La cine s-ar putea referi titlul Editorialului de față dacă nu la Răzvan Voncu, cronicarul en titre al „României literare“? După cum am promis cu o săptămână în urmă, voi prezenta pe scurt, căci n-am pretenția de a scrie o cronică literară propriu-zisă, Prozatori români de azi (Cartea românească, 2023), o culegere de cronici publicate în cursul anilor 2000 în diferite reviste, îndeosebi, în ultimul lustru, în „România literară“. Anterior, Răzvan Voncu și-a strâns cronicile la cărți de poezie (două volume, 2015, 2023) și la cărți de critică (2020). Și, mai devreme (2009), pe cele consacrate literaturii din primul deceniu al mileniului trei. Nu țin cu tot dinadinsul să trag spuza pe turta rubricii lui din „România literară“, dar nu cred că greșesc afirmând că Răzvan Voncu, comentator la debut al literaturii române vechi, își manifestă plenar vocația de critic de întâmpinare odată cu lungul șir de cronici din revista noastră. Plec de la ideea, pe care am mai remarcat-o, că revista este aceea care îl face pe cronicar și că, totodată, cronicarul este cel care face revista. O publicație este o tribună. Care are nevoie de un tribun. „România literară“ este (a fost de-a lungul celor 55 de ani împliniți de curând) o astfel de tribună. Răzvan Voncu este un cronicar adevărat.
Volumul de față urmează o cronologie (cu excepția ultimului capitol) relativă la vârsta autorilor comentați, de la Zaharia Stancu la Dan Perșa. Cronicile nu sunt datate. Le putem plasa în timp, nu totdeauna, în funcție de data apariției cărții comentate. Nu știm în unele cazuri nici dacă au suferit întregiri bibliografice sau critice față de versiunea din revistă. Acest fel de a le rândui creează o oarecare dificultate la lectură, ca și o anumită discriminare: dintre autorii comentați, unii sunt prezenți cu o singură carte și alții cu mai multe. Fiind vorba de cronici, e firesc ca niciunul să nu fie prezent cu toată opera. Și deseori nici măcar cu opera pe care cronicarul însuși o consideră reprezentativă. Lectura cronicarului este totdeauna, așa zicând, una pe sărite.
Dintre critici, cronicarul este singurul care joacă un rol social. Chiar dacă, așa cum constatam în Editorialul precedent, el nu mai este astăzi un barometru al literaturii, rolul lui nu rămâne mai puțin necesar într-o literatură care ține, indiferent de condiții, să-și asume obligațiile ei sociale. Îmi permit să mă legăn în această iluzie: o literatură nu se poate dispensa de cronicari. Ce să spun despre criticii din noile generații, care au renunțat să joace acest rol, din motive doar de ei știute? Ar fi prea simplu să spun că n-au vocație de cronicari literari. Meritul lui Răzvan Voncu constă în a fi perseverat într-un exercițiu critic care nu mai ține de trendul timpurilor noi. Ar fi putut rămâne un competent istoric al literaturii noastre medievale, domeniu în care, sunt obligat să precizez, ne lipsesc specialiștii, cel din urmă cu adevărat important fiind Dan Horia Mazilu, profesorul lui Răzvan Voncu și studentul meu. Sau, de ce nu, un istoric literar bun cunoscător al tuturor epocilor, după cum s-a putut constata din rubrica pe care a deținut-o anterior în „România literară“.
Odată cu cronica literară, Răzvan Voncu și-a asumat un risc considerabil: nu doar fiindcă cronicarul nu mai are cum să joace rolul de altădată, cum spuneam, dar nici literatura pe care o comentează nu mai are importanța socială a celei de altădată. Obiectul muncii cronicarului este din ce în ce mai neînsemnat sub raport valoric și social. Îmi aduc aminte de debutul meu în cronică la începutul anilor 1960, când n-aveam de ales și trebuia să scriu despre cărți, în majoritate, virusate de realismul-socialist. Situația se repetă, mutatis mutandis, după șase decenii. Cine ar fi crezut? Eu am fost salvat de marea literatură a congenerilor mei. Va avea și Răzvan Voncu aceeași șansă?
Deocamdată, trebuie să-și folosească talentul și cultura literară, incontestabile amândouă, așa zicând, pe cont propriu. Cronicile lui mă fac să cred că e conștient de acest lucru. Primii autori din culegere aparțin generațiilor vechi. Comentat fiecare cu mai multe opere. Un punct de vedere istoric este implicit. Paginile despre Zaharia Stancu sunt remarcabile. Ca și cele despre Marin Preda, pus în altă lumină decât până acum. E. Barbu, D.R. Popescu, Petru Dumitriu, Fănuș Neagu sau George Bălăiță au parte de revalorificări atente. Totul, fără concesii, curat, inteligent, original. Readuși în actualitate sunt și câțiva autori mai mărunți, precum Iulia Soare sau Ion Băieșu, pe nedrept uitați. Scriitorii care și-au publicat opera principală înainte de 1989 reprezintă un veritabil colac de salvare pentru cronicar, oferindu-i o materie primă generoasă pe care Răzvan Voncu o exploatează din plin.
Același noroc l-a avut cronicarul cu câțiva dintre scriitorii generației 80, grupați în capitolul următor: Gabriel Chifu, Ioan Groșan sau Mircea Cărtărescu. Nu e greu de observat că ei sunt mai puțin numeroși decât cei din generația anterioară, dar și că destui alții n-ar fi trebuit să intre în vederile cronicarului când și-a alcătuit volumul, chiar dacă în revistă prezența lor era firească. Un caz care merită să ne rețină o clipă îl reprezintă cronica despre Mircea Cărtărescu. Considerat de către mulți cel mai de seamă scriitor al generației și chiar din întreaga literatură postbelică, autorul Levantului și al trilogiei Orbitor, tradus în zeci de limbi, este pus de Răzvan Voncu sub o lupă necruțătoare, care-i învederează cele mai mărunte defecte și-i reduce considerabil din marile calități. În mod evident, cronica este rodul unei dezamăgiri. Sunt de acord cu cea mai mare parte a observațiilor negative care se referă la cărțile recente, de poezie și de proză, ale lui Cărtărescu. Chiar și, cu unele rezerve, la celelalte. În lipsa însă din tablou a nuvelelor și a primelor poeme, judecata generală nu stă dreaptă, ci se înclină binișor spre nedreptate. Cronica merită totuși atenție din alt punct de vedere: ea arată, în severitatea doldora de observații critice profunde, cum s-ar cuveni să arate o cronică normală la o carte normală într-o vreme normală. În zilele noastre însă, ea se va izbi de ostilitatea multora.
Disproporția apare cu atât mai ciudată dacă ne aruncăm o privire asupra capitolului consacrat prozei noilor generații: douăzeci de romancieri recenți (relativ), câțiva onorabili, fără însă lideri veritabili, ei nu oferă cronica- rului o materie primă din care să-și poată croi cronici la fel de remarcabile ca cele dinainte, nici să se preteze la severități critice precum în cazul lui Mircea Cărtărescu. Pertinente, de obicei, scrise cu aceeași acuratețe ca toate ale lui Răzvan Voncu, aceste cronici vor împărtăși soarta operelor la care se referă. Mă număr printre cei care au învățat pe de rost lecția asta. Critica are fatalitățile ei.
Prozatori români de azi este o carte pe care am citit-o cu plăcerea celui care își vede confirmate așteptările. Și care mi-a infuzat o bună doză de optimism cu privire la rostul cronicii literare într-o epocă de amalgamare a valorilor. Citind cronicile lui Răzvan Voncu, mi-am zis că nu e totul pierdut într-o meserie pe cale de dispariție.