Ultima scrisoare a lui Eminescu
Sunt ca frunza salciei cînd se-apropie
iarna, sărac
și uitat, dragă doamnă, ca un cîine pe
stradă
în faţa abatorului plin de casapi
flămînzi,
nu-ţi pot întinde mîna, pentru că s-ar
rupe ca o floare
fragedă în mîna unui copil care nu știe să
o numească
dar o ia ca pe o acadea și o mursecă,
atît de flămînd, dragă doamnă,
încît văd în faţa ochilor numai oameni
care mă sfîșie
ca pe o bucată de carne,
nici cămașa nu mai stă pe mine,
nici pielea, care atîrnă pe niște cuie
în privirea fariseilor care cred că lemnul
de cruce
poate fi patul pe care mă pot odihni o
veșnicie,
sunt ca ramura de salcie
de pe care cade ultima frunză, iar iarna,
un cearșaf care se așterne peste trupul
meu ca un giulgiu,
da, dragă doamnă, tu nu înţelegi
că sunt atît de sărac încît nici numele meu
nu mi-l mai pot arvuni unei posterităţi
mai oarbe
decît lumea de azi –
văd cum în ochii mei intră toţi cei care mă
vor orbi
cu vorbele lor,
văd chiar și ochii tăi cum se închid ca
două obloane
după care nu voi mai putea intra
vreodată,
văd un om cum se cară singur în braţe
pînă la ultima răsuflare,
și acela sunt eu,
dragă doamnă,
frunză amară
căzînd de pe o ramură de salcie plină de
zăpezile
tuturor iernilor ce vor veni de aici înainte.