Prozator cu o bibliografie impresionantă, Radu Ciobanu a debutat cu o culegere de proză scurtă în 1970, După-amiaza bătrânului domn. Dar și-a valorificat, mai apoi, înzestrarea de romancier format în tradiția transilvană, începând cu Crepuscul din 1971, unde reflectă dramaticul declin al lumii interbelice prin instituirea regimului comunist coercitiv. După acest roman de actualitate în acel moment, se orientează spre romanul istoric, evocând narativ eroi ai istoriei naționale, precum Constantin Brâncoveanu, Petru Rareș, Horea ș.a. Stabilindu-se în Germania, continuă să scrie în românește și să publice în țară, după momentul revoluționar, înclinând balanța exprimării spre jurnal și memorialistică. În 1992, (re)publică, semnificativ, ediția a doua a romanului de consacrare, premiat în 1972 de Uniunea Scriitorilor din România. Iar de curând revine la subiect, cu „ediția a treia“ nemodificată, cu un Cuvânt însoțitor al editorului (și poetului) Mircea Petean, analizând motivul ordonator al dispariției unei lumi.
Trecerea coerentă spre ampla narațiune romanescă este realizată prin integrarea în primul capitol a nuvelei titulare din volumul de debut. Eroul acesteia, Sever Moldovanu, devine, astfel, protagonist în Crepuscul. Capitolul introductiv reprezintă, în fapt, o proiecție rezumativă asupra temei, prefigurând personalitatea bătrânului avocat, fost senator din partidul lui Iuliu Maniu și primar considerat „părinte al orașului“, unde și-a construit, în anii interbelici, „conacul Moldovanu“, ca semn al bunăstării. Orașul – cu semnificație generică – nu este numit niciodată în cuprinsul romanului, dar majoritatea indiciilor de geografie urbană sugerează locul acțiunii în Timișoara, orașul natal al autorului (n. 1935). Premisele unei cronici de familie sunt divulgate în același capitol prin evocarea morții premature a lui Livius, fiului „bătrânului domn“, în 1941, în timpul unui bombardament pe frontul anti-sovietic. Iar Vlad, copilul orfan al acestuia și al Marilenei, va fi adoptat afectiv de bunicii care văd în el „ipostaza“ tatălui dispărut. În plus, Sever Moldovanu manifestă aptitudini de memorialist, revăzându-și viața din anii formării și ai împlinirilor, până la reperele istorice ale prezentului – „în zorii unor vremuri noi, neîndurătoare și sumbre“. Istoria tragică năvălește asupra lumii stabile încă din timpul războiului prin mișcarea legionară. Apoi, prin măsurile dezastruoase ale regimului de inspirație stalinistă, încheiate cu „naționalizarea“ și „stabilizarea“. Sunt scene de frescă socială pe care Radu Ciobanu le conturează prin imagini plastice în diverse capitole ale romanului. Un rol special în compoziția mixtă a romancierului, încorporând colaje documentare în ficțiune, îi revine lui Vlad Modovanu, ultimul descendent al familiei interbelice. Nepotul se maturizează în vâltoarea evenimentelor istorice traumatizante, fiind exclus din liceu pentru că citise o carte interzisă de cenzura comunistă, Destinul omenirii de P. P. Negulescu. Descoperind memoriile manuscrise ale bunicului, el este captivat de proiectul „reconstituirii unei istorii de familie“. Opiniile sale, exprimate indirect, prin gândirea interioară care îl conduce spre „conștiința de sine“, atenuează perspectiva omniscienței și omniprezenței auctoriale tradiționale.
Cronica de familie este inaugurată, în plan existențial, de Avram Moldovanu, întemeietorul „clanului“, trimis de stăpânirea imperială într-un sat de munte, unde pune bazele unei gospodării prospere, înființând o „baie“ de aur. Aici se naște Sever și fratele său Simi, ajuns mai târziu stareț. Și de aici pornesc ramificațiile familiale care se reflectă în structura arborescentă a romanului. Prim-planul acțiunii este ocupat firesc de personalitatea neamului, omul politic anihilat de autoritățile comuniste și avocatul cu simț moral – „prieten cu toți dezmoșteniții urbei“. Copleșit de singurătate într-un univers ostil, el este arestat de Securitate și, după eliberarea din închisoare, se refugiază într-o mănăstire izolată unde era stareț fratele său înstrăinat, Silvestru. În manieră originală cu accente biografice, specifică scrisului său, Radu Ciobanu urmărește, în capitole distincte, și declinul celorlalți membri ai familiei, ilustrând decăderea clasei sociale, pe fondul alterării valorilor. În universul crepuscular, soția lui Sever, Olimpia, sfârșește într-un ospiciu, iar Marilena, fosta soție a lui Livius, ajunge să-și vândă bunurile din casă la talcioc (din alt punct geografic, față de Scrinul negru călinescian), pentru a subzista. În mod simbolic, „bătrânul domn“ – caracterizat și prin limbajul provincial-arhaic cu aromă autentică – sfârșește sleit de puteri pe drumul evadării din mănăstire, într-o tentativă utopică de împăcare cu societatea comunistă. El poartă cu sine o scrisoare adresată dictatorului comunist de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care cerea restituirea casei naționalizate, în folosul nepotului orfan.
Proiectată ca o ediție jubiliară, „ediția a treia“ – fără revizuire și adăugiri – a romanului Crepuscul mărturisește convingerea tacită a lui Radu Ciobanu în valoarea cărții (premiată de U.S.R.) de culme a creației sale. Ediția princeps a apărut într-un context social-politic în care referința la erorile comunismului de tip proletcultist era îngăduită de cenzură. Exemple sunt destule în romanul românesc al anilor ’70, sub semnătura lui Preda, Țoiu, Ivasiuc, Buzura, Breban ș.a. Critica temerară a regimului comunist din perioada Gheorghiu-Dej avea cale liberă către tipar, cum se vede și din romanul de față. Nu întâmplător, protagonistul din Crepuscul adresează scrisoarea revendicativă dictatorului din acel timp.