Între 1971 și 1988, Nicolae Manolescu a publicat o serie de șapte volume, Teme, apărute la cea mai prestigioasă editură a epocii, Cartea Românească. Primele patru păstrează pe copertă chiar această denumire. În ultimele trei, Julien Green și mătușa mea (1984), O ușă abia întredeschisă (1986) și Desenul din covor (1988), apartenența e marcată prin transformarea titlului în subtitlu. Studiindu-le, se observă că ele sunt supuse, progresiv, unui proces de subiectivizare, de migrație voluntară din zona chestiunilor literare, ori chiar abstracte, înspre aceea a subiectivității. Eseurile și textele critice din primele volume sunt acompaniate, în crescendo, de note personale, de proze și de pagini de jurnal. Îmi dau seama acum, la relectura lor, că această modificare de structură și, parțial, de conținut, se produce în urma dialogului de la distanță, amplificat de la an la an, cu scrisul lui Roland Barthes. De altfel, afinitățile marelui critic român cu autorul Discursului amoros și al Plăcerii textului sar de îndată în ochi: aceeași eleganță a scriiturii, același interes pentru aspectele teoretice ale literaturii și creației, aceeași fascinație pentru implicarea tot mai intensă în scris a persoanei întâi. În paranteză fie spus, atunci când, în 1996, am îngrijit volumul Totul despre Nicolae Manolescu, am avut în minte două modele. Unul, pentru formă, era celebra colecție Portable de la Editura Penguin (The Portable Faulkner, The Portable Edgar Allan Poe, The Portable Conrad etc.), care își propunea să prezinte într-un op sintetic creația unui scriitor celebru. Al doilea model, care viza dinamica internă a scrisului manolescian, a fost Roland Barthes par Roland Barthes, în care semiologul, semioticianul și criticul francez se reinventa ca autor de proză confesivă, dar fără a abandona deloc reflecțiile de natură teoretică asupra literaturii și culturii.
De altfel, la moartea lui Barthes, Nicolae Manolescu a scris o pagină splendidă despre amestecul de inteligență și complicitate intelectuală din opera marelui dispărut, acea particularitate stilistică, numită amfibologie, în care „sensul figurat și cel propriu se confundă într-unul singur.“ (p. 212). Bazându-mă pe cele de mai sus, îndrăznesc să emit o ipoteză năstrușnică: dacă ar mai fi durat regimul comunist, Nicolae Manolescu ar fi abandonat complet critica literară, dedicându-se eseisticii, memorialisticii și prozei.
Comoția din decembrie 1989 n-a făcut decât să prelungească idila autorului cu critica și istoria literară, care avea să culmineze, ce e drept, cu marea sa Istorie critică a literaturii române din 2008, amplificată și adusă la zi în 2019.
Dar tot teme sunt și articolele din Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu), din 1991, chiar dacă subiectele au suferit modificări radicale, fiind, de data aceasta, spectrografii ale scenei politice și morale din primii ani de după căderea comunismului. Nimic nu mă împiedică, așadar, să văd în Dreptul la normalitate al optulea volum al seriei discutate aici. De notat că o selecție a articolelor și eseurilor din Teme au fost publicate în 2006 în limba lui Voltaire, sub titlul Sujets français, în traducerea lui Dominique Ilea.
Editura Cartea Românească a avut inspirația să ne prezinte sub titlul generic Teme un nou extras substanțial din volumele menționate mai sus. O primă încercare de a sintetiza spiritul acestor volume a avut loc în 1995, sub titlul Cărțile au suflet. Selecția punea atunci în evidență latura personală a „temelor“, seducția tot mai evidentă a discursului subiectiv, într-o încercare de a șterge granița dintre realitate și imaginar. Scriind despre acea primă antologie, am insistat asupra acestui aspect, relevând semnificația decupajului: aceea de a accentua și de a privilegia sensibilitatea personală, irigată de memorie. Îmi iau îngăduința să citez: „Decupajul oferă, în contrejour, în clar-obscurul paginii, o imagine emblematică: aceea a unui prozator însetat de lectură. Volumul se vrea un soi de roman-foileton în care eroii sunt cărțile, așa cum la Ponson du Terrail era Rocambole. În selecția din 1995, eseurile din Teme au ceva dintr-o încercare disperată de a regăsi timpul pierdut. Reperul fundamental nu e niciunul din marii teoreticieni ai lumii, nicio specie sau un gen literar anume — cum poate ne-am fi așteptat, având în vedere că autorul se afla în plină scriere a Istoriei critice a literaturii române. Reperul fundamental al lecturilor (și relecturilor) este copilăria.“ Antologia din 2023 este o întreprindere complementară celei la care m-am referit. Volumul masiv, de peste 550 de pagini, reține preponderent textele care ilustrează latura de critic, istoric literar, exeget și moralist, în detrimentul celor care au adus un parfum de subiectivitate și jubilație în spectacolul adeseori bizar, supra-realist al existenței. Selecția accentuează calitățile dintotdeauna ale scrisului manolescian: claritatea, acuta curiozitate intelectuală, fascinația profunzimilor literaturii și a minții, mobilitatea referințelor culturale, cultul valorii etice și estetice — nu fără, însă, o urmă de ironie și malițiozitate ce se simte adeseori în subterana textului. Deși e parte dintr-un șir de volume, antologia actuală, a patra, are propria identitate și propriul profil bine conturate. Ceea ce o particularizează e preferința pentru fragmentele în care vocea criticului literar se aude cu intensitate. Micro-exegeze încărcate de o energie pe care trecerea anilor nu a diminuat-o absolut deloc, textele corespund vocației fundamentale a lui Nicolae Manolescu, aceea de cititor și evaluator al creației literare. Chiar atunci când eseurile tratează subiecte de natură teoretică (de pildă, Paradoxuri aparente, care conține patru subcapitole, „Despre polemică“, „Filocalia și dogmatismul“, „Poezia cu cheie“ și „Onoarea femeii“) patul germinativ rămâne tot literatura, de unde criticul își ia exemplele ce pornesc spre o țintă ce se adeverește a fi și ea ficțională.
Pentru Nicolae Manolescu, începutul și sfârșitul lumii se află într-o carte. O spune explicit într-un eseu din 1985, De ce nu scriu roman. Aproape că nu există experiență notată în volumele de Teme care să nu aibă o legătură cu cititul, cu literatura sau cu personajele descoperite prin intermediul lecturii. Ceea ce nu conferă, însă, un caracter livresc acestor minunate decupaje de viață intelectuală. Dimpotrivă, ale au adeseori caracterul unor jocuri secunde, al unor scenarii în care autorul, aflat inițial pe margine, pășește pe nebăgate de seamă în pagina scrisă și devine parte a spectacolului pe care l-a declanșat parcă într-o doară. Ceea ce frapează la relectură este libertatea totală nu doar a tonului, ci și a abordării. Cu două excepții (Căsătorii din interes și Imagologia, din
1999), toate eseurile volumului au fost scrise înainte de Revoluție. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu se comporta și atunci ca un om care nu recunoștea constrângerile epocii și se încăpățâna să trăiască dezinvolt, într-o lume care era mai aproape de închisoare decât de o societate normală. L-a ajutat în demersurile sale talentul unic de răstălmăcitor al situațiilor și ideilor fixate demult în conștiința publică. De aici provine plăcerea, chiar înfrigurarea, pe care o simți în fiecare pagină, de a găsi unghiuri de abordare inedite, renunțarea la prejudecăți și o satisfacție de mic demon poznaș care întoarce realitatea ca pe o mănușă, expunând privirii aspectele ignorate sau dinadins ascunse.
Recitite la o distanță de patruzeci sau cincizeci de ani din momentul în care au fost scrise, ele își păstrează prospețimea și actualitatea. Nu e nimic perisabil în aceste causeries care stabilesc, de regulă, dialoguri cu valorile sigure, omologate, ale literaturii. Nicolae Manolescu se simte de minune în compania scriitorilor vechi (preferințele lui merg spre francezi, ruși și englezi), pe care-i descoperă și redescoperă cu plăcerea cu care copilul intră într-un tărâm fermecat. Dar vraja e adeseori risipită de plăcerea acestui enfant prodige care nu se sfiește să-i tragă de barbă și de mustăți pe mai vârstnicii săi truditori într-ale scrisului. Ireverența e însă întotdeauna jucată, aservită unui spectacol fermecător ce dobândește o existență de sine stătătoare.
Impactul asupra cititorului e total și el se traduce în parcurgerea cu sufletul la gură (să ne reamintim: tot Nicolae Manolescu decretase: cărțile au suflet!) a acestor eseuri în care palpită mereu un spirit scormonitor, însetat de cunoaștere și eminamente generos: lectura e sau un act de împărtășire a bucuriei sau nu e deloc. Am încercat să accentuez în rândurile de mai sus nota distinctivă a acestei selecții. Însă aerul de familie nu a dispărut deloc, ba chiar s-ar putea spune că răspântia nou deschisă nu face decât să-l accentueze. Deși Teme ocupă în ansamblul creației lui Nicolae Manolescu locul unor efemeride, înălțimea intelectuală și intensitatea emoțională le transformă în efigii ale unui spirit creator neliniștit și curios, generos și ironic, sensibil și visător, uimit de derutanta, dar niciodată plictisitoarea priveliște a lumii din cărți. În cele din urmă, Temele sunt niște auto-lecturi care îi permit cititorului să vadă dincolo de austeritatea pontificatului critic pe care Nicolae Manolescu îl ilustrează cu atâta strălucire. Curiozitatea nedomolită, apetența pentru nou, bucuria de a trăi printre cărți și în cărți operează un transfer cu nuanțe metafizice, invitând la o călătorie de o intensitate pe care o au doar visele.
„Lecturile particulare ale criticului“, cum le-am numit cândva, se adeveresc a fi veritabili piloni de susținere dintr-un edificiu intelectual de o impresionantă anvergură.