Care tânăr scriitor nu speră ca prima lui carte, volumul de debut, să îl facă instantaneu celebru? Există vreo rețetă pentru asta? De fapt, publicându-și cartea, debutantul nostru se angajează fără să știe pe un drum cu multe etape obligatorii, cu multe trape nevăzute de care nimeni nu e scutit.
Care instanță stabilește valoarea unui debutant sau a unui tânăr autor? Nu, fără îndoială, prietenii și rudele lui, oricât ar fi ei de cultivați și de experimentați: apropierea de eroul lor îi îndeamnă la îngăduință, așa că verdictul trebuie căutat în altă parte. Dar unde?
Aici începe epuizantul parcurs al scriitorului. Publicat, de obicei, la o editură de provincie, uneori pe cont propriu, tânărului amator de glorie literară i se va arunca o privire rece din partea literaților locali deja afirmați. Se combină, pentru asta, frica de concurență, invidia, reflexul de auto-apărare al micului grup constituit. Aspirantul la recunoaștere publică își dă curând seama că afirmarea dincolo de mica zonă unde a văzut lumina zilei rămâne singura soluție.
Pentru a te impune însă la nivelul unei întregi provincii, trebuie să-ți găsești un naș, un patron spiritual, critic sau scriitor care să îți strige numele cu glas tare. Oameni dispuși să facă acest gest sunt puțini; tânărul are acum nevoie și de noroc, adică are nevoie ca degetul divin să se oprească o clipă asupra lui.
Abia de la acest punct înainte valoarea propriu-zis literară a cărții sale începe să conteze cu adevărat. Presupunând că noua carte de debut, noua încercare a mării cu degetul spune ceva cititorului obișnuit, și că o anumită valoare se face oricum sesizabilă, la nivelul țării întregi lucrurile se complică. Țara se trezește deodată cu o „haită de lupi tineri“ care privesc spre marile figuri literare ale momentului cu un interes plin de invidie.
Totuși, numărul celor care au promovat la ultima selecție intrând în rândul „lupilor tineri“ este oricum prea mare pentru locurile disponibile la vârf. Și atunci lupii încep să se sfâșie între ei. Aici nu mai există milă și nici reguli – e fiecare pentru sine. Luptând pe viață și pe moarte, aspirantul la glorie națională va trebui să aștepte, cuminte, ca un loc să se elibereze pe cale naturală, pentru ca „lupii tineri“ victorioși să intre unul câte unul, disciplinați, în rândul autorilor recunoscuți. Până la urmă, în fine, câțiva trec și de ultima etapă; au deja, în majoritatea cazurilor, o anumită vârstă, dar sunt fericiți că au ajuns unde au ajuns.
Să nu credem că schema cronologic-valorică schițată mai sus ar fi specifică țării noastre ori măcar țărilor de mărimea și importanța României: nu, nici pe departe! Ea a devenit de multă vreme universală. Indiferentă la geografie, schema se reproduce matematic, pentru că scriitorii din lumea întreagă seamănă tot mai mult unii cu alții – în Vechiul Continent, în America de Nord și de Sud, în Australia. Doar câteva țări afro-asiatice nu recunosc încă modelul global, dar o vor face și ele mai devreme sau mai târziu.
Și atunci? Traseul rezumat până aici nu pare prea descurajant? Cum ar putea tânărul debutant să străbată mai repede lungul și complicatul lanț de condiționări pentru a ajunge în vârf într-un timp rezonabil și, dacă se poate, nu în calitate de autor descoperit postum? Cum să atingi celebritatea dintr-un foc, fără insuportabile suferințe?
Un mare critic francez din secolul XX, pe cât de talentat, pe atât de cultivat și înzestrat în plus cu simțul umorului, Jean Paulhan, i-a răspuns de o manieră ingenioasă unui tânăr scriitor, atunci când acesta l-a implorat să-i comunice rețeta pentru a răzbate cât mai repede la lumina celebrității. Răspunsul criticului suna astfel:
Rendez-vous célèbre et vous écrivez ensuite.
Adică: fă-te celebru (în finanțe, sport, politică, jurnalism, muzică, cinema – în orice!) și apucă-te după aceea să scrii literatură. Vei avea astfel celebritatea asigurată.
Nu e nici asta o cale ușoară, dar măcar e una sigură.