate, solidari cu aceia dintre ruși – nu mulți – care au fost și au rămas de partea lui Navalnîi și a cauzei pentru care și-a dat el viața.
Inutil, sper, să mai reiau aici încercarea de otrăvire a aceluiași Alexei Navalnîi în Siberia, știe toată lumea, dar nu mă pot abține să menționez telefonul pe care acest luptător pentru drepturile omului i l-a dat chiar unuia dintre agenții FSB/KGB, responsabil cu asasinarea sa. Acela observa, crezând că vorbește cu un șef al său, cum îi sugerase disidentul cel mai cunoscut din lume, că dacă avionul în care i s-a făcut rău lui Navalnîi nu ar fi aterizat forțat, „altfel ar fi stat lucrurile“. Adică cel otrăvit cu noviciok la Omsk ar fi murit. Replica lui Putin atunci este una pe care ar trebui s-o ținem minte până la finalul unuia (al lui Putin) sau al altuia (al celui care memorează): ceva de genul „dacă ar(am) fi vrut să-l ucidă(ucidem), ar(am) fi reușit“. Tiranul nu-și dă seama că a recunoscut implicit atentatul dictat de el, cinismul prostesc cu care-și asumă acest act n-ar trebui uitat de nimeni, niciodată.
Cândva, demult, pe când Putin se mai prefăcea în om occidental, a afirmat că el, încă din adolescență, a iubit formația Deep Purple, dându-mi ocazia (nu „oportunitatea“) să observ că e vorba de un „Deep Putin“. Dar nu era atunci, deocamdată nu era, încă, deep Putin cel pe care-l vedeam și auzeam. Acum abia mi se pare că adâncul Putin se dezvăluie. Dar ce zic eu acum, că e demult îmbrăcat cu hainele alea, știți dvs. care… Acum, când a invadat și Ucraina, când s-a împrietenit cu dictatorul din Coreea de Nord, când și-a invitat amici din Hamas și din alte organizații teroriste la Kremlin, acum abia arama ascunsă a apărut pe fața acestui tiran cinic și criminal.
Poate că lumea ar fi fost altfel azi, dacă atâția dintre conducătorii democratic aleși din Vest n-ar fi închis ochii la crimele care se petreceau la Moscova, dictate în mod prea evident de Putin: Politkovsaya, Magnițki, Nemțov și acum Navalnîi, ca să citez numai câteva dintre miile de victime ale unor crime cu autori nedescoperiți din Rusia lui Putin. Dar conducătorii democrați nu au fost preocupați, deocamdată, de acele crime, fiind, poate, mai interesați de gazul rusesc și de alte materii prime din Siberia.
Deocamdată poate dura, deci, mai mult sau mai puțin. În regimurile totalitare, cum e cel de la răsărit, deocamdată poate ține cât timp te abții să protestezi sau măcar să ai altă părere decât dictatorul; în democrații, deocamdată depinde, în general, de alți factori. Dacă la noi poți spune „numai Dumnezeu știe când“ se va termina, în dictaturile criminale Dumnezeu e înlocuit de dictator. Acesta, convins că e Dumnezeu, își asumă drepturile pe care de obicei crede că le are – și în unele cazuri chiar face uz de ele – doar diavolul.