Însușindu-și, în cadrul generației sale literare, un discurs poetic marcat de tentația demitizării și a interpretării personale a câtorva mari mituri ale umanității, Florin Mugur a adoptat postura de „amant al cărților, acoperit de praf“, dar și de „amant al cenușilor“. Sursele livrești la care a apelat poetul au fost îndatorate miturilor Antichității, unor personaje din galeria shakespeariană (poetul însuși s-a identificat în unele scenarii lirice cu Polonius) și unor prezențe din folclorul românesc. Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop și Statu-palmă-barbă-cot, de exemplu, revin sub forma unui laitmotiv în creația lui Florin Mugur și reprezintă refuzul ratării, neacceptarea jumătăților de măsură, aspirația către întreg și căutarea împlinirii chiar acolo unde neîntregul pare a fi la el acasă, adică pe domeniul din Cartea regilor.
În astfel de poezii – unde se regăsește un reușit amestec de vetustețe a motivelor poetice preferate cu modernitatea expresiei –, ironia și candoarea ori speranța și tristețea își au rolul lor bine precizat, de factor frenator, ce asigură versului o bună fluență. Se recurge cu moderație la parabolele oferite de cultura spirituală a omenirii și, din această perspectivă, nu se poate spune că autorul volumului Dansul cu cartea este, pur și simplu, un poet livresc. Iar aceasta, pentru că, în apetitul livresc de a crea o mitologie proprie, poetul a asimilat existenței sale date culturale pe măsură, trăind-o prin punerea semnului echivalenței între Carte și Ființă. Cartea devine simbolul constitutiv al unui univers văzut, precum biblioteca însumatoare, drept „arhivă a strângerii“, dar aceasta nu înseamnă că textul nu „trăiește“ în volumele lui Florin Mugur; el este viu și reprezintă, totodată, dovada sau garanția palpitului vieții.
Pregătit din vreme să devină „un poet uitat“, autorul Destinelor intermediare și-a asumat statutul de marginal („Urât miroase gloria pe dinăuntru“ – Histrionul) și a avut, în „nebunia blândă“ a scrisului său, doar orgoliul de a scrie „versuri muritoare“. Singura mândrie pe care și-a arogat-o, fără aroganță, a fost aceea că descinde din „poporul cărții“, în care, potrivit tradiției evreiești, oricine, oricât de umil ar fi, se simte prinț. Desigur că prințul palid cu cartea în brațe este dublul poetului, iar cartea sfântă este adeseori amintită („A scris cu spaimă biblia, a scris-o/ prinț după prinț, lege cu lege, miel cu miel“ – Cartea regilor). Poetul a avut o bună înțelegere a relației de geneză reciprocă dintre cult și cultură, dintre rostirea liturgică și sacerdoțiul poeziei. Aceasta i-a permis să proiecteze o viziune personală asupra unui teritoriu liric structurat în profunzime, cu nevăzute pânze freatice livrești, el creând o atmosferă, o reinterpretare și un bestiar poetic specifice. Grație deschiderii culturale spre spații ample, de geografie arhetipală cu ecouri biblice, prințul-poet apare în ipostaza unui bătrân cărturar cu cartea în brațe sau dansând cu ea. Adeseori, se surprinde în poezia lui Florin Mugur alternanța versului ironic cu gravitatea întrebărilor sumbre asupra soartei sale și a celor apropiați.
Într-un editorial din „România literară“ (nr. 27/2010), intitulat Îngerul cu o carte, Nicolae Manolescu își amintea, nu fără emoție, de felul în care a decedat poetul: „În scaunul lui înalt din preajma raftului de cărți, cu lumina aprinsă, dovadă că era noapte, cu ochelarii pe nas, fără să se știe unde se afla cartea pe care, probabil, o citea. Căzuse, alunecase, fugise, fapt e că nu era de găsit. […] Mi-am spus, când am aflat de cum murise Florin Mugur, că îngerul celuilalt poet îi veghease ultima lectură și se făcuse nevăzut cu cartea lui în mână. […] Mă obsedează de ceva vreme întrebarea dacă ultima carte dinaintea morții (e vorba de moartea acelora care au citit toată viața) are vreo semnificație. Cum nu prea cred în simboluri, mi-am răspuns mie însumi că nu are. Asta nu m-a făcut să renunț la a încerca să aflu ce carte a ținut în mână îngerul de la căpătâiul celor care au citit până în ceasul din urmă. Am descoperit câte ceva, dar, de convins, nu sunt convins că există un înțeles ascuns în cartea asupra căreia închidem ochii. […] Am dat, în schimb (ca să vedeți cum e cu hazardul), de micul roman Zbuciumul inimii al japonezului Natsumo Soseki, cu care mi-am inaugurat, aș putea spune, colecția de ultime cărți. Am luat-o de pe noptiera patului de la Spitalul Fundeni, în care a murit Dana Dumitriu. Nu mai știu de ce m-am dus atunci tocmai la Florin Mugur, prietenul nostru, și, răsfoind-o împreună, am descoperit pe pagina albă de la sfârșit câteva rânduri scrise de mâna Danei dintr-un jurnal datat 27 septembrie 1987, Ștefănești. Indescifrabile în mare parte, ele sunt, cu siguranță, cele din urmă rânduri și pe cea din urmă carte pe care o citise.“
Și, ca să vedem, în continuare, cum e cu hazardul la care se referă editorialul, în 1979, pe când începuse documentarea asiduă pentru importantul roman Prințul Ghica, Dana Dumitriu îi mărturisea lui Florin Mugur, în cadrul unui interviu: „Scriu proză de analiză, încercând să mă apropii de formula realismului psihologic pe căi prielnice. […] Mă simt încă un autor tânăr. Cine știe? Poate că pe la cincizeci de ani dau și eu lovitura cea mare! Dacă n-aș crede puțin în asta, n-aș scrie, deși mi-e rușine să-mi afirm o vanitate pe care mulți mi-o vor lua drept neghiobie“ (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, vol. I, partea II, Editura Minerva, Buc., 1985, p. 874). În anul următor, Florin Mugur insera în volumul Portretul unui necunoscut un poem pe care i-l dedica interlocutoarei: „Recunoscând/ brusc// tema vieții mele// și o imagine, brusc:/ capetele munților/ pline de lacrimi.// Cu adâncă rușine/ lucram/ la cea de-a șaptea mea carte.// Aveam 44 de ani./ O gaură neagră-ntre stele./ Capetele munților pline de lacrimi“ (Brusc). Aceste versuri au apărut cu șapte ani înainte de stingerea romancierei (așa, brusc), la 44 de ani, pe când își găsise tema vieții: lucra la a șaptea carte de ficțiune. Până atunci, ea publicase Migrații, Masa zarafului, Duminica mironosițelor, Întoarcerea lui Pascal, Sărbătorile răbdării și Prințul Ghica.
Este posibil ca astfel de versuri premonitorii să fi fost scrise și dedicate Danei Dumitriu după respectiva ei destăinuire, iar aici semnalez această coincidență nu numai ca să vedem cum e cu hazardul, ci și care e relația lui Florin Mugur cu cartea. Dacă poezia este „detector de minciuni care izbucnește în plâns, care notează tot ce-a uitat dumnezeu de la mână și până la gura ironică“ (Un minut, în Spectacol amânat, Editura Cartea Românească, Buc., 1985, p. 13), devine posibil ca poetul să fi citit deja în cartea vieții zbuciumul inimii și soarta mașteră a unei scriitoare ce voia să dea lovitura cea mare. De unde se deduce că, desfășurat între nobilă inutilitate și seriozitate, actul lecturii nu a fost pentru Florin Mugur atât de gratuit pe cât se pare. Poetul știa să citească înțelept în cărți, la marginea subțire a înțelegerii omenești, pe linia mentalității ancestrale, asemenea unui sacerdot situat în afara formulei ezoterice a unei poezii de factură metafizică. De asemenea, el stăpânea foarte bine frazarea poetică, urmărea efecte de imagine, de stări emotive și chiar de tonalități incantatorii. Rezistența versurilor sale la proba timpului stă atât în pregnanța viziunii, cât și în dramatismul tensiunii la care i-a fost supusă ființa fragilă, silită să se agite între hotarele fricii. Această tensiune era alimentată de o lucidă tristețe.
De altfel, conștiința dureroasă a unei anumite predestinări apare nemijlocit mărturisită într-un Simplu dialog: „Und’te duci tu, mielule?/ E-ntuneric, domnule!// Și de ce dansezi?/ Pentru că mi-e frig.// Și de ce ți-e frig?/ Prea multe hârtii.// Cerul iscălit,/ câmpul numărat.// De ce tremuri, mielule?/ îmi miroase, domnule.// Le-au atins, le-au scris/ mâini de măcelari// Și te duci tu, mielule?/ Da, e beznă, domnule.“ După cum spune ghicitoarea, oile sunt negre și numai cine le paște le cunoaște. Premonițiile, ca și imaginația, joacă un rol compensatoriu pentru acest poet care adoptă postura dezabuzatului doritor să confere o aureolă misterioasă resemnării lui ce nu poate fi confundată totuși cu fatalismul mioritic. Dacă, de la capătul vieții, Florin Mugur va fi avut vreo ultimă dorință, exprimată sau nu cuiva înainte de a se despărți de viața obligatorie (care a fost aceea a clovnului „cu fața în întregime scrisă/ ca un poem“), ar trebui să reflectăm puțin la două versuri în care poetul se întreabă cum va arăta cartea pe care o va scrie din moarte, dorind să fie înmormântat cu un caiet și un creion.
Nu știm ce carte avea în mână insomniacul poet și nici înțelesul ascuns în cartea asupra căreia a închis ochii pe veci într-o lungă noapte de februarie. Ne putem închipui doar cum „Îngerul meu zburând orizontal/ își ține cartea grea pe piept/ ca un mort mâinile“ (Regele Ioan). Lansarea atunci a ipotezei unei sinucideri îngăduie punerea unei întrebări ce deschide alte căi incertitudinii: care a fost ultima carte pe care a ales-o Florin Mugur, în deplină cunoștință de cauză, spre ultimă lectură, pentru petrecerea în altă lume și care s-a risipit (cartea, dar și lectura ei) odată cu aburul sufletului său?
Lăsând la o parte această lipsă la inventar, au rămas „în urma prințului/ cărțile drepte/ lemne puternice pentru o iarnă lungă“ (Biblioteca). Sunt cărțile sub semnătură proprie, prin care autorul volumului Piatra palidă a exprimat, înaintea iernii lungi a posterității, o atitudine plină de responsabili tate față de actul creator: „Mă împlinesc onest, cu greutate“. După cum se exprimă Gheorghe Grigurcu foarte sugestiv: „Florin Mugur e un poet adânc care atrage atenția asupra mișcărilor inobservabile însă cu dramatice efecte, cum ale picurilor de apă ce erodează stânca începând prin a o mângâia“ (Poeți români de azi, Editura Cartea Românească, Buc., 1979, p. 463). Fire discretă cu suflet frământat, Florin Mugur a fost un poet princiar întristat, care a trecut prin lume cu o carte în mână, pierdută odată cu el, și animat de credința că lasă în urmă mai multă absență decât a însemnat prezența lui.