Punând între paranteze perioada antică, trei sunt epocile care formează actualul ciclu al umanității, în funcție de care ajung să se definească și niște tipuri umane extrem de interesante. În primul rând, este epoca medievală, care nici pe departe nu e atât de întunecată așa cum vor s-o prezinte spirite contemporane pretins luministe, de fapt marxiste până-n vârful unghiilor. Epoca medievală a fost o epocă a rigorii și a unor exigențe maxime. A fost, de asemenea, și epoca unor mari bucurii, chiar dacă acestea erau promise pentru viața de apoi. În această epocă, două sunt tipurile umane care prin însușirile lor descriu cel mai bine timpul în care au trăit: călugărul și cavalerul sau, dacă preferați, ascetul și războinicul. Ce este un călugăr? Este un om care dă toată viața de aici pentru cealaltă viață. El se supune unui pariu teribil: dacă pierd nu e de nimic de pierdut, dacă voi câștiga, câștigul meu e împărăția cerurilor. Este o miză supremă la care noi nici nu putem visa că ne-am putea ridica. Pe de altă parte, cavalerul sau războinicul reprezintă acel tip de om care nu renunță la viața de aici nu fiindcă ar dori să-și facă de cap, ci pentru că vrea să acționeze spre a stârpi toate relele și viciile. Spre deosebire de retragerea călugărului, cavalerul iese în față, alege o ofensivă de cele mai multe ori sinucigașă, se bate cu toți păgânii și destrăbălații. El, dacă iubește, și sigur că iubește, își adoră aleasa inimii într-un mod platonic, fără pic de senzualitate, face parte din societatea acelor fedeli d’amore, care făceau din dragoste o cale a inițierii. Citiți cartea lui Denis de Rougemont, L’amour et l’Occident și veți vedea ce a însemnat iubirea în acele timpuri îndepărtate. Pe de o parte, așadar, dinspre călugăr, o neprihănire fără cusur, pe de altă parte, dinspre cavaler, aceeași curățenie, dar „pătată“ ca să zic așa, de sublime declarații de iubire.
Trecem la a doua epocă. Aceasta, cum bănuiți, nu poate fi alta decât aceea a Renașterii. Aici, cele două tipuri umane aparțin cărturarului și curteanului. Ce este un cărturar? Aparent, toate lumea știe, dar nu e chiar atât de simplu. Cărturarul sau eruditul este acel om care în locul rugăciunilor și al nevoințelor duhovnicești pune studiul și o sete formidabilă de cunoaștere. O să spuneți că toți vrem să învățăm. Așa e, dar foarte puțini dintre studioși au conștiința faptului că, studiind, lasă în spate marea jertfă a credinței. Fiindcă, ce mai tura-vura, un cărturar nu e obligatoriu un om credincios. Cel mai bun exemplu, să mă ierte Cel de Sus, este Mircea Eliade. El, în această tipologie, nu are cum să aparțină Evului Mediu, ci Renașterii. Precum Cantemir, Hasdeu, Iorga, Pârvan, face parte din categoria glorioasă a erudiților, a enciclopediștilor sau a renascentiștilor. O observație: când folosim atributul „renascentist“, nu avem neapărat în vedere apartenența la respectiva epocă istorică, ci caracterul de exhaustivitate culturală pe care-l posedă persoana în cauză. Și acum ne întrebăm cine sau ce este curteanul, eventual curtezanul… Acesta este un cavaler degradat. Are, firește, știința duelului și chiar și demnitatea ca, odată provocat la duel, să nu-l refuze pe cel care-l provoacă. Dar tot ceea ce constituia la cavaler capacitate de sacrificiu la el a dispărut. Curteanul este, pe de altă parte, și un campion al manierelor ireproșabile. În egală măsură, și poate aici se află obârșia decăderii sale, se prezintă și ca un neîntrecut seducător. Don Juan este, fără nicio îndoială, un curtean desăvârșit. Știe cum să abordeze o femeie. O abordează cu aceeași măiestrie cu care perechea sa, cărturarul, intră în labirintul unei cărți sau al unei opere de artă. Fiindcă și femeia, nu-i așa?, e o operă de artă… Dar, să fie clar, don Juan nu este don Quijote. E o diferență de nivel care măsoară exact distanța de la cavaler la curtean.
Și uite așa am ajuns la a treia epocă. Aceasta este, evident, cea modernă cu apendicele ei, postmodernitatea. Care sunt tipurile umane reprezentative? După părerea mea, nu pot fi decât tehnocratul și rebelul sau nonconformistul. Nu știu dacă sinteza mea e cea mai inspirată, dar într-un fel redă toată drama care se ascunde sub faldurile lumii moderne. Fiindcă aceste două tipuri umane exprimă un dezacord cumplit. Tehnocratul e și tehnologul, omul de știință care nu mai poate fi, bunăoară, savant, ci se mulțumește cu statutul de specialist. Lumea noastră, o știm foarte bine, e compusă din specialiști, oamenii recenți și oamenii decenți care au împânzit universul și care, de altminteri, sunt persoane extrem de onorabile. Dar, cum se zice, nu le cere mai mult decât pot da sau decât sunt. Dacă nu le ceri, totul e ok, dacă le ceri, atunci se declanșează un conflict dureros. Și astfel îi cunoaștem pe rebeli. Ei îi sfidează pe specialiști, deși fără ei nu ar putea trăi. Rebelul intră în scenă la acest crepuscul al civilizației și, îmbrăcându-se în luminile astrului agonic, ne oferă un spectacol unic al sfâșierii. De aici s-au ales geniile. Poate capodoperele artistice și filosofice ale ultimului veac au fost rodul muncii lor. Cu ce preț, însă? La această întrebare însă, nu poate răspunde decât a patra epocă a omenirii, care încă, helas, nu se întrezărește…