Am fost fascinat mereu de micile gesturi care ajung să producă mari schimbări în destinele unor oameni. Și aici nu vorbesc de mine, deși aș avea cîteva exemple. Gesturi administrative mărunte care schimbă iremediabil niște macazuri. Da, e cam ca și bătaia din aripă a unui fluture care pornește furtuni în altă parte a globului, despre care se tot vorbește.
Povestea care m-a încîntat în ultimul timp este cea a unui francez, Yves, născut la Nisa, în 28 aprilie 1928, într-o familie de pictori nomazi, pendulînd între reședința de pe Coasta de Azur, micul apartament din Montmartre și localitățile care le acceptau lucrările în expoziții. Yves se familiarizează cu pictura și profită de călătoriile în care îl luau și pe el părinții. Schimbă școlile, mai întîi în Nisa, apoi în Paris, unde ajunge la o școală alsaciană (Yves e alsacian după tată). Rezultatele la învățătură sînt atît de proaste, încît părinții lui se întorc la Nisa, unde îl reînscriu la școala unde a început în copilăria mică. E pasionat de pictură, îi admiră pe noii prieteni ai părinților lui care se refugiază în sudul Franței (deja izbucnise al Doilea Război Mondial), printre care se numără și Nicolas de Stael.
Alături de alți adolescenți, se apropie de mistica rozicruciană, se revoltă împotriva ordinii sociale, fuge de acasă. Își însoțește părinții în Anglia, ca să învețe engleza. După război, ajunge la Amsterdam, unde descoperă călăria și judo. Ultima lui pasiune vine după ce citește un anunț într-un ziar din Nisa, conform căruia școala de judo pentru polițiști primește și civili care vor să învețe acest stil de luptă (și viață). Așa i se naște în mintea tînărului Yves ideea nebună de a ajunge călare pînă în Japonia. Ia lecții de călărie și de japoneză, plănuiește călătoria alături de alți doi prieteni care, pînă la urmă, nu vor duce planul pînă la capăt. Sigur că nu ai cum să ajungi călare din Nisa pînă în Japonia, e destul să privești o hartă a lumii ca să-ți dai seama de asta. Visul se amînă însă, tînărul Yves fiind încorporat.
După ce termină stagiul militar, Yves e hotărît să ajungă în Japonia, așa că se îmbarcă, în data de 22 august 1952, în Marsilia, pe un pachebot, și ajunge pe 23 septembrie 1952, la Yokohama. După cincisprezece luni de antrenamente intense, obține cel de-al patrulea dan al centurii negre, performanță neatinsă pînă atunci de niciun european. Se întoarce în Franța, la Marsilia, apoi la Paris, unde are intenția să-și deschidă propria școală de judo. Dar Federația Franceză de Judo nu-i recunoaște cel de-al patrulea dan. Refuz care devine, din mic gest administrativ, un foarte serios macaz pentru Yves.
Peste mai mulți ani, aproape fără nicio legătură cu povestea de mai sus, mai precis în 1979, în Italia, Mănăstirea din Cascia suferă cîteva stricăciuni în urma unui cutremur. Sînt afectate vitraliile care au nevoie de reparații urgente. Măicuțele, conduse de sora Adreina, apelează la un artist plastic cunoscut. Iar acesta le spune că are nevoie de foițe de aur pentru restaurare. Dar foițele de aur nu se găsesc pe toate drumurile, iar măicuțele nu știu cum să se descurce. Una din ele își aduce aminte că în urmă cu douăzeci de ani au primit vizita unui străin care a ținut să rămînă anonim și care le-a dăruit un ex-voto. Adică un obiect de mulțumire pentru că donatorul a scăpat dintr-o mare încercare.
Măicuțele au căutat în magaziile mănăstirii obiectul, destul de neobișnuit, și i l-au adus restauratorului. Era un fel de cutie din plastic compartimentată, în care se aflau, într-o parte, foile de aur și, în alt sertar, trei lingouri de aur. Plus două pătrate colorate într-un roz interesant, și într-un albastru foarte particular. Restauratorul a încremenit: cadoul primit de mănăstire era opera unui artist foarte interesant, Yves Klein. Nu se știa și încă nu se știe ce anume a determinat această donație la o oarecare mănăstire din Italia.
Yves Klein era judocanul refuzat de Federația Franceză de Judo. Care, după acest eșec, s-a întors la pasiunea din copilărie, arta plastică. Da, Yves Klein, cel supranumit Monocromul, pentru că ajunsese la ideea că oamenii nu vor să vadă picturi clasice, ci culori. În căutarea culorilor perfecte, Yves Klein a brevetat, în 1956, o culoare proprie, un albastru care se numește International Klein Blue (IKB), o culoare profundă.
În doar zece ani de la refuzul Federației Franceze de Judo, Yves Klein a bulversat pictura pariziană, nu doar prin contribuția la lansarea Noului Realism, ci și prin pionieratul lucrărilor sale monocrome. Pînă să fie recunoscut ca artist avangardist, Klein a declanșat cîteva scandaluri, printre care cel cu o expoziție în care nu se afla nimic, doar pereții albi. „Tablourile mele sînt acum invizibile“, a declarat Yves Klein.
După o scurtă carieră marcată de admirație și contestații, Yves Klein moare la 34 de ani de o criză cardiacă. Arta modernă a pierdut un mare pictor. Federația Franceză de Judo nu a pierdut nimic.