Pentru cunoscutul și prolificul scriitor francez Eric-Emmanuel Schmitt, a fost de ajuns un drum început în Sahara, cu acel moment mistic petrecut „sub stelele munților Hoggar“, ca această sublimă evadare să-l înalțe și apoi să-l așeze pe pământ, încărcat de sens și dăruit credinței. Pe acest teren sufletesc fertil, urma să mai fie sădită, nu peste mult timp, o experință definitorie: pelerinajul în Israel, în urma căruia s-a „întrupat“ una din cele mai recente cărți ale sale: Provocarea Ierusalimului. O călătorie în Țara Sfântă (despre care s-a scris în „R.l.“).
Dubla dimensiune a acestei cărți, cea religioasă, atemporală prin vastitate și semnificații, și cea, să-i spunem, strict umană, ca dramă a contemporaneității într-un teritoriu răscolit de adversități ireconciliabile, oferă tuturor categoriilor de cititori o lectură la care sufletul și rațiunea participă în egală măsură.
Dezvăluirea experienței spirituale a autorului, începută în deșertul african, continuată prin parcurgea Evangheliilor și desăvârșită prin această călătorie „acolo unde începe totul“, se ramifică pe parcurs cu teme de mare interes, istorice și confesionale, între care aceea a „confruntării dintre cele două legitimități“, israeliană și palestiniană, ne plasează, cum spune Schmitt, într-o „logică tragică“: „fiecare dintre blocuri are legitimitatea sa, care este negată de cealaltă parte“.
Eric-Emmanuel Schmitt este însetat de istorie, iar cărțile apărute până acum, din marele său ciclu romanesc Străbătând secolele – Paradisuri pierdute și Poarta cerului, ca și cea publicată mai înainte, Evanghelia după Pilat – sunt dovezi remarcabile ale acestei pasiuni creatoare. Iar această călătorie în Țara Sfântă, povestită într-o „carte-mărturie“, îi prilejuiește o cufundare în istorie și în credință, deopotrivă.
Deși autorul parcurge întregul itinerariu al sacrificiului cristic – peștera de la Betleem, dealurile Nazaretului, Deșertul Iudeii, malurile lacului Tiberiada, Drumul Crucii până la Muntele Calvarului –, cartea nu este un ghid turistic, ci o relatare plină de căutări a unui drum spiritual care l-a marcat profund. Schmitt nu se mărginește să descrie locurile acestea, în care s-au petrecut întâmplări cu impact definitoriu în istoria omenirii, el deschide frecvente acolade cu referiri la istoria culturală, și nu numai, a acestei părți de lume. Totodată, el amintește de munții de tratate și eseuri care, fie îl „susțin“, fie îl „contestă“ pe Isus, fapt ce-l determină ca, prin acest pelerinaj, să caute calea directă de a ști, care să îl ajută să treacă de la „sfidarea intelectuală a creștinismului, la „trăirea lui nemijlocită“.
Schmitt este un intelectual care practică o înțelegere a religiei prin întrebări continui, printr-o atitudine activă, care solicită cultură și inteligență, deschidere și empatie, pentru a lumina interpretări complexe. Astfel, sunt lăsate în urmă clișeele obiectivelor turistice, pietatea la comandă, celebrarea de fațadă, spre a-și „dărui“, prin „emoție și efort, un trup credinței sale“. Adică o trecere de la noaptea din deșertul Saharei, în care prezența lui Dumnezeu l-a „umplut de sens“, determinându-l să scrie Noaptea de foc, la ceea ce se află deasupra tuturor valorilor umane: iubirea, „primirea mărturisirii iubirii prin Isus“.
Impresionantă este, în sensul celor de mai sus, revelația sa la Sfântul Mormânt, unde, reticența inițială, indusă de călugării care practică o rutină de ghizi, se preschimbă în bucuria trupului și a sufletului care primesc „mirosul, privirea și căldura“ divină; adică ceea ce stăpânește, în mod miraculos, locul. Uimit, paralizat, „lasă deoparte ironia, sarcasmul, critica, abandonându-se cu smerenie acestui ceva care îl depășește“; este a treia și cea mai puternică revelație a creștinismului pe care îl trăiește intens, ca drum parcurs de la noaptea sahariană și citirea tuturor Evangheliilor, la această iluminare definitivă. Un spirit voltaireian, cum se consideră romancierul, umplut și de sensul credinței. O credință care îi „unifică gândirea“, îi „lipește la loc bucățelele“, îl ajută să „aleagă esențialul de accidental“.
În desfășurarea ei de poveste a unei experiențe spirituale intime, cu redescoperirea unei lumi care populează de peste două mii de ani memoria unei părți a omenirii, reîmprospătând-o neîncetat, reînnodându-i firul care o duce mai departe, cartea are un personaj căruia autorul, după propria-i mărturisire, îi „datorează totul“. Este Sfântul Charles de Foucauld, cel care, înainte de convertire, era un „ aristocrat sclipitor, educat, ofițer, monden“ și care, prin smerenie, își găsește „sensul vieții“. Venind la Nazaret, el îl va încorpora pe Isus cel de dinainte de a-și asuma întruchiparea umană a lui Dumnezeu, „Isus cel neștiut, tăcut, despre care Evangheliile nu spun aproape nimic“. Fostul aristocrat nu predică, el trăiește întru Isus, trudind pentru călugărițele din Ordinul Clariselor, îndeplinind toate treburile gospodărești ale mănăstirii, apoi, considerându-și misiunea de aici încheiată, pleacă în Magreb, în Munții Hoggar, pentru a „exporta viața din Nazaret“, pentru „sufletele cele mai bolnave, pentru oile cele mai părăsite“. Acest „ascet alb“, care îl mărturisește pe Isus prin felul de a trăi, după moarte a fost declarat sfânt de Papa Francisc.
Fiind solicitat să scrie un scenariu despre viața lui Charles de Foucauld, Schmitt va face acea călătorie în Africa, în cursul căreia se va petrece „noaptea mistică“ din Munții Hoggar care îl „transformă“, îl scoate din „păgânism“, iar ateul pătruns în deșert african iese, așa cum povestește în Noaptea de foc, „umplut de sens“. Creștinat de deșert, Schmitt îl are, acum, în Țara Sfântă, ghid spiritual pe acest sfânt, însuflându-i acea frăție cu toți cei care, indiferent de religie, transmit mesajul iubirii și al toleranței.
Dar, așa cum am mai spus, pelerinul-scriitor Eric-Emmanuel Schmitt, trăind credința, nu poate trece nepăsător pe lângă istoria și prezentul tragic al locului, acea confruntare violentă dintre „două legitimități“, cu „schema ei maniheistă: cel bun și cel rău, cel drept și cel nedrept, mesagerul adevărului și emisarul minciunilor“. Spirit lucid, Schmitt caută totdeauna adevărul, rațiunea, toleranța înaintea pornirilor neînfrânate, judecata înaintea patimii. Scrie Schmitt: „Când te naști israelian sau palestinian, îți alegi rapid clanul, fiindcă prin sânge, sărbători, amintiri, doliu și dureri uneori, te legi de o anumită comunitate. Am întâlnit totuși israelieni și palestinieni șocați de acest conflict care le-a luat ostatică gândirea; aceștia suferă că nu pot face apel la analize, nu pot cântări argumentele pro și contra, înființa un spațiu al dialogului, deci al împărtășirii aceluiași subiect. În spatele urii față de celălalt se ascunde întotdeauna o aversiune fundamentală: refuzul complexității.“ Iar în această imensă tragedie umană, autorul vede în zidul de separare între Israel și Palestina răul suprem, care astupă nu numai „întreg orizontul vizual, ci și pe cel mental“. Și mai dureros, ne spune Schmitt, este că, în întunericul care copleșește speranța, „negustorii de dramă proliferează“. Ei sunt cei care, surzi la orice argumente, cu prețuri uriașe în vieți umane, „impun un remediu unic pentru maladii cu cauze multiple“; o concluzie cu referire, fără urmă de îndoială, la atacurile armate și atentatele care însângerează atât de frecvent aceste teritorii.
La fel de neînțeles pentru Schmitt este și faptul că acest zid, care nu ar trebui să existe, poartă, pe lângă fresca în care un porumbel zboară apărat de o vestă antiglonț, dar cu gâtul luat la țintă, o mulțime de desene menite să-i confere o înfrumusețare inutilă, în dorința neascunsă de a-l face „acceptabil“ sau, de ce nu?, chiar „prețios“. Metamorfozarea acestui zid străin de spiritul concordiei umane într-un muzeu al cinismului îi prilejuiește scriitorului francez o serie de concluzii amare. Un zid, oricât de înzorzonat, nu poate farda o realitate care crispează orice privitor, nu poate anula „ura unora față de ceilalți“.
Gânditor profund, cu lecturi vaste, Schmitt își pigmentează povestea pelerinajului cu o serie de reflecții personale privitoare la creștinism, la misterul nașterii și învierii lui Isus, la „enigmele care cer o rezolvare și la misterele care doar se ascultă“.
Cartea conține și o postfață, de fapt scrisoarea pe care Papa Francisc i-o trimite scriitorului, și care rezumă în chip strălucit întreaga semnificație a pelerinajului : „Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și-n ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească.“ Iar vizita ulterioară la Vatican, la invitația Papei Francisc, convorbirea cu Sfântul Părinte, îi reconfirmă cele însușite în urma acestei călătorii spirituale: „Isus nu este un Dumnezeu triumfător, ci intermediarul care face să triumfe un Dumnezeu al dragostei.“