Cred că nu mă înșel afirmând că puțini sunt, astăzi la noi, cei care cunosc numele lui Bernard Natan, o figură majoră a industriei cinematografice franceze interbelice. Unde mai pui că îmi e concitadin: s-a născut ca Nahum Tanenzaph în Iași, în 14 iulie 1886, pe strada Lăpușneanu, unde familia lui avea un magazin de cristaluri, cam pe locul unde se află acum Cinematograful Trianon. A avut o viață plină de suișuri și coborâșuri, a sfârșit tragic, după lungi și tenebroase complicații judiciare, a fost o țintă privilegiată a presei, care a impus imaginea unui personaj corupt, a unui aventurier care a falimentat o întreprin dere înfloritoare. Ca să denunțe această imagine, Dominique Missika a scris o carte documentată și asumat polemică: Afacerea Bernard Natan, cu subtitlul Anii întunecați ai cinematografului francez (Editura Denoël, 2013).
Așadar, tânărul Nahum se decide, în 1906, să plece în Franța unde descoperă una din minunatele noi invenții: cinematograful. Se căsătorește în 1909 cu Marcelle, o catolică mai în vârstă decât el cu cinci ani. Tot atunci, împreună cu doi asociați, înființează prima lui în treprindere cinema to grafică, Ciné-Actualité. Realizează niște filme deocheate și primește o condamnare (ușoară) pentru atentat la bunele moravuri. Acest episod va cântări greu mai târ ziu și va avea un rol de cisiv în stabilirea re putației lui Natan (Nahum își schim base numele în Ber nard Natan) ca autor de filme porno grafice. În 1912, înființează societatea Rapid Film și produce o Ciné-Gazette, bazată pe reportaje. Participă la Pri mul Război Mondial, meritele lui îi sunt recunoscute, iar în 1921 primește cetățenia franceză. Își extinde activitățile și „simte“, cu un instinct sigur, care sunt opțiunile menite să aibă un viitor. Inaugurează în 1927, în strada Francoeur din Paris, studiouri moderne, pe care în timp le va extinde. În ianuarie are loc întâlnirea, decisivă, cu Charles Pathé, cel care, alături de Léon Gaumont, domină autoritar industria filmului. Pathé este mai în vârstă, resimte o anume oboseală, Natan insistă și îi devine asociat. În februarie 1929, e numit oficial administrator delegat al Pathé-Natan! De aici încolo, biografia lui este, pentru o vreme, de-a dreptul hollywoodiană. Natan construiește, cu o tenacitate extraordinară, un adevărat imperiu: unește producția și distribuirea, cumpără săli, construiește o rețea de săli noi, ține pasul cu evoluția către filmul sonor, produce în 1930 primul film vorbit francez, Cele trei măști. Stimulat de afluența publicului, construiește săli tot mai mari, cu dotare tehnică modernă; una din ele, o perlă a coroanei, Cinematograful Marignan de pe Champs-Élysées, inaugurat în 1933, a fost închis definitiv – din lipsă de spectatori – în urmă cu câteva săptămâni (de altfel, pe Champs-Élysées, odinioară o arteră a filmului, au mai rămas doar două cinematografe…). Se asociază cu un industriaș scoțian și experimentează prima televiziune din Franța, Télévision Baird-Natan. Are și un post de radio, Natan-Vitus. Își deschide, în 1934, un birou la New York. Angajează cei mai buni regizori, cei mai buni operatori, cei mai buni scenografi etc., lucrează cu mari vedete – Charles Vanel, Gaby Morlay, Jean Gabin ș.a.m.d. Începe să cumpere proprietăți – un „hôtel particulier“ în Paris, o vilă în Sologne, alta pe Coasta de Azur, încă una în Bretagne. Își aduce din România frații și surorile, frații îi devin colaboratori, iar unul din ei, Émile, se lansează cu succes pe cont propriu, fondând societatea Les Films modernes. E fericit alături de soție și de cele două fetițe gemene, dă recepții, îi cunoaște pe mai-marii zilei.
Se spune că atunci când te prăbușești de pe cul mile gloriei, căderea e și mai dureroasă. Criza eco nomică din anii 1930 îl atinge și pe Natan, chiar dacă întreprinderea sa are în continuare rezultate bune. Băncile devin însă mai reticente sau chiar dau faliment, Natan trebuie să facă rost de bani. Aici e un punct obscur pe care autoarea cărții nu-l elucidează. Din deplină empatie față de personajul său, Dominique Missika nu insistă asupra unor artificii financiare pe care Natan le face la limita (i)legalității. Este evident apoi că Natan stârnise invidii, plus că în Franța se instalase un climat favorabil xenofobiei și antisemitismului. Presa se dez lănțuie și îl atacă vehement pe „ovreiașul“ („le pe tit Juif“) venit din Balcani și care a pus stăpânire pe cinematografia franceză. Charles Pathé se face că nu vede și nu intervine. Unul din foștii lui cola boratori e hotărât să-l distrugă: îl reclamă în justiție pentru niște afaceri ne curate. Se deschide o anchetă, iar în 20 de cem brie 1938, Natan e arestat. Nici nu-și ima ginează că nu va fi elibe rat curând, are încredere în avocați, iar familia îi este sprijin moral. Răz boiul și ocu parea Franței de către germani schim bă com plet datele pro blemei. Se deschide un alt pro ces, procurorii in vocă nu mai puțin de 15 capete de acuzare. So ția găsește cu greu re surse finan ciare pentru a se în griji de cele două fetițe. I se confiscă pro prietățile, imobilul din Paris, vilele, în 22 martie 1942 i se retrage cetățenia franceză. Con damnat la patru și apoi cinci ani de închisoare, e mutat într-un lagăr, după care e trimis la Auschwitz, unde i se pierde urma. Parte din familie scapă cu viață, Émile își reia după război producția cinemato gra fică, dar moare, prematur, în 1962. Marcelle se luptă în continuare cu greutățile, obține o mică pensie, fetele cresc, au la rândul lor copii.
Curios este că, în ciuda destinului său tragic, Natan continuă să aibă o reputație proastă, atunci când nu este ignorat cu totul. Cea mai redutabilă se dovedește a fi acuzația de pornografie, care aruncă în ui tare contribuția sa la dezvoltarea filmului francez. Publicațiile de stânga, mai ales cele comuniste, îl socotesc o întruchipare a capitalismului rapace. Reabilitarea lui Natan începe abia prin 1998, grație eforturilor copiilor fetelor sale și ale unui nepot de soră, pasionat de istorie. O placă pe care e înscris numele lui e pusă pe clădirea din strada Fran coeur, unde se află acum Școala superioară de formare în meseriile imaginii și sunetului. Cartea lui Dominique Missika marchează cel mai im portant moment în această operațiune de re s tituire a adevărului în ce privește „afacerea Bernard Natan“. Păcat că autoarea e uneori prea implicată, până la a deveni subiectivă, după cum e nefericită inițiativa ei de a „romanța“ pe alocuri narațiunea, povestindu-ne, spre exemplu, ce gândea Natan sau ce discuta, în intimitatea familiei, cu soția sa. Dar demersul de a-l readuce în atenție pe Bernard Natan și de a-l așeza pe locul care i se cuvine este, fără îndoială, un pariu câștigat.