Cel de-al doilea roman al poetei și artistei catalane Irene Solà, apărut în limba română în excepționala traducere semnată de Jana Balacciu Matei, înfățișează lumea arhaică și închisă a satului montan din Munții Pirinei. Oratoriul efervescent al unor naratori neobișnuiți, în care cântă norii, trâmbițele morții, căpriorul, cățelul sau chiar muntele din titlu, este compus din optsprezece capitole scrise la persoana întâi, care explorează traumele individuale și comunitare ale vieții trăite printre fantomele războiului civil.
Caleidoscopul amețitor construit de naratorii non-umani mă duce cu gândul la nuvela La Moscova plouă de Zsuzsa Selyem. Dacă la scriitoarea maghiară povestitorii vegetali și animali acționează mai degrabă ca observatori ai întâmplărilor umane, la Solà aceștia sunt participanți ai lumii ficționale de același rang cu personajele umane. Viii, morții, animalele, plantele sau chiar energiile misterioase blocate în lumea umană – toate animă scena creată de Solà cu legitimitate egală, fără ca vreunul să devină personaj secundar. În relatările lor, festinul sălbatic al naturii estompează drama umană, a femeii tinere înnebunite după pierderea soțului și a copilului sau a tânărului care își ucide accidental prietenul.
Natura și omul se află aici într-o luptă dialectică permanentă, nu într-un dialog constructiv similar cu cel expus încântător de Narine Abgarian în Din cer au căzut trei mere. Dacă Abgarian zugrăvește puterea pacificatoare exercitată de om asupra naturii, în tabloul montan cu accente mitice al autoarei catalane urmărim ce face natura – această forță considerată oarbă și impersonală – cu omul, cu toate că natura însăși este epuizată de această conviețuire: norii obosesc după ce execută sentința capitală.
În universul multidimensional în care prezentul și trecutul sau existența umană și cea animală nu se disting semnificativ, trecerea dintre tărâmuri este realizată prin poezie, care are „putere de-a te mișca și de-a te lăsa să întrezărești infinitul. Marele dincolo“, sau prin artă în general, așa cum semnalează chiar titlul romanului. Însă oare puntea astfel creată este una autentică sau una doar formală? Deși vocea victimei accidentului de vânătoare răsună într-adevăr de dincolo de moarte prin poemele sale consemnate în capitolul relatat de acest narator, poezia – sau povestea – nu are niciun impact real asupra vieții omului zguduit de întâlnirile cu moartea. Un aspect cu atât mai evident, cu cât rolul istorisirii – vas al memoriei – ar fi tocmai alinarea și oferirea unui sens în fața realității pieirii: „Nu există durere, dacă nu e moarte. Nu există durere, dacă durerea este împărtășită. Nu există durere, dacă durerea este memorie și cunoaștere și viață.“
Muntelui, naratorului celui mai agresiv, îi repugnă povestirea: „Nu mă faceți să mai spun vreo vorbă. Liniște. Destul.“ Poate tocmai din acest motiv istorisirea sa are nevoie de suplimentare grafică. Monologul bosumflat este oarecum atenuat de caracterul jucăuș al desenelor care îl însoțesc. Contradicția ludică însă devine exces: romanul încearcă să spună prea multe despre funcția istorisirii. Sugerează că forța uriașă a poveștilor este menținută mai ales de femei, întrucât „unor bărbați li se-ncleiază limba-n gură și nu știu s-o deschidă să spună vorbe frumoase copiilor“, iar prin silențiozitatea masculină „se pierd istoriile familiilor“. Dar miza acestor observații este neutralizată de constatarea că „toate istorisirile sunt minciuni“.
În fața fragmentelor atât de diverse ca stil și perspectivă, depistarea unui fir narativ organizator este o sarcină redutabilă. Această provocare a trasării unui sens în învol burarea pluralistă este asumată în nara țiune de moașa vrăjitoare, care prefigurează frumusețea vorbirii chiar în numele ei: Eulàlia, portavoce a firavelor glăsuiri interioare ale elementelor lumii, ale prăpastiilor, ale păsărelelor. Însă glasul uman este incapabil să redea cele mai dramatice experiențe ale vremelniciei în care este azvârlit omul. Nu întâmplător, accidentul de vânătoare soldat cu stingerea vieții copilului este relatat cel mai elocvent de un căprior.
Neliniștea întreținută de contrastul dintre limbajul poetic și duritatea lumii montane nu este însă definitivă. Posibilitatea iertării, oarecum neașteptată după atmosfera baladescă, încheie reconfortant povestea familială și o descarcerează din amalgamul sincretist al vocilor.
Deși abundența comparațiilor construite în jurul naturii evocă stingerea – „visul rămâne în urmă ca o piele de șarpe veche“ sau mintea este obosită de râs „ca o nucă goală“ –, motoul luat din Halldór Laxness prevestește că „soarele este mult mai puternic decât trecutul“. Cu toate acestea, tonul romanului este dat de dualitatea viață-moarte sau binecuvântare-blestem: broaștele cad ca un blestem, dar peștii ca o binecuvântare, „unii se duc ca să lase loc altora să vină“. De aceea îmi este greu să percep acordurile finale ca o celebrare a vieții, întrucât, în pofida laitmotivului dihotomiei viață-moarte, meditația aproape istovitor de complexă a Irenei Solà se limitează la un nivel natural-senzual, din care lipsește adâncimea metafizică. Omul nu este o ființă distinsă, ci „și noi, oamenii, suntem animale, da’ uneori uităm“. Lumea umană este văzută cel mult ca o reprezentare a cosmosului: „casele ca stelele dintr-o constelație. Orașele, ca laptele din Calea Lactee“. În microcosmosul montan, unica sferă de acțiune lăsată omului este să nu intervină în socotelile naturii, să nu se opună forței acesteia. Dacă râul este creat de Dumnezeu, podul este construit de dimoni, citim. Răul nu este așadar o categorie morală, ci se prezintă ca opoziție față de o natură fioroasă, ca o încercare de a o îmblânzi. În fața nereușitei acestui efort uman de a îndupleca elementele, cititorul doritor de sens profund se poate consola doar cu experiența pur estetică a unui desert literar sofisticat.