O carte extrem de vie și de interesantă despre nomadism, originea noastră renegată, ascunsă, repudiată. Și – cum se întâmplă de obicei – cu cât mai mult ne e rușine de origini, cu atât mai violent ne manifestăm față de aceia care ni le reamintesc prin felul lor de a fi, în cazul de față – migranții, orice etnie ar avea, pe care din Antichitate până astăzi îi gratulăm cu epitete precum „barbari“, „primitivi“ etc.
Noi toți am fost nomazi odată, ne spune, pe bună dreptate, autorul, lucru care se exprimă în sentimentele atât de intim legate de condiția sedentară: dorul de ducă, plictiseala, fascinația exercitată de nou, lupta acerbă pentru interesant și noutate. Apariția în forță – simultan cu realizarea lui – a conceptului de „nomadism digital“ la sfârșitul secolului trecut nu face decât să confirme revirimentul înclinației noastre adânci, fundamentale, inaugurale spre mișcare, schimbare, dinamism, libertate. Ne amintim cu toții fascinația pe care o exercitau asupra noastră, copii fiind, corturile, rulotele, caravanele, fascinație care, dincolo de explicația psihanalitică, indică și o chemare filogenetică, antropologică, a „uterului“ în care s-a format specia umană. Cortul, rulota, viața de tabără, excursiile, aventura – declanșează în fiecare om, oricât de sedentar ar fi, o reacție admirativă necondiționată, o dorință reflexă. Viața sedentară se construiește pe inhibarea acestui instinct nomad al nostru dar – precum în prozele lui Poe sau în Monastirea Argeșului – din adâncurile pereților înlăuntrul cărora locuim, se pot auzi, mai ales în ceasuri vesperale sau aurorale, tânguirile sfâșietoare ale nomadului pe care l-am îngropat în ele. Educația unui sedentar se face în directă legătură cu domesticirea acestui „sălbatic“ prezent în genele noastre și constă de cele mai multe ori în punerea cu botul pe labe a tendințelor lui exploratorii, aventuroase, profund in-stabile. Cine crede cu adevărat că puii de om au nevoie de 10 sau 12 ani de școală ca să asimileze ceea ce reușesc să dobândească la sfârșitul ciclului de învățământ? În majoritatea copleșitoare a cazurilor, un absolvent de liceu știe ceea ce ar putea să învețe în maximum doi-trei ani. El învață în schimb să stea! Ăsta e dintotdeauna rostul educației sedentare, cu sau fără învățământ public, să-l învețe pe un cetățean să stea locului, chiar dacă se plictisește de moarte, chiar dacă-i vine să urle, să-și ia câmpii sau lumea în cap, să-și pună picioarele pe spinare, să plece unde vede cu ochii…
Este cumva firesc, trăind într-o epocă a geneticii, să descoperim încă din primele pagini ale cărții existența unei „gene nomade“, denumită DRD – 7 R, care explică diferențele dintre grupuri de oameni, altfel foarte asemănătoare. Gena a fost descoperită de cercetătorii de la Northwestern University din Statele Unite conduși de Dan Eisenberg în cursul studierii populației ariaal din nordul Kenyei. Împărțită în două triburi, rendile – nomad și samburu – sedentar, s-a constatat că o cincime dintre bărbații ariaal din ambele grupuri prezentau această genă variantă – DRD – 7 R. Purtătorii nomazi ai acestei gene erau mai bine adaptați, mai bine hrăniți și dominanți decât omologii lor genetici din tribul sedentar. Concluzia studiului este că înzestrările noastre genetice diferă în funcție de context și că, în acest caz, varianta genetică cu pricina îi făcea fericiți pe cei care trăiau într-un mediu adecvat, respectiv cel nomad, și nefericiți dacă trăiau într-o „lume“ sedentară. Adevărul este adecvarea dintre lucruri și intelect, iar fericirea pare să fie adecvarea dintre gene și mediu.
Autorul trage concluzia că, într-o fază anterioară a evoluției, omul era constituit genetic în așa fel încât să fie adaptat unui soi de viață nomad pe care el îl vede ca primordial, ceea ce nu explică totuși raritatea răspândirii genei – chiar și la populațiile nomade, și numai în rândul bărbaților. Mai probabil – și oricum mai coerent – ar fi să vedem această variantă genetică, această genă nomadă, ca pe o mutație „specializată“, reprezentată mai bine în anumiți indivizi, în timp ce majoritatea indivizilor din grup sunt mai adaptați vieții sedentare. Căci ceea ce numim viață nomadă include un sedentarism în succesiune (cum bine spune o expresie citată de autor despre nomazi: „cei așezați în mișcare“), nomazii își stabilesc tabere unde petrec câte un anotimp întreg, dacă nu două, iar viața se desfășoară după regulile obișnuite unei vieți așezate: femeile gătesc, spală, își hrănesc copiii etc, bărbații vânează sau mână caprele, oile ori cămilele, uneori poartă războaie etc. E o exagerare să crezi că stilul de viață nomad implică doar aventură, război și cucerire, iar nomazii sunt ahtiați doar după noutate, în vreme ce sedentarii sunt cuprinși de pace, de lene și, în cele din urmă, detracați de atâta confort și lipsă de contact cu natura.
Prima „așezare“ umană din istorie este, ne spune autorul acestei cărți, cea descoperită în situl denumit Gobelki Tepe, Dealul Ulciorului, situat la granița Turciei cu Siria. „Așezare“ e mult spus, pentru că, de fapt, locul respectiv – datând din 9.500 î. Hr. – este un sanctuar religios frecventat doar pentru ceremonii și sacrificări ritualice de animale, ale căror siluete le putem încă vedea încrustate pe relicve. Concluzia autorului este că, cel mai probabil, primele așezări umane propriu-zise au apărut în jurul acestor „stabilimente“ ritualice, religioase, ca anexe – inițial temporare – ale celor adunați pentru sărbătoare. De la o sărbătoare – și încă una reușită – cine ar mai pleca? Mai ales dacă, așa cum se pare că s-a întâmplat pentru un timp la Dealul Ulciorului, vânatul a fost, cel puțin pentru o vreme, supraabundent. Oamenii tind să-și permanentizeze sărbătorile, iar civilizațiile încep cu gândul și se termină cu practica unui chiolhan etern. Lucru care s-a întâmplat și în cazul acestei protocivilizații care cuprinde, in nuce, ceea ce se va întâmpla în cazul tuturor civilizațiilor sedentare. După vreo 500 de ani, primii oameni așezați în jurul Dealului Ulciorului aveau să-și dea seama că lucrurile nu pot dura la infinit și și-au luat din nou tălpășița, s-au pus din nou în mișcare, revenind la bunele obiceiuri nomade ancestrale de îndată ce tărâmul sfânt și-a secătuit energiile calorice atât de necesare enoriașilor.
Revenirea comportamentului nomad pare să fie o regulă în istoria umanității, nomadismul reactivându-se ori de câte ori oamenii se confruntă cu pericolul extincției fizice (foamete, calamități naturale, invazii ale altor populații).Sattin formulează o lege a evoluției civilizațiilor mergând pe urmele unui învățat arab, Ibn Khaldun, care, în lucrarea sa intitulată Muqqadimaa (Introducere sau Prolegomene, în trei volume!, la Kitab al Ibar, Cartea pildelor), anticipează în multe privințe teoria culturii enunțată 700 de ani mai târziu de Toynbee (de altfel, savantul englez îl și citează elogios). Conform acestei legi, la începuturile unei civilizații predomină o forță de coeziune a grupului nomad (asabiyya) ce diminuează pe parcursul sedentarizării lui, ca preț fatal plătit pentru confortul oferit de viața așezată. Vigoarea unui grup se consolidează în exercițiul confruntării cu diferitele provocări ale mediului exterior, doar că această confruntare pălește într-un cadru artificial, citadin, protejat de fortificații și, cum am spune astăzi, dotat cu toate utilitățile.
Autorul preia ideea aceasta – ca idee centrală a cărții – și încearcă să-i demonstreze valabilitatea prin câteva exemple care o confirmă: grecii, romanii, sciții, hunii, persanii, arabii, chinezii, mongolii, otomanii. Cum se poate vedea, mai toate marile civilizații au avut un început nomad, caracterizat prin fapte de eroism, virilitate, vitalitate, curaj. Acest elan… nomad se manifestă de la un moment dat ca forță expansionistă ce reușește să destabilizeze și finalmente să subjuge imperii aflate la apogeu, erodate de propria lor bunăstare și viață de lux. Înstăpânindu-se asupra unor teritorii și preluând stilul de viață sedentar, nomazii cuceritori sfârșesc invariabil prin a repeta destinul celor cuceriți, detracându-se ele însele și fiind cucerite de forțe proaspete, de nomazi dotați cu asabiyya neștirbită. Ideea ciclicității culturilor este ea însăși ciclică, revenind în mai multe rânduri la filosofii culturii, de la Vico la Spengler.
În final, aș mai sesiza absența tematizării nomadismului de către filosofii români – în ciuda enormei actualități și popularități a subiectului, datorată unui Deleuze sau Bauman. Această aparentă lipsă de interes denotă, cred, o puternică refulare a „nomadismului“, specifică societăților închise, nelibere, „totale“. Închiderea granițelor țării în comunism nu este decât un episod dintr-o îndelungată istorie a „domesticirii“ românilor care au puternice legături cu viața nomadă, lucru pe care-l recunosc ei înșiși prin exaltarea vieții pastorale și prin aprecierea baladei Miorița ca definitorie pentru identitatea națională. Păstori și fii de păstori, răspândiți la un moment dat pe un teritoriu, pe atât de larg, pe cât poate fi măsurat de pasul unui nomad (și azi întâlnim vlahi și cuțovlahi în Grecia), cu așezări încropite, gata să-și părăsească imediat cocioabele în caz de invazie și să se retragă în păduri, românii au fost supuși – în contra firii lor… anistorice – unei reeducări în spirit sedentar, citadin, patern care se repetă și în cazul altor popoare nomade1. Faptul că o mie de ani există un gol de izvoare istorice în privința românilor atestă nomadismul pe care românii îl vor fi practicat. Primele formațiuni statale, cetățile lui Ștefan cel Mare, culminând cu legarea țăranilor de pământ de către Mihai Viteazul sunt doar câteva repere ale încercărilor de convertire a românilor de la nomadism la viața sedentară. După deschiderea granițelor țării în 1989, vâna nomadă a românilor și-a spus cuvântul determinând un adevărat exod, dacă nu o reală expulzie a poporului român, mai ales a generațiilor noi (conform sondajelor actuale, 50% dintre tineri doresc să plece din România). Cu toate aceste realități, nomadismul continuă să absenteze, cu obstinație grăitoare, de pe masa de lucru a gânditorilor români, ceea ce – spuneam mai sus – arată că încă suntem prada unei dominante gândiri sedentare totalitare, dominată ea însăși de frica de a nu stârni monstrul nomad prin rostirea odiosului nume, făcându-ne că nu vedem că de treizeci de ani monstrul umblă liber prin lume, cu „cizme de șapte poște“. Dimpotrivă, în societățile libere (iar libertatea gândirii este barometrul cel mai sigur pentru nivelul general de libertate), tema nomadismului este ultraprezentă, iar nomadismul este un mod de viață deja asumat, încercându-se acomodarea lui cu beneficiile oferite de viața sedentară. Astfel, nomazii digitali sunt tot mai răspândiți, în 2023 ei atingând, în America, un spectaculos număr de 19 milioane (e drept că și pandemia a jucat un rol important).
Sattin ne poartă într-o frumoasă și erudită istorie a nomadismului, arătând că nomazii au contribuit la formarea lumii actuale, preponderent sedentară, dacă lăsăm deoparte accepțiunile tehnologice ale nomadismului (nomadism digital) sau cele economice (migrația forței de muncă). Această lume sedentară exercită încă o cenzură puternică asupra istoriei alternative importante reprezentate de nomazi, „contraistorie“ pe care Sattin o parcurge și o reface atât de bine în paginile cărții sale.
- Cu privire la civilizația protoromânească, din prezența sanctuarului de la Sarmizegetusa, Lucian Blaga trage concluzia existenței unei civilizații urbane dacice. Concluzie pripită, căci, cum se poate vedea, existența unui sanctuar religios nu implică în mod necesar o așezare stabilă, acesta putând fi frecventat – așa cum este inițial cazul și cu Dealul Ulciorului – doar cu ocazia sărbătorilor religioase.