În familia lui Goethe au existat mai mulți scriitori talentați, a căror operă a ieșit la iveală din arhive abia în ultimele decenii. Recent, s-au redescoperit poezia și mai ales muzica nepotului său, Walther von Goethe (1818-1885), care a compus zeci de lieduri și trei opere. Elev al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy și al lui Carl Loewe, a lăsat în manuscris compoziții de o mare profunzime și sensibilitate, descifrate, interpretate și înregistrate abia în acest an de muzicologul Ulf Bästlein. Tatăl său, August von Goethe (1789-1830), tratat de vechea germanistică doar drept Goethe filius (așa cum scrie și pe mormântul de la Roma), a scris la rândul său poezii și un jurnal de călătorie în Italia, unde se vădește un pasionat cunoscător al Antichității. Transformarea istoriografiei, de la cultul „marilor oameni“ la cercetarea rețelelor intelectuale, a readus în prim-plan și alte personaje cărora Weimarul le-a datorat înflorirea: Johanna și Adele Schopenhauer (mama și sora filosofului), cu un faimos salon literar, sau Charlotte von Stein, iubita lui Goethe, totodată autoare de piese protofeministe.
O expoziție la Arhiva Goethe și Schiller de la Weimar și la Muzeul romantismului german din Frankfurt a dus recent și la redescoperirea Ottiliei (născută von Pogwisch), nora lui Goethe. Sunt restituite multiplele fațete ale unei autoare care vedea în artă un mod de a se elibera de convenții. Scriitoare, traducătoare, colecționară de piese arheologice și redactor de revistă, Ottilie von Goethe (1796-1872) s-a definit mereu prin căutarea libertății intelectuale și emoționale. Într-un caiet dăruit prietenei sale Adele Schopenhauer se descria, sub titlul Allerlei (De toate), ca o zvârlugă greu de prins într-o identitate fixă: „Știu eu o fată, pe cinstea mea, / Care-i din toate câte ceva; / Ba se vrea liberă, legată-apoi încă, / Ba se vrea flutur, ba credința-i de stâncă; / Se gândește acum și privește o stea, / Dar dintr-odată începe-a dansa; / Plânge acum, melancolică-n oară, / Cântă-apoi, saltă din zori până-n seară; / Când e sfioasă, când vajnică-acum e, / Când casnic-cuminte, când străbate o lume… / Cerule, iat-o că și apare! / I-a lui Pogwisch Ottilie, domnișoara!“ Un personaj care ne aduce în minte Otilia sau Til a lui G. Călinescu. (Acesta nu avea însă cum să știe prea multe despre nora lui Goethe, opera ei nefiind editată pe atunci, chiar dacă la începutul secolului XX s-au scris, în germană, unele pagini biografice și chiar de roman despre viața ei, fiindu-i totodată tipărite părți din corespondență. Călinescu va fi cunoscut probabil personajul Ottilie din Afinitățile elective ale marelui scriitor, care reprezintă însă o cu totul altă tipologie, neavând legătură cu viitoarea noră a acestuia.)
Sus-pomenita poezie a Ottiliei von Goethe e însoțită de o serie de autoportrete. Micile acuarele, asemenea unor cărți de joc, o înfățișează în roluri diverse (ale căror inițiale îi alcătuiau numele): în cel al fanteziei (cu tichie de nebun și fluturi pe eșarfă), al mamei și gospodinei severe, ca zeiță antică apărătoare a patriei, călugăriță, îndrăgostită melancolică, soldat în uniformă prusacă. (Provenind dintr-o familie de militari prusaci, întemeiase o societate patriotică în timpul războaielor napoleoniene, strângând bani pentru invalizi și văduve de război.) Ultima imagine, cu numele întreg al autoarei, reprezintă o combinație de elemente din toate celelalte portrete, rezumând astfel firea ei compusă din contrarii.
Crescută în spiritul literaturii romantice, Ottilie von Goethe vedea în poezie un spațiu al autonomiei spirituale. Împreună cu Adele Schopenhauer, Natalie von Egloffstein și Caroline von Herder, a înființat în 1816 o Societate a muzelor, unde discutau teme dinainte stabilite sau își citeau și corectau reciproc scrierile. Căsătoria cu August von Goethe, din care s-au născut trei copii, a fost scurtă și nefericită; în schimb, apropierea de Johann Wolfgang von Goethe i-a rafinat stilul. Acesta o prețuia în mod deosebit, dându-i să copieze poezii din Divanul oriental-occidental, discutând cu ea părți din Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister (unde i-a dedicat și o poezie) și din Faust II, corectând și reformulând pasaje la sugestiile ei. Aveau în comun admirația pentru Byron, din care Ottilie von Goethe a și tradus. Anglofilă (și cu o pasiune specială pentru Irlanda, încât i se spunea în glumă „ambasadorul“ acesteia), a mijlocit și colaborat la mai multe traduceri din Goethe în engleză. Când Goethe a împlinit 80 de ani, i-a prezentat proiectul unei reviste redactate de ea.
„Chaos“ („Haos“) a apărut la Weimar, duminica, între 13 septembrie 1829 și 12 februarie 1832. Proiect romantic prin excelență (în spiritul „simpoeziei“ proclamate de Friedrich Schlegel, și al teoriei acestuia că iubirea și haosul nasc creativitate), revista se baza pe regula că nu poate fi citită decât de cei care colaborau la ea, tirajul fiind pe măsură: maximum 28 de exemplare. În plus, nu aveau voie să contribuie decât persoane care fuseseră măcar o zi la Weimar, iar limba în care publicau putea fi aleasă după bunul plac. S-a scris acolo, așadar, în germană, franceză, engleză, italiană, spaniolă, latină și greacă veche. Colaboratorii proveneau chiar și din orașe îndepărtate din Europa. În schimb, se publica doar sub pseudonim, Goethe însuși încredințând revistei poezii din siajul Divanului, semnate cu o cifră. Acestea aveau parte de replici din partea mai multor tinere autoare (inclusiv Ottilie von Goethe), creându-se un dialog de-a lungul câtorva numere. Ideea programatică era că nu contează renumele, sexul, țara de proveniență, rangul și familia, ci noile identități transculturale ale scriitorilor, care s-ar fi eliberat astfel prin creație. Pornind de la teoria goetheană a literaturii universale, se urmărea totodată regândirea limbii germane, prin confruntări și schimburi cu alte limbi, în poezie.
Weimarul, zis Atena germană, devenit Babilonul german și locul minunii de Rusalii (după cum glumea o poezie programatică), era considerat avanpostul unei noi ere multiculturale; un experiment curajos, chiar dacă înfățișat autoironic. Numele colaboratorilor sunt cunoscute azi, în bună parte, datorită notițelor Ottiliei von Goethe pe exemplarele sale. Pe lângă Goethe apar romantici de seamă: Sulpiz Boiserée, Adalbert von Chamisso, Friedrich Förster, Friedrich de la Motte Fouqué, August von Platen și Felix Mendelssohn-Bartholdy, dar și William Makepeace Thackeray. La fel de important e însă faptul că au putut publica acolo și scriitoare, cu o deplină libertate tematică și egalitate, anonimitatea ferindu-le de prostul renume pe care îl aveau în epocă doamnele bas bleu. Unele din ele publicaseră deja în altă parte sub pseudonim; de exemplu Luise Stichling (fiica lui Herder). Dar foarte multe autoare au debutat în „Chaos“; inclusiv colegele Ottiliei von Goethe din Societatea muzelor.
Revista și-a încetat apariția în 1832, odată cu îmbolnăvirea bătrânului Johann Wolfgang Goethe, când Ottilie s-a dedicat întru totul îngrijirii acestuia. După moartea poetului, s-a zbătut să păstreze laolaltă colecțiile lui (moștenirea copiilor ei minori fiind administrată de tutori cu care se certa adesea) și să ajute cercetătorii sau biografii interesați de Goethe. Nesuportând totuși rolul exclusiv de noră și viața încremenită din casa de la Weimar, devenită mausoleu, a plecat cu copiii în lungi călătorii, trăind perioade îndelungate la Viena și în Italia, unde a continuat să scrie și să traducă. Nu s-a recăsătorit după moartea prematură a soțului său, dar a avut unele povești de iubire care stârneau bârfele contemporanilor. La bătrânețe, a revenit la Weimar, unde e și înmormântată. Dorul ei de libertate (nu doar creatoare, ci și politică) a transformat-o într-una din cele mai controversate, dar și fascinante figuri intelectuale feminine ale epocii sale. Fiul ei Walther, ultimul urmaș al lui Goethe, a lăsat prin testament manuscrisele, biblioteca poetului și mai ales casa din Weimar ducatului Sachsen-Weimar-Eisenach, ceea ce a prilejuit imediata întemeiere a Muzeului Național Goethe. Prin publicarea propriilor sale manuscrise, precum și ale literaturii, scrisorilor și jurnalelor Ottiliei von Goethe, sau a textelor din revista „Chaos“ se deschide o nouă perspectivă asupra acestui nume care va continua peste veacuri.