Această carte este, fără îndoială, capodopera romancierului și poetului albanez Ismail Kadare, considerat astăzi, după ce opera sa a fost tradusă în peste 40 de țări, unul dintre marii scriitori ai timpului nostru. A spune despre acest roman că evocă ruptura dintre Tirana și Beijing la începutul anilor 1970 ar fi exact, dar insuficient. În jurul acestui eveniment ridicol − o înțepătură de țânțar pe craniul președintelui Mao! −, Kadare desfășoară o frescă imensă și fascinantă, unde viața de zi cu zi sub șapa de plumb comunist, intrigile din eșaloanele înalte ale partidului, satira nemiloasă a maoiștilor occidentali, destinele împletite ale mai multor personaje ne duc de la farsă la tragedie, de la psihologie la metafizică, pe un fundal de istorie tumultoasă, shakespeariană, poate nebună, așa cum este încă în Orient.
Ismail Kadare fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Concert la sfârșit de sezon, cel de-al șaptesprezecelea volum în traducerea lui Marius Dobrescu (despre care romancierul a declarat că este „cel mai fidel și mai bun traducător“ al său) din opera lui Kadare, va apărea la Editura Humanitas Fiction în ianuarie 2024. (Editura)
„Romanul Concertul sau, mai bine spus, Concert la sfârşit de sezon, cum se numeşte în original, este, fără îndoială, romanul meu cel mai curajos şi cel mai liber. Și alte cărţi, cum ar fi Palatul viselor sau Firmanul orb au fost curajoase, desigur, dar au avut şi un soi de apărare, oricât de subţire ar fi fost ea: decorul otoman. În Concertul, însă, e vorba despre lumea comunistă, despre Albania cotidiană, despre confruntarea tragicomică dintre piticul stalinist, Albania, şi gigantul cu picioare de lut, China. În el sunt descrişi cei doi oponenţi, Mao Zedong şi Enver Hogea, sunt descrise plenarele Comitetului Central în care sunt descoperite comploturi, campanii de purificare, anchete nesfârşite şi, culmea culmilor, este descrisă asasinarea prin vicleşug de către Mao a urmaşului său, Lin Biao, chiar atunci când tiranul albanez, la fel de viclean, se pregătea să-l asasineze pe urmaşul său, Shehu.“ (Ismail Kadare în dialog cu Alain Bosquet)
Uite că a făcut ce-a făcut şi şi-a stricat liniştea. Scrisoarea aceea îi părea din ce în ce mai ameninţătoare. De ani de zile relaţiile cu Albania erau în derivă, din vina ei, desigur, dar el se prefăcuse că nu vede. Până când le vom mai suporta hachiţele, îl întrebau tovarăşii. Dar el era răbdător. Închisese ochii la mofturile lor în timpul Revoluţiei Culturale, pentru gardiştii roşii, pentru Shakespeare şi alte nimicuri. Când se ivise problema graniţei chino-sovietice, tovarăşii au înnebunit de-a binelea. Albanezii făcuseră ceva de neimaginat: în loc să sară imediat în apărarea aliaţilor lor, chinezii, fără nicio şovăire, nu doar că n-au făcut asta, ci au declarat că vinovate pentru conflict erau ambele părţi, ba chiar au plusat zicând că pretenţiile chineze asupra unor teritorii sovietice erau chiar şovine. Asta a fost culmea. Principiali, cum s-ar spune, cavaleri. Chanson de Roland, uff, ce cumplit! I-ai văzut acum, l-au întrebat tovarăşii. Dar el s-a făcut din nou că nu vede. Staţi aşa, că mă gândesc la o treabă. Va veni ziua în care se vor certa cu Iugoslavia pentru aia… cum îi spune… Kosova, iar noi le-o vom plăti cu aceeaşi monedă.
Ştia că Albania va avea din ce în ce mai mult tupeu, dar să ajungă să-i dea lui ordine era de neimaginat. Şi totuşi asta se şi întâmplase, doar dacă nu cumva soţia lui îşi ieşise din minţi şi-l minţise. Ceea ce era imposibil. Scrisoarea era reală, cum s-ar părea. Se întâmplase, cu alte cuvinte, ceva ce poporul chinez nu putea să mai suporte. Mao Zedong simţi cum se enervează mai mult decât crezuse. O să fac prăpăd, îşi zise. O să-i dau Albaniei o lecţie de care să-şi amintească o mie de ani. O să mă joc cu ea ca şoarecele cu pisica.
Nu ştia încă ce va face. În momentul ăsta, prin cap i se învârtea un singur cuvânt: economia. Simţea tulbure că asta e alfa şi omega, lucru care îl făcea să-şi iasă mai tare din minţi. În realitate, tot el dăduse ordin să fie folosită economia ca mijloc de presiune, dar, din câte se vedea, colaboratorii lui înţeleseseră pe dos. Ei acţionau grosolan, tot ce făceau era cusut cu aţă albă. Nu ştiau decât un singur lucru: să ţină în loc vapoarele, să întrerupă ajutoarele. De câte ori nu veniseră să-i spună: să nu le mai facem combinatul metalurgic, să-i lăsăm de izbelişte. Iar el îi întrebase: de ce am face asta? Ca să-l ia din Suedia şi să spună apoi că e mai bine că nu l-am făcut noi? Nu, o să-l facem, dar în aşa fel încât să spună după aceea: blestemat fie ceasul când l-am luat!
Mai apoi le-a explicat la ce se referise când spusese „în aşa fel“, iar ei au râs în hohote. Construcţia trebuia să semene mai mult cu o fierărie ruginită decât cu un combinat. Apoi le-a mai spus că asta nu era totul. Economia nu trebuie să fie singura pârghie. Ţării ăsteia îi trebuie extirpat creierul. Chiar aşa formulase, cu ani în urmă, politica faţă de Albania, detaliind mai pe urmă ce voise să spună cu asta, dar, cum s-ar părea, funcţionarii care se ocupau cu aşa ceva nu înţeleseseră mai nimic din gândirea lui. Şi uite că acum, în loc să bâjbâie prin întuneric, Albania încerca să „lumineze“ ea China. Groaznic, strigă. Simţea că e de-a dreptul furios. Îşi amintea unele fragmente de discuţii avute pe tema asta. În urmă cu ceva timp, împreună cu Cian Cin şi Lin Biao, analizase în amănunt scrisoarea primită de la un funcţionar oarecare ce fusese în Albania. Textul era plin de năduf şi tristeţe. Acolo, nivelul de viaţă e de câteva ori mai mare decât al nostru, scria funcţionarul, fetele şi femeile tinere se duceau la cafenea să bea cafea şi coniac, ferestrele avea perdele, femeile se dădeau cu parfum, la magazine se vindea roşu de buze, cărţi şi pâine albă. Automat se punea întrebarea: de ce primeşte această ţară ajutoare de la China? Ca să se lăfăie şi mai mult în lux şi bunăstare? Taie-le ajutoarele, iubite conducător Mao, scria la sfârşitul scrisorii funcţionarul, sau fă ceva ca să înceteze această risipă!
Samatha, făcu în sinea sa. Linişteşte-te, anonimule. Dar simţea că nici el nu e liniştit. După prima scrisoare, la care nu a răspuns, a venit şi a doua: era şi mai alarmantă. Pedepseşte-mă, dacă nu am dreptate, îi scria funcţionarul. Declară-mă alarmist, intrigant, târăşte-mă prin noroi, scoate-mi ochii, dar răspunde-mi. Că prima lui scrisoare nu fusese băgată în seamă era uşor de înţeles, căci ajutoarele pentru Albania, în loc să se diminueze, fuseseră sporite. În al doilea mesaj, el încerca să explice mai aşezat, analizând psihicul poporului albanez. Aceasta este o ţară mică, îngustă, scria el, şi nu e nimic mai cumplit decât atunci când o asemenea ţară are visuri de mărire. Conform viziunii lui, în imposibilitatea de a rupe măcar o palmă de pământ de la nişte vecini la fel de colţoşi ca şi ei, albanezii găsiseră o modalitate specială de a se extinde: flirtul cu ocupantul sau cu propriii lor aliaţi. După ce au fost înfrânţi de turci sau, mai precis, după ce s-au convins în cel din urmă că au fost învinşi, şi-au oferit serviciile statului otoman învingător, făcând la fel cum au făcut strămoşii lor, ilirii, cu Roma. (Şi ălora, vicleni şi irascibili, dar cu mintea scurtă cum erau, le-au trebuit o sută cincizeci de ani ca să se convingă că au fost învinşi de romani.)
Ehe, ţări mici, neînsemnate, oftă Mao. Încercase de câteva ori să-şi imagineze cum ar fi fost ideile lui, ba chiar şi lehamitea care-l încerca uneori, dacă China n-ar fi fost aşa cum era, ci mai mică, sau alcătuită dintr-o mulţime de insule, ca Japonia. O asemenea plictiseală de moarte îl cuprinsese la un moment dat la Changsha. Era atât de pustietoare, încât părea că ar putea devasta nu doar un stat mic, ca Albania, ci jumătate din Europa. Ehe, pufni din nou. Era omul potrivit pentru China, şi China pentru el.
Într-un rând, îşi aminti acum, visase că Mongolia e un lac. Neliniştiţi, apropiaţii se-nvârteau de jur împrejur, telefonau, formulau declaraţii noi. Harababura asta îl enervase. Şi ce dacă-i aşa? Ei îşi plecaseră capetele: Nu e atât de simplu, preşedinte, apar complicaţii, oricum, trebuie schimbate documentele din arhivă. De exemplu, chestia aia cu avionul lui Lin Biao, ars în deşertul mongol… Aha, ia uite, făcuse el. Ars va deveni scufundat, care-i problema aici? Totuşi, nu e atât de uşor, au insistat ei, se ştie că boala lui Lin Biao îl făcea să se teamă de apă… Și, în plus, cum vom rezolva treaba cu scheletul avionului ars şi găurile de glonţ din el? Destul, se răstise el, amănuntele rezolvaţi-le voi. Şi le întorsese spatele.
Gândul îi zbură din nou la scrisoarea funcţionarului. Din motive rămase necunoscute, scria el, turcii au acceptat serviciile albanezilor şi aşa s-a petrecut unul dintre fenomenele cele mai enigmatice din istoria statului otoman: în 1656, şeful guvernului turc a devenit un albanez şi, imediat după asta, alţi cinci mari viziri la rând, ca să nu mai vorbim de mulţimea de miniştri, generali, amirali etc. Aşa se face că, odată convertiţi la islam, îşi dăduseră credinţa la schimb cu cele mai înalte posturi în stat, fără nici un fel de regret şi cu mare uşurinţă. Proprietăţile lor se întindeau din Ungaria până la Marea
Azov. În mâinile lor se aflau provincii întregi, oraşe, armate, ministere, ba chiar şi popoare întregi. Unii dintre ei au devenit atât de puternici, încât îndrăzneau să-l înfrunte pe sultan, să nu i se supună, să facă praf politica externă a imperiului, ba chiar au fost şi dintr-aceia care, chiar sub nasul sultanului, au întemeiat dinastii regale, aşa cum s-a întâmplat în Egipt.
Ce haos, îşi zise Mao nu fără o oarecare invidie. Ori de câte ori auzea acest cuvânt la alţii strâmba din nas. În Cambodgia, în Chile, în Irlanda situaţia era haotică… He, he, pufni cu superioritate. Ce haos e ăla dintr-un stătuleţ de doi coţi? Un haos adevărat nu putea fi decât în statele mari, iar în cele uriaşe, cum e China, unde nu puteau exista decât megahaosuri.
Shos-dbying… Haosul îl atrăsese mereu. Dintre poeţii vechi îi prefera pe aceia care descriau prăbuşirea cumplită a statului. Li Po sau Du Fu, nu ştia precis care, avea aşa ceva. Hoardele mongole care se buluceau înainte. Armate imperiale sfărâmate şi cai gonind fără călăreţi. Lupi şi şacali cu resturi umane în dinţi… Dar cel mai mare haos din lume fusese opera lui. Primul în care ambele părţi aclamaseră un singur nume: al lui. Se încăieraseră pentru a demonstra care dintre ele îl iubea mai mult. Se ucideau, îşi dădeau foc pentru el. Iar el stătea deoparte. Adăpostit în peşteră, asculta vuietul care venea de departe. Încerca să-i obişnuiască cu moartea lui.
Shos-dbying… Ah, scrisoarea aia. O, Doamne, ce scrisoare nesfârşită. Aşa şi-o închipuia el, sau aşa şi era? Albanezii ar fi putut să se rupă oricând de Imperiul Otoman, scria funcţionarul, dar n-au vrut asta pentru că nu voiau să piardă statul acela colosal, o parte din care o transformaseră în moşia lor. Aşa că se pretindeau oprimaţi, ei, care îi oprimau pe alţii. Iar în felul acesta se învăţaseră cu gustul puterii, pe care şi-o exercitau nu într-o ţară de un cot, cum era teritoriul lor, ci în tot spaţiul euroasiatic. Se înţelege că situaţia asta, plus vechile origini ilire, le-au imprimat o aroganţă ieşită din comun.
Hm, făcu Mao. Sfârşitul scrisorii şi-l amintea mai bine ca restul. La începutul secolului XX, albanezii şi-au câştigat într-adevăr independenţa, dar au rămas mofluzi în teritoriul lor, care acum li se părea prea mic, ca un leagăn. Visul se sfârşise. Aşa încât gloata aceea de Don Quijote, cu mintea plină de fantezii, dar zdrenţăroşi, au început să caute de colo-colo dacă nu un stăpân, măcar un aliat mai mare, cu care să facă oarecum acelaşi joc. Adică se pară dependenţi, iar în realitate să-l exploateze. Şi aşa, aceşti coate-goale, pe care germanii, doar ca să pună gaz pe foc, i-au numit rasă superioară, după ce s-au holbat în dreapta şi-n stânga, după ce au eşuat cu iugoslavii şi cu sovieticii, ne-au găsit pe noi, chinezii, cu care să-şi împlinească visul lor nebunesc. Şi trebuie spus că le merge. Toată lumea consideră Albania satelitul Chinei şi poate că nouă, chinezilor, lucrul acesta ne gâdilă în ascuns orgoliul atunci când îl auzim (căci nu e de neglijat: o ţară europeană este considerată, nu contează de cine, satelitul nostru). În timpul ăsta, albanezii au tot dreptul să-şi râdă pe sub mustaţă. Vapoarele noastre sunt descărcate unul după altul în porturile lor. Viaţa noastră e jalnică în comparaţie cu a lor. Ei continuă să fie numiţi sateliţii, sclavii Chinei, dar unde s-a mai pomenit ca sclavul să o ducă mai bine ca stăpânul? Nu cumva trăim o tragicomedie?
Mao Zedong continua să-şi ţină ochii pe jumătate închişi. Nu-şi amintea clar doar sfârşitul scrisorii, ci şi însemnarea lui Ciu Enlai din josul paginii: „Referitor la relaţiile albanezilor cu Imperiul Otoman, faptele, deşi puţin exagerate, sunt adevărate, dar asta este doar o faţă a medaliei. (Cea care se referă fix la făloşenia lor exagerată). În schimb, analiza istorică făcută de corespondent este complet fantezistă şi naivă. Nici comparaţia dintre sovietici şi noi nu mi se pare convingătoare. Lucrurile au fost mai complicate. Cât despre viaţa din Albania, aceasta nu mi se pare de invidiat, cum i se pare acestui provincial. Oricum, în această scrisoare sunt elemente care pot fi avute în vedere.“
Nu ceva, ci mai mult, zise Mao. Era deştept Ciu, dar lucrurile îi scăpau uneori. În realitate, scrisoarea părea profetică. Albanezii, după ce exploataseră China ca pe o moşie, nu se mulţumiseră cu atât, ci căutau pe faţă să-i dicteze voinţa lor. Scrisoarea despre Albania putea părea oricui incredibilă, dar ea era aici. Doar dacă Cian Cin nu înnebunise şi o inventase ea. Şi, în plus, scrisoarea nu se referea doar la vizita preşedintelui american, ci solicita anularea ei. Cumplit, făcu el cu voce tare. Şeful albanezilor îi dădea ordine. Asta nu îndrăznise s-o facă nici măcar şeful ruşilor, Stalin.
Un hohot de râs încerca să se strecoare prin supărarea aceea, dar era încă prea devreme pentru asta. Totuşi, nu era departe. O să vedeţi voi ce poate bătrânul, zise apăsat. Să nu credeţi că, atunci când vă dădeam combinate şi uzine, nu aveam ceva în minte. În repetate rânduri tovarăşii veneau şi-mi spuneau: cam multe le dăm albanezilor, iar ei… Aşteptaţi, le spuneam, mai aşteptaţi puţin. Ştiam că sunt nemulţumiţi, că e posibil ca şi scrisorile alea să fie scrise de apropiaţii mei, de Lin Biao însuşi, poate de Cian Cin, pentru că aşa au fost mereu, nerăbdători. În vreme ce el era ca în proverbul acela chinez: Stai şi aşteaptă pe malul râului, care-ţi va aduce capul duşmanului tău. Aşteptase momentul potrivit. Iar momentul acela sosise. Nu înainte cu câţiva ani, când marile uzine şi hidrocentrale erau abia în proiect, aşadar nu atunci, ci acum era momentul cel mai bun să ameninţi Albania, acum, când acestea sunt în faza finală. Dar ei se grăbiseră, îi durea inima pentru orice uzină nouă, pentru orice turbină, iar în ochi aveau o singură întrebare: „Ce le vom cere în schimbul a ceea ce le dăm?“ Aşteptaţi, le spuneam, să înceapă construcţia, apoi facem şi dregem. Dar ei, deşi nu o spuneau, erau nemulţumiţi. Şi poate chiar murmurau: S-a prostit, bătrânul, sau chiar mai rău, nu-i pasă de banii Chinei, în vreme ce eu le spuneam să mai aştepte puţin.
Şi râsul a găsit în cele din urmă o cale de a-i străbate nemulţumirea. Atinse cu palma peretele peşterii şi clătină din cap. Acum e momentul, îşi spuse. Acum, uzinele acelea sunt construite pe jumătate şi, ca orice rană nevindecată, asta doare mai tare. Un combinat metalurgic rămas aşa, un dig de hidrocentrală ridicat pe jumătate nu sunt decât ruine. Totul neterminat, totul lăsat la jumătate… Acum e momentul potrivit să vorbim de condiţii. Acum o să mă joc cu ei, așa cum se joacă mâța cu şoarecele. Le voi cere să sacrifice ceva pentru orice fabrică sau uzină. Pentru orice furnal, pentru orice turbină, pentru orice credit. Daţi ceva pentru fiecare. Daţi-ne ceva din mândria voastră enervantă, din istoria, din arta, din toată inteligenţa… Şi la fel pentru toate celelalte: Daţi, ca să luaţi. Daţi ceva pentru orice turbină, pentru orice credit, pentru orice creier electronic, daţi-ne creierul vostru. Dar stai aşa, asta nu e nimic faţă de ce o să le cer pe urmă. Daţi-ne… Partidul. Ştiu cât de inacceptabilă vă pare această idee, cât de cumplită, de mortală. Ştiu că e ceea ce preţuiţi cel mai mult, bastionul rezistenţei voastre, prezentul, viitorul. Da, ştiu toate astea. Dar staţi, bătrânul nu e chiar atât de senil încât să vă ceară ceva intangibil. Nu, nu, nu, departe de mine gândul ăsta. Ba chiar nu profit cu nimic cerându-vi-l. Fără Partid se va prăbuşi totul, iar voi îmi veţi scăpa printre degete. Şi veţi ajunge departe, departe… Deci, nu mă gândesc la asta. Cu Partidul, mereu cu Partidul, iubiţii mei, dar cu un Partid puţintel… mai altfel… Staţi aşa, ascultaţi-mă până la sfârşit. Nu e atât de teribil cum pare. Aveţi pe steag un vultur cu două capete, aşa e? Păi, dacă-i aşa, de ce să vi se pară atât de cumplită ideea a două curente în partid? Inacceptabilă, barbară? Bine, s-o lăsăm pe asta, să găsim altceva. Simboluri, slavă cerului, avem destule.
Câteva clipe îşi pierdu firul logicii. Apoi încercă să şi-l găsească din nou. Deci, păstraţi-vă Partidul, zise tare, dar cu o condiţie: puţin schimbat… Nu vă cer cine ştie ce, nu-i aşa, un pic schimbat, evoluat, cum se spune ştiinţific… Nu vreţi? Atunci uzinele vor rămâne pe jumătate, furnalele se vor răci, paginile vor rămâne albe, totul va rămâne pustiu, ruină. Orice ţară are ruine după război, voi însă le veţi avea pe timp de pace, ceea ce e mult mai cumplit: cadavre neputrezite în pământ, suflete chinuite de groază, schelete ruginite, moartea însăşi… Şi hoardele tătare şi lupii şi şacalii gonind cu resturi umane în dinţi.
În cele din urmă, Mao Zedong râse. Mâna lui continua să mângâie peretele peşterii, ca şi când ar fi vrut să-l îmbuneze. Era chiar ceasul potrivit. Oamenii noştri de acolo puteau să fructifice momentul. Conform unor rapoarte credibile, China avea destui simpatizanţi acolo. Până în guvern, până în Comitetul Central. Aceştia trebuie să se trezească din lâncezeală. Adevăratul joc abia acum începea. Acum vă veţi plăti datoriile. Voi strânge şurubul încetul cu încetul, în anotimpuri, în luni, în săptămâni. Din când în când, mă voi preface că vă las, ca să vă doară mai tare când îl voi strânge din nou. Şi am să continui aşa ani la rând, până vă voi extenua, până ce veţi veni singuri să-mi daţi mai mult decât v-am cerut eu, ha, ha, ha.
Încet, aşa cum faci cu un vin bun pe care-l ţii mai mult pe limbă ca să-i simţi gustul, el încerca să-şi imagineze fazele transformării Albaniei într-o Chină mai mică. După dispariţia intelectualităţii şi mutilarea şcolii, avea să vină diluarea istoriei, marile uitări. Rezerva europenismului lor se va epuiza încet-încet, ca apa într-o cetate asediată. Atunci, un ultim asalt şi Albania se va preda… Cu aproape şapte secole în urmă, Asia, pentru prima dată, a pus ochii pe această ţară. A reuşit în cele din urmă s-o aducă la pieptul ei, unde a ţinut-o cinci secole. Dar Albania, ca o pisică sălbatică, a reuşit să scape. Acum se întâmpla asta pentru ultima oară. Acum, ea nu mai avea unde se duce. Pe tăcute, fără arme şi fără strigăte, ea se va întoarce în Asia, de data asta definitiv. Aceasta va fi o victorie strălucită a Chinei. Prima ţară europeană din lume care se va alătura trup şi suflet Chinei. Ca o pată de ulei, asta se va împrăştia mai întâi în nordul ei, spre Europa Centrală, apoi mai departe. Ceea ce va însemna prima mare victorie a Asiei asupra Europei. Revanşa milenară. Acesta era într-adevăr sensul vieţii lui. Din păcate, puţini puteau să-i aprecieze victoria. Dar marile opere nu pot fi văzute niciodată de aproape. Trebuie să te tragi înapoi ani la rând, poate secole, pentru a le putea aprecia proporţiile. Plângeţi-vă, scrieţi anonime, proştilor, îşi zise. Privirea voastră e încă tulbure, precum cea a copiilor nou-născuţi. În vreme ce eu am aproape opt decenii în spate.
Pentru o bucată de vreme, îşi pierdu iar şirul gândurilor şi-i trebui ceva timp ca să-l regăsească. Îşi imagină fazele transformării. Poate că va da primele roade când el va fi de nouăzeci sau de o sută patruzeci de ani, n-avea importanţă. Chiar dacă va continua mai mult, când el va avea o sută optzeci sau trei sute douăzeci de ani, tot n-avea importanţă.
De mult îşi imagina viaţa şi moartea amestecate. Un fel de moarteviaţă sau viaţămoarte de nedespărţit. Poate că ăsta era şi motivul pentru care uneori cobora sub pământ.
Îşi pierdu din nou șirul gândurilor şi, când şi-l regăsi, îşi aminti din nou de scrisoarea din Albania. Tulburarea îi cuprinse mai întâi mintea, apoi se coborî la mâini. Mâna cu care se sprijinea de peretele peşterii strânse cu putere piatra, ca şi când ar fi vrut s-o smulgă. În realitate, ori de câte ori făcea asta se întreba cum se produc cutremurele. Marele zeu al grecilor era atât de greoi la minte că îşi închipuia că putea zgudui pământul de sus, din nori. Dar lumea poate fi zdruncinată de jos, de la temelie. l
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din albaneză de Marius Dobrescu.)