E vorba de fragmentele individuale de eternitate, de mica nemurire literară la care visează orice scriitor. Și care, dându-i speranță, îl face pe acesta să scrie mai departe, indiferent de consecințe.
S-a spus despre un anumit critic deosebit de perspicace că el ar reprezenta „privirea posterității“ asupra unui scriitor. Cu alte cuvinte, că judecățile lui critice referitoare la cutare autor contemporan ar fi atât de adevărate, încât ele vor coincide cu judecata posterității, după trecerea mai multor generații. Ne întrebăm însă dacă nu cumva există și alte criterii care să măsoare cu anticipație judecata posterității, porțiunea de infinit destinată fiecărui autor.
Un criteriu în egală măsură practic și evident ar fi studiile elaborate asupra unui scriitor aflat încă în viață, lucrările concepute în lumea academică, deci în principiu obiective. Trecem peste lucrările de licență sau de masterat și ne oprim la tezele de doctorat. Aici, în ciuda câmpului larg de posibilități, concurența rămâne acerbă. Care autor în viață nu trăiește clipe de euforie interioară când află că face obiectul unei teze de doctorat – indiferent la care Universitate, indiferent de ce valoare are lucrarea?
Dacă apelăm la un astfel de criteriu, constatăm cu surprindere că numărul autorilor în viață–temă de doctorat este surprinzător de redus, în indiferent care literatură. Reticența în a aborda sine ira et studio opera literară a unui personaj pe care îl poți întâlni apoi pe stradă sau într-o vizită vine de departe și se adresează conștiinței fiecăruia. Pe toți studioșii îi paralizează bănuiala că, doar dus pe celălalt tărâm, autorul a intrat în domeniul public, devenind bun al tuturor. Deși nicio lege nu interzice asemenea procedare, e bine ca în numele discreției personalitatea scriitorului să fie ferită de privirea publicului larg. Literatul trăiește sfâșiat între dorința de a se vedea subiect de teză de doctorat și aceea de a atinge cât mai târziu nemurirea, clipa în care devine bun comun.
La Facultatea de Litere din București se va susține o lucrare de doctorat consacrată prozatorului, medicului și activistului social Ion Vianu. Fiu al celebrului estetician Tudor Vianu, psihiatrul Ion Vianu a personificat rezistența anticomunistă din țara noastră, fiind cel dintâi specialist care a protestat public contra utili ză rii politice a psihiatriei de către comuniști. Obli gat în cele din urmă să părăsească țara, Ion Vianu nu a întrerupt niciodată legătura cu Româ nia; a devenit între timp și prozator, autor al unor romane a căror acțiune se petrece în țara noastră.
Iată deci că alegerea ca temă a unei lucrări de doctorat poate reprezenta uneori un criteriu de supraviețuire literară. Atunci când, în urmă cu o jumătate de secol, Ion Vianu își părăsea țara, el nu spera, probabil, să revadă casa și orașul în care s-a născut, nu spera că va fi editat în România în mari tiraje, că va primi aici prestigioase premii literare, că va reveni în lumea literelor. Din fericire, soarta rezervă uneori oamenilor și surprize plăcute.
Dacă realizarea unei lucrări de doctorat având ca subiect un autor contemporan poate fi criteriu de supraviețuire literară, nu e mai puțin adevărat că aproape toți scriitorii trăiesc cu speranța nemuririi. Această eternă stare de spirit a dominat literatura din Antichitate și până astăzi. O putem verifica și la câțiva dintre primii noștri poeți: și acestora tot în posteritate le era nădejdea! Atunci când poezia românească modernă făcea primii pași, iar eternitatea i se așternea promițătoare înainte, Grigore Alexan drescu scria:
Așa, când viitorimea, al nostru judecător,
Care fără de sfială, aspru, nepărtinitor,
L-al său tribunal supune pe războinicii vestiți,
Pe despoți și pe miniștri, scriitorii străluciți,
Va voi să cerceteze pe acei care întâi,
Stătură începătorii româneștei poezii.
Peste aproape două secole, starea de spirit a poeților nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă.