Numele lui Leonid Iuzefovici este aproape necunoscut în România. Scriitorul născut la Moscova este, totuși, unul dintre clasicii literaturii ruse contemporane și, în plus, câștigător de trei ori al celui mai important premiu național pentru literatură, Bolșaia Kniga. Ultima dintre reușite se datorează romanului Focul grecesc, pentru care – probabil cu această etichetă a unui succes girat de premiul care a adus în atenția publicului român nume ca Mihail Șișkin, Ludmila Ulițkaia, Maria Stepanova, Evgheni Vodolazkin sau Guzel Iahina –, Editura Litera a propus, în traducerea Ancăi Irina Ionescu, revizuită de Justina Bandol, ediția românească. Cartea se subintitulează Roman alcătuit din jurnale, scrisori și convorbiri imaginare ale eroilor cu interlocutori absenți și, în ciuda acestei proiecții fragmentare, este cursiv, fluid. Cu toate acestea, fie datorită momentului nepotrivit al publicării, după invazia Federației Ruse în Ucraina, fie din alte rațiuni, traducerea românească a Focului grecesc nu s-a bucurat de succesul cărților scrise de ceilalți laureați Bolșaia Kniga. Iuzefovici, care a predat istoria și s-a specializat pe eticheta diplomatică în Rusia secolelor XV-XVII, a scris o serie de romane centrate pe evenimente majore din istoria țării – istoria pare să fie hârtia de turnesol pe care să se evidențieze mediul acid al realității actuale, totodată supapa cea mai la îndemână pentru marea literatură rusă subversivă –, printre care Războiul Civil, moartea țarului Alexandru I și chiar puciul eșuat din 1993. Ceea ce surprinde în scriitura lui Iuzefovici nu este plonjonul în vremuri față de care a fost deja luată o anumită distanță morală, nici măcar documentarea foarte precisă, ci fluența scriiturii în ciuda faptului că se situează programatic împotriva modernismelor, adică adoptă o politică explicită a pluralismului și polifoniei. Postmodern ca organizare și ca autoconștientizare a textului care devine mai important decât autoritatea narativă – deși fluența nu poate fi justificată altfel decât prin prezența auctorială de după cortina textului –, ca implicare ironică și rafinament stilistic, ca implicare subiectivă care transformă obiectivitatea factuală în flux transsubiectiv, romanul Focul grecesc lasă impresia coerenței moderniste. În spatele poveștii la care contribuie personaje cunoscute ale istoriei, ale căror voci devin astfel cunoscute și sub amprenta lecturii și interpretării lui Iuzefovici, se poate descoperi perspectiva auctorială care menține fluența, care devine lichidul interstițial în care plutesc fragmentele de jurnal și corespondență ale eroilor: subcăpitanul în retragere Grigori Maksimovici Mosțepanov și fratele său Matvei, logodnica Natalia Bajina și, în contrapondere, baronul Anton Karlovici Kridner, guvernatorul din Perm, și soția lui, baroneasa Iulia Kridner, maiorul Boris Cihaciov, Simion Miheevici Sigov, directorul fabricii din Nijni Taghil, apoi Ignati Elovski, secretarul particular al țarului Alexandru I, medicul Konstantin Kostandis, insurgentul Charles-Antoine Fabier, inspirat după un militar francez care a luptat în Războiul de Independență al grecilor, precum și pleiada de destinatari, în frunte cu însuși țarul. Dar ceea ce menține și mai închegată povestea este însuși spiritul filoelen al autorului ei – la începutul secolului al XIX-lea, filoelen era un nume generic acordat simpatizanților mișcării de eliberare a grecilor de sub stăpânirea otomană – care a câștigat primul premiu Bolșaia Kniga cu o poveste inspirată din Iliada și intitulată Juravli i karliki (Cocorii și pigmeii). Focul grecesc este spațiul textual în care, în ciuda angajării unor voci lipsite de valențe descriptive, Grecia și, în special, Atena sunt zugrăvite în lumina mitică pe care o descoperise odată cu aproprierea marii literaturi a Antichității elene. Răzvrătitul Grigori Mosțepanov, alăturându-se în războiul de independență trupelor de filoeleni ale colonelului Fabvier (Fabier ca personaj în roman) în apărarea Acropolei, îi scrie logodnicei sale Natalia Bajina, într-un decembrie 1826, în care începuse asediul colinei:
„La voi e iarnă, ger – dar la noi vremea e cum e la voi de Înălțare, însă plouă rar, e mai mult uscat. Pe țărm nu se adună nici ceață, nici negură. E iarnă, marea s-a răcit și la frig nu iese abur. Suflă vântul, dar valurile nu sunt mari. Ca să răscolească atâta amar de apă îi trebuie spațiu, iar aici orizontul e aproape – ba un cap, ba o insuliță. Privesc de pe corabie: totul e limpede, curat, deși se lasă înserarea. Așa se întâmplă în Grecia – lumina se revarsă, dar de unde, numai Dumnezeu știe, parcă undeva sub nori atârnă nevăzută o candelă care nu se stinge niciodată. Așa e țara asta.“ (pp. 332-333).
În această lumină inexplicabilă scrie Iuzefovici, iar lumina acelui candelabru mitic servește de asemenea ca fluid în care plutesc fragmentele din text care recompun o poveste de o frumusețe stranie, îndepărtată de idealul de frumusețe al scriiturii rusești, deși apropiată tematic de o bună parte a cărților autorilor reprezentativi (Vodolazkin, Iahina) și stilistic (ca organizare a materiei textuale) de ceilalți (Șișkin, Ulițkaia, uneori și Stepanova). Acest foc filoelen – care poate fi citit și în cheia pasiunii pentru izvoarele civilizației și democrației elene – este adevăratul foc grecesc animând povestea, întreținând miza găsirii unei interpretări adecvate a uneia dintre cele mai misterioase arme ale lumii antice. Focul grecesc, în dublul înțeles, este pe de altă parte oxigenul care întreține arderea epică, povestea ale cărei flăcări au rol purificator, ca în scrierile lui Heraclit, și care mistuie și ironic, deconstruiesc lingvistic o lume elenă ficționalizată: „Exilații greci sunt ca evreii – își construiesc o patrie din cuvinte, trăiesc în ele, le seamănă și culeg recolta tot sub formă de cuvinte.“ (p. 154) Același tipar al deconstrucției este aplicabil și în cazul imaginii mistificate a altor popoare, inclusiv în cazul tătarilor crimeeni:
„După părerea mea, puternicul sentiment religios al tătarilor din Crimeea nu încape în cadrul strâmt al dogmei islamice. Am convins-o pe prințesă că, dacă tu ai vrut să dai poporului komi-zârian o Evanghelie în limba lui, trebuie să le dăm una și tătarilor. Limba lor e mai simplă decât komi, dar conceptele abstracte sunt mai bine dezvoltate în ea, fiindcă totuși nu sunt păgâni.“ (p. 158)
Această lume din cuvinte, reflectată într-un cadru ficțional care păstrează tiparele și reperele lumii reale a anilor 1820: țarul Alexandru I, promotor al ideii de eliberare a Greciei, contele Aleksei Arakceev, Alexandru Ipsilanti eteristul, general în armata rusă, permite lectura în cheie parabolică. Țarul Alexandru, cel care a condus Rusia împotriva armatei napoleoniene, purtând numele marelui Alexandru Macedon, dispare din istorie lăsând o moștenire tulbure, precum în cazul marelui erou al Antichității. În plus, rămășițele pământești ale amândurora, al căror traseu e neclar, nasc povești interpretabile în cheie parabolică. Din când în când, autorul se oprește în text pentru a înnoda firele poveștilor paralele ale istoriei ca premisă a posibilei joncțiuni cu evenimente viitoare, în imagini sugestive pentru literatura sa subversivă:
„Alexandria a dispărut într-adevăr de pe fața pământului, lăsându-ne un avertisment nedeslușit nici până în ziua de azi. Abia de curând mi s-a dezvăluit că mărețul oraș ridicat din capriciul geniului conducător pe malul sălbatic al mării, în mlaștinile deltei Nilului, tăiat de canale, aliniat după ranguri ca să se înalțe din smârcuri pe oasele constructorilor săi, este prototipul Sankt-Petersburgului. Asemănările nu se limitează la împrejurimile venirii lor pe lume; în profeția pieirii lor se vede de asemenea intenția tainică a Ziditorului, care zămislește dubluri cu aceeași tenacitate cu care, în bătălie, comandantul trimite luptători noi în locul celor căzuți, dacă aceia au pierit fără să-și fi îndeplinit misiunea.“ (p. 120)
Literatura servește lui Leonid Iuzefovici pentru a crea dubluri ale istoriei în mintea cititorilor, grație puterii ziditoare a operei. Imaginile victoriei și căderii devin simple ilustrate în alternare, creând iluzia dinamicii repetitive a istoriei precum valurile mării dublând muzica aceea care a prevestit sfârșitul Alexandriei, care a creat temerea și însemnarea în consecință a țarului în raport cu destinul față de ale cărui comandamente e cu neputință a scăpa. Misterul focului grecesc, cumplita armă a Antichității în jurul căreia se încheagă povestea, are cu siguranță multiple interpretări în muzica polifonică a textului, precum armonicele vocilor diferite care contribuie la emisia simfonică dirijată de autor, deschid posibilități multiple de lectură. O asemenea poveste, adâncită în prima parte a secolului al XIX-lea, în anii de glorie ai Rusiei țariste, se încheagă în jurul altor idealuri, dar mai ales al altor centre. Atena e locul care va răscumpăra păcatul christic, și nu Sankt-Petersburgul, Grecia e spațiul care, prin suferințele sale, va remodela lumea, și nu vreun imperiu trecător. Focul grecesc e focul civilizației și democrației, nu arma care a îngrozit umanitatea.