M-a amuzat afirmația lui Alex Goldiș, conform căreia „Nicolae Manolescu va fi consacrat pentru cronicile sale, nu pentru Istoria critică a literaturii române“. Dincolo de fractura de raționament pe care o conține – Istoria critică… decurge, ca și Istoria… lui G. Călinescu, de altfel, din activitatea critică nemijlocită a autorului –, ea atestă faptul că fostul tânăr cronicar, metamorfozat acum în savant ad-hoc, nu s-a întâlnit nici cu Metamorfozele poeziei (1968), nici cu Sadoveanu sau utopia cărții (1976), nici cu Arca lui Noe (3 vol., 1980-1983). Dar mai ales n-a citit cele 7 volume de Teme pe care criticul le-a publicat între 1971 și 1988.
Iar aceste șapte volume, reunind texte găzduite în revistele în care, de-a lungul timpului, Nicolae Manolescu a avut rubrici – altele decât cea de cronică de la „Contemporanul“, apoi de la România literară –, au reprezentat un al doilea versant, poate la fel de important, al operei sale critice și, totodată, o bună introducere în metoda manoles ciană. Poate că nu au avut, în epocă, notorietatea pe care o avea cronica sa, însă cunoscătorii le căutau în mod special. Cu atât mai mult, cu cât Manolescu însuși a refuzat, până în 2003, să își publice în volum croni cile, preferând să ofere în schimb sinteze și monografii (celor de mai sus li se pot adăuga Contradicția lui Maiorescu, 1970, Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, 1976, sau Despre poezie, 1987) și, înainte de toate, aceste culegeri de Teme.
Din cele 7 volume, Nicolae Mano lescu a alcătuit o selecție cuprinzătoare, ajunsă acum la cea de-a patra ediție (completată cu două articole apărute după 1989). La drept vorbind, cele trei ediții anterioare nu au apărut în contexte favorabile receptării unui volum în care, dincolo de conținutul său critic propriu-zis, este inserat în filigran și un discurs, discret însă persistent, despre metodă. Căci „temele“ acestea (pe care autorul le numește undeva „efemeride“, dar nu în sens peiorativ, ci în raport cu continui tatea exer cițiului de receptare a literaturii contemporane) reprezintă, cum spu neam, cealaltă latură a criticii lui Nicolae Manolescu. „Partea nevăzută a iceber gului“, nu mai puțin intere santă și, în tot cazul, definitorie pentru felul în care criticul își înțelege demersul și disci plina.
O primă observație liminară: așa cum știu cei care au citit volumele în seria lor dintre 1971-1988, în Teme, Nicolae Manolescu comentează destul de rar cărți și subiecte din literatura română. Iar când o face, este întotdeauna în contextul unei discuții care privește literatura universală sau cultura literară generală. Cel mai adesea, însă, criticul abordează cărți străine, atât din repertoriul clasic (de la Dostoievski la Thomas Mann și de la Flaubert la Schiller), cât și din cel contemporan, unde vădește o prefe rință explicabilă pentru scriitorii francezi și nemți, dublată de o vădită încercare de deschidere a orizontului spre literaturile anglo-saxone, în special spre cea ameri cană.
Această schimbare de azimut critic are o ex plicație simplă. Pentru Manolescu, este im-posibil să fii critic lite rar român – și mai cu seamă unul de întâmpinare – fără o bună stăpânire a literaturii universale. La prima vedere, pare un paradox, dacă nu o contradicție: la ce bun cunoașterea aprofundată a marilor literaturi ale lumii, când, pentru a fi un bun cronicar, ți se cere, în primul rând, o reacție rapidă și precisă la noua valoare literară românească? Răspunsul implicit al criticului ține de larga sa experiență, de cel mai longeviv critic de întâmpinare al literaturii noastre. Buna cunoaștere a literaturii universale este un antidot pentru „inflamația“ critică, pe undeva inevitabilă, la contactul cu o operă românească proaspăt apărută, și o bună contragreutate pe celălalt taler al „balanței“ critice. Critica de întâmpinare judecă, desigur, printr-o comparație pe orizontală, în raport cu celelalte noi apariții din anul în curs sau din ultimii doi-trei ani. Însă diferența dintre publicistul literar și criticul autentic constă în stabilitatea, în timp, a judecății de valoare formulate cu ocazia acestei prime operațiuni de „cernere“ valorică. Pentru aceasta, o comparație cu operele de referință, nu doar ale literaturii române, cât mai ales ale celei universale, este mereu necesară în configurarea unei judecăți de valoare echilibrate și cu șanse de a fi validată în timp. Sau, cum îi spunea (inutil) Nicolae Manolescu unui critic mai tânăr: „Înainte de a te repezi să proclami că acest roman nou apărut e o capodoperă, nu ar strica să recitești, pentru tine însuți, un mare roman universal de aceeași factură.“ Nu e, prin urmare, surprinzător, în această ordine de idei, că dintre cronicarii de anvergură ai literaturii noastre singurii care au creat, din însăși substanța criticii lor de întâmpinare, istorii valide au fost E. Lovinescu, G. Călinescu și Nicolae Manolescu.
Acest aspect, al raportării permanente a literaturii române la „rama largă“ a celei universale, se vede chiar mai bine în această selecție severă, decât în cele șapte volume ale seriei, întinse pe aproape două decenii.
A doua observație: Teme nu doar că se alimentează preponderent din literatura universală, dar abordează altfel literatura. Ca lider al generației șaizeci și, totodată, călinescian declarat în anii de formare, Nicolae Manolescu a considerat întotdeauna critica drept un gen literar cu o componentă creatoare indelebilă. Aceasta este subliniată, în textele din Teme, prin două aspecte: 1) prin accentul pus pe plăcere, în actul critic, și 2) prin multitudinea și di versitatea de idei literare comentate și abordate în aceste mici eseuri, de la aspectele morale ale angajării scrii torului – cu care se deschide selecția de față, prin două articole din 1970, publicate în „Luceafărul“ de atunci – și până la Imagologia desprinsă dintr-un roman mai vechi al lui Milan Kundera, pe care o comentează în 1999, în România literară.
Plăcerea lecturii este, într-adevăr, un as pect esențial care desparte critica lite rară pro priu-zisă și de publicistică, și de așa-zisa „critică universi tară“. Căci nu vorbim de plăcerea egoistă a demontării unui text sau de cea abstractă, a articulării unui sistem de lectură, pe care le cunoaște, probabil, și teoreti cianul cel mai încruntat: acestea țin însă, mai degrabă, de atracția puterii, decât de plăcerea estetică. Pentru Nicolae Manolescu ceea ce contează este ca acest exercițiu permanent al medierii într-un spațiu de valori, care e critica literară, să nu se desfă șoare asemenea unui atac al unui ba talion de asalt asupra textului, nici ca o rutină menită să-i ofere, în primul rând, exegetului, sigu ranță și acoperire. Bucuria întâl nirii cu opera, plăcerea de a sa vura în deplină gratuitate un text frumos și, nu în ultimul rând, provocarea deliberată de a ieși din spațiul de confort con stituie compo nente ale actului critic la care autorul Istoriei critice… nu concepe cu niciun chip să renunțe. Mai mult: plăcerea la care se referă cri ticul este una împărtășită citi torului, nu atât prin strategiile unui discurs critic calofil, cât prin comuniunea unui univers de preocupări care așază literatura pe un loc privile giat. Teme repre zintă latura deschisă și provo catoare a criticii manolesciene și fără ele nu înțe legem nici re sorturile remarca bilei longevități a cronicarului, nici conceptul de istorie literară cu care acesta operează în Istoria critică a litera turii române.
În fine, aș semnala și faptul că Teme face parte, cu mijloace și obiective proprii, dintr-o serie căreia îi mai aparțin amintita Despre poezie și Istoria literaturii române pe înțelesul celor ce citesc (2014). Este, cu alte cuvinte, o operă de subtilă pedagogie literară, izvorând, pe de-o parte, din vâna de profesor a autorului și, pe de alta, din aspectul inevitabil didactic pe care îl are istoria literaturii, chiar și atunci când ea se desparte explicit – ca la G. Călinescu și Nicolae Manolescu însuși – de istoria culturală. Totuși, refuzând didacticismul, istoricul literar este cel care ne furnizează cea mai exactă și mai amplă descriere a culturii literaturii, a resorturilor și mecanismelor ei intime. Aceste cărți, cum sunt cele citate (li se mai pot adăuga și altele, desigur), se adresează deopotrivă celor care doresc să învețe literatura și cititorilor profesioniști, acelei „comunități interpretative“ lărgite care asigura, până nu demult, literaturii o poziție importantă în discursul pu blic românesc. Teme acoperă simultan latura de contingență a literaturii române cu cea europeană și frontiera comună pe care scrisul literar o are cu societatea, cu istoria și, de ce nu?, cu politica.
Această selecție cuprinzătoare din cele șapte volume ale se riei inițiale de Teme reprezintă, pe scurt, o bună inițiere în persona lita tea și gândirea celui mai important critic literar român de după G. Călinescu. Totodată, întâlnim în paginile ei o adevărată risipă de idei literare, de ipoteze interpretative, de deschideri care iluminează altfel literatura, deopotrivă română și universală.