Călătoria fantastică
La ora cuvenită am ajuns toți în stația de autobuz,
și cei care sunt, și cei care nu mai sunt,
nimeni n-a întârziat, nimeni nu lipsea.
Și toți eram bucuroși de reîntâlnire,
ce surpriză plăcută.
Și eram prietenoși unii cu alții, dispăruseră pe de-a-ntregul
prăpăstiile care ne despărțeau altădată.
Ne istoriseam cu însuflețire viețile,
dar și ascultam curioși poveștile celorlalți.
O, și ce veseli eram, noi toți împreună,
ne aștepta o călătorie nemaivăzută,
un sejur la un hotel de cinci, de șase sau chiar de șapte stele,
un hotel de vis, pe țărmul mării.
Era încă noapte când am pornit la drum
și nici nu s-a luminat de ziuă prea curând după aceea.
Autobuzul năstrușnic a intrat într-un tunel,
a rulat pe sub pământ până-n centru,
a traversat pustietăți și oceane, a străbătut o genune
sau mai multe
și cumva neașteptat a luat-o spre cer.
Fluid era tot ce se petrecea, între timp lumina devenise intensă,
fermecați zăream pe fereastră tărâmuri noi, mirifice,
zăream trecutul și viitorul, laolaltă, împăcate,
zăream ceea ce niciodată nu-i e îngăduit nimănui să privească,
focul mereu aprins în vatra din inimile noastre.
Și cu cât înaintam, cu atât mersul nostru se întipărea ca poveste
într-o carte vie,
care atunci se scria și atunci se citea,
pagină după pagină, cu pasiune.
Iar cerul nu era cer,
ci doar un vas transparent sau o țesătură de borangic,
în care cineva adunase toate lacrimile, curate,
fără să irosească niciuna.