Scriind despre prima ediție a culegerii lui Marian Drăghici, Lumină, încet (apărută în 2013), remarcam, pe de-o parte, lirismul de esență tragică al poetului și, pe de alta, subtila artă a brevilocvenței. Ambele caracteristici se regăsesc, subliniate și amplificate, în ediția a II-a a volumului, recent apărută, care conține numeroase inedite, precum și substanțiale rescrieri ale poemelor din cea dintâi. Ca atare, este cu adevărat un volum nou, crescut asemenea unui copac, în cercuri concentrice în jurul aceleiași matrice: o metamorfoză de tip postmodern, care poate constitui în sine subiectul unei analize critice.
Însă nu aș fi cronicar literar, dacă nu mi-aș asuma perspectiva nemijlocită a cititorului care deschide acest volum fără să știe ceva, în prealabil, despre ediția precedentă. Cu atât mai mult, cu cât, cum spuneam, în afara titlului și a câtorva poeme, puține au rămas neschimbate în noua versiune. Este, desigur, pasionantă detectivistica genetică, prin care putem surprinde creșterea gândului poetic, însă e cel puțin la fel de importantă lectura și evaluarea volumului în această nouă ipostază dorită și construită de poet. Marian Drăghici nu este un autor abundent, care să funcționeze instinctual, ci un liric profund și cerebral, care-și meditează îndelung creațiile înainte de a le da publicității. Conform notei care însoțește această ediție a doua, câteva dintre textele care figurează în sumar sunt scrise și rescrise din 1983 încoace: un interval de elaborare foarte lung, în măsură să ne spună ceva despre miza mare pe care o pune poetul în joc atunci când scrie.
Îmi place, de la bun început, patosul real și bine strunit cu care Marian Drăghici se aruncă în „groapa cu lei“ a întrebărilor existențiale fundamentale: „Întrebarea e, în dâra cărei investituri practic eu –/ «un băiat de la țară» – această grație dezavuată, ca și vidă de sens,/ cu lungi rădăcini înstelate în memoria insului/ speciei?“ „Grația dezavuată“ e, desigur, poezia, pe care autorul o vede ca pe un gest sau o practică fundamentală a omului, har și blestem în același timp: „Mica rugă secretă a unei străvechi copilării – Ajută-mi, Doamne,/ să fiu poet! – îmi fu aspru ascultată/ împlinită./ Efectul de bumerang lent-ucigaș al ascultării/ împlinirii/ unei rugi de copil, nesăbuite,/ este, în timpul astei vieți, și poate nu numai al astei vieți,/ imparabil. Ne-negociabil.// Iar contra-rugă la destin nici că se face.“ Drăghici trăiește condiția de poet cu sen timentul unei datorii metafizice, care se cere împlinită chiar dacă în ce constă această menire nu-i e foarte limpede. Cel care rostește cuvântul poate încerca să-l concu reze pe Cel care a rostit Cuvântul, însă reușește să fie numai „Mutul cu clopoțel de argint“: „Clopotul cel mare bate încă rar și departe, rar/ și departe/ dar moartea cu surâs auriu din corpul cui va culege/ o muzică albind pereții până la spasmul divin?// Așa da respirație! – scrum scrum scrum.// La aceleași cuvinte, ca pe țânțar regele ador miților/ mă umflă râsul acum.// În acest peisaj de înceată exfoliere multiplă/ inepuizabilă în fond/ își face intrarea umilă ucenicul,/ mutul cu clopoțel de argint.// El nu va spune nimic – niciodată nimic;/ va petrece în preajma ta, va cunoaște din timp/ o sete fără aură:/ cu fum deasupra.// O ridicare din umeri, nu bătaia de aripi/ a îngerului de demult.“
E splendidă, în paranteză fie spus, această ruminație conținută a versului îndelung șlefuit, până la esențializare, proces din care rezultă texte de o admirabilă brevilocvență, cum este, de exemplu, cel intitulat Ultima plimbare cu „bătrânul“ poet. La Constanța, 1989, vara pe înserat. În pofida indicației de localizare, „bătrânul“ poet nu este Ovidiu, așa cum am fi tentați să credem, căci poemul poartă o altă dedicație: „în memoria lui Florin Mugur“. Nici vorbă, prin urmare, de un encomion la adresa „strămoșului“ barzilor români dintotdeauna, ci de un minunat instantaneu poetic contemporan, în care figura lui Mugur pâlpâie discret, dar plină de înțelesuri: „Deja mergeau pe mare oamenii mării/ după un înger al înhumării./ Oamenii uscatului mergeau pe uscat/ după obștescul înger destrămat.// Cât despre «bătrânul» poet, cu zâmbetul deja curat/ ca al morților inocenți conduși la groapă,/ șontâc-șontâc lângă mine/ mergea pe pământ ca pe apă// când deodată se-ntoarse/ (era seară de-acum, era ceasul apusului)/ și cu voce calmă îmi zise:/ domnule, totul e/ în bruma asta de viață/ să înaintezi prin explozii, ca soarele.“
Marian Drăghici este, apoi, un artist al pendulării între două stări și între două ispite. Între (ca să întrebuințez parabola cristică) Maria și Marta, sau între fragilitatea condiției umane, poetul fiind doar un ispășitor al acesteia – „Încă din timpul vieții mele (n. 1953 – m. 2009)/ am decăzut scriind versuri la Lima într-un bar./ Lima toată este un bar./ Lumea, ca să zic așa, e Lima.// Nu-mi ajutau la nimic versurile./ Nici să port cât mai discret în mine mormântul femeii,/ nici să-mi leg mai zdravăn șireturile la bocanci/ seara, când ieșeam în Lima/ la un bar.“ – și convingerea că această condiție merită asumată, în pofida diferenței fatale dintre iluzie și realitate – „Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul/ ca pe-o îmbăiere clandestină în lumina unei alte lumi,/ sunt cele mai teribile, stranii, pur și simplu frumoase,/ din câte mi-a fost dat să citesc. Pe lângă ele, acestea, scrise/ rescrise, tipărite aici,/ au neajunsurile (ca să nu spun defectele)/ oamenilor în comparație cu presupusa, uluitoa rea/ perfecțiune a zeilor.“ Textul se naște adesea din această tensiune, a gândului deopo trivă cu a ființei, dintre spirit și materie, dintre aspirația către perfecțiune și vocația către imperfecțiune.
Afirmat în ultimii ani de dinainte de 1989 și în primii de după, Drăghici nu este un poet pe care critica să îl situeze ferm într-una sau alta dintre promoțiile postbelice. El este, totuși, spun eu, un optzecist, cel puțin bio logic și prin afinitățile pe care le are cu poezia unor colegi de generație, ce-i drept, nu dintre cei care la Cenaclul de Luni au imprimat optzecismului trăsă turile „poe ziei realului“ și refuzului stilului înalt. Există în Lumină, încet câteva dedicații poetice care sunt mai mult decât niște ocazionale, aspirând, dimpo trivă, la statutul de „arte poetice“. Niște arte poetice prin empatie, printr-o suavă identificare cu imaginea pe care Marian Dră ghici le-o construiește, prin text, unor colegi cu care se simte afin. Aș cita un frumos Imn pur și simplu, dedicat lui Liviu Ioan Stoiciu, în care poetul scrie: „Mă lupt/ luptam din greu cu cărnurile ei imateriale, cu fiorii/ c-ar deranja biet scrisul meu niște dulapuri goale/ pe-un câmp la asfințit.// Totuși, nu înțeleg cu nici un chip enunțul/ Cred că ești prea sus…/ Scriu cum îmi vine, ce-mi vine, într-o libertate/ interioară de tip pre cum am spus/ nu postmodern, ci neoantic./ Recte, sub un anume nivel nu pot scrie nimic/ ci doar, vezi bine, de la talpa gâștei în sus.// Asta numesc, iată mărturisirea uimitoare,/ prezența în mine a ceva mai mare decât mine,/ cu mult mai mare“. Să fie această prezență misterioasă acel „maț de zeu“ despre care vorbea Nichita Stănescu? Nu este sigur. Sfiala în fața rostirii, fragilitatea până la dispariție a poetului sunt pentru Drăghici un dat, acceptat tocmai în numele rugăciunii liminare Ajută-mi, Doamne, să fiu poet!, cu care a început micul/ marele calvar personal: „Inimă curată și duh drept, atât îi mai cer lui Dumnezeu./ Și încă – milă pentru Maria să nu se piardă de tot./ Că a ajuns să se întrebe a cui e haina asta din cuier? –/ a mea, bineînțeles, o îmbrac zilnic./ Sau cine este omul ăsta din hol? – și în hol, nimeni.“ Poeme ca Ziua de lucru a lui René Char ori Vin vechi. La păhăruțul înjurat sunt și ele destul de explicite în a configura o poetică și niște repere distincte de cele ale lunediștilor, chiar dacă nu în afara unei „rame largi“ de tip postmodern.
Rescris și completat cu texte importante, volumul Lumină, încet al lui Marian Drăghici ni se înfățișează acum ca o obsesivă căutare, poem cu poem și vocabulă cu vocabulă, a „luminii din pâine“, a spiritului care sălășluiește în materia perisabilă, conferind lumii nu numai farmec, ci și speranță. Și, totodată, ca o declarație apăsată de dragoste pentru și întru poezie, scrisă într-un mod care merge împotriva modei, a unuia dintre poeții importanți pe care îi avem în momentul de față.