Recidivă
Am semnalat în mai multe rânduri pasiunea unor colaboratori ai revistei „Vatra“ de la Tg. Mureș pentru „noul regim“ al criticii literare, cum îl numește Paul Cernat în studiul lui despre Bacovia, la care m-am referit într-un Editorial recent. În numărul pe septembrie, Alex Goldiș, alt contributor important la deriva criticii actuale, prezintă o carte a profesorului canadian Andrew Piper, „nume de neevitat în câmpul studiilor literare cantitative sau al practicilor din sfera Digital Humanities“. Mă rog! Ineditul cărții ar consta, susține Goldiș, în faptul că „nu formulează axiome ale evoluției genului pornind de la eșantioane foarte reduse de text“, precum procedau criticii din generațiile vechi, Auerbach în Mimesis, Ian Watt în The Rise of the Novel sau „majoritatea sintezelor critice ale literaturii române, de la Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu până la Istoria poeziei românești a lui Mircea Scarlat“. Prima remarcă pe care aș face-o este că un studiu de naratologie și o istorie literară nu pot fi comparate sub acest raport. E vorba despre două lucruri diferite: eșantioanele sunt un fel de mise en abîme care iradiază în întreg textul, așadar, o modalitate de analiză ca oricare alta, iar dacă vorbim despre Istoriile literare, în ele „eșantioanele“ sunt rezultatul unei selecții a autorilor și, implicit, a textelor. Niciun Andrew Piper nu va scrie vreodată, chiar coordonând o liotă de colaboratori, un studiu de gen, o istorie literară, nici măcar un dicționar care să cuprindă toate operele și să le inventarieze sub toate aspectele. Singura modalitate critică posibilă în acest caz este selectarea operelelor și aspectelor semnificative. Tipul de critică integrală, indiferent pe ce bază, este o iluzie pernicioasă. L-au visat și alții. Nu cred că Goldiș nu știe. Cred doar că se află în puterea unei erezii.
În același număr al revistei, Cristina Timar coordonează o anchetă pe tema prozei scrise de femei. (Despre poezia de sex feminin, a se vedea ancheta mai veche din „Vatra“, pe care am comentat-o la apariție.) Nu țin să mă repet. Spun doar că nu există poezie, proză, dramaturgie, artă, în general, în funcție de sexul autorului. Niciun critic care se respectă n-a discriminat vreodată operele în funcție de acest criteriu. Falocrația nu cunoaște exemple în literatură sau în artă. Dacă au existat epoci în care autoarele au fost discriminate, faptul s-a datorat unor prejudecăți sociale, religioase sau morale, nicidecum unora artistice, lucru pe care feministele contemporane par să-l ignore, de vreme ce se pretează cu atâta naivitate la ideea de a descoperi, cum își propun în Anchetă, „direcții și tendințe în proza scrisă de femei“. Nu cumva asta seamănă a discriminare inversă? În literatură, în artă, n-a existat niciodată patriarhat sau matriarhat. (N.M.)
Polii puterii mondiale
Într-unul din articolele din Dreptul la normalitate, mă întrebam, cu treizeci de ani în urmă, cum va arăta lumea cu un singur pol de putere, în loc de doi, cei pe care generația mea i-a cunoscut. Răspunsul era cât se poate de sincer: nu știu. Prăbușirea comunismului le oferise Statelor Unite nemaipomenita oportunitate de a controla civilizația globală. Nu încăpea îndoială că polul democratic îl învinsese pe cel totalitar. Cel puțin pentru noi, esticii, era o veste extraordinară. Vesticii manifestau unele rezerve, ba chiar un anumit antiamericanism, deși, de două ori într-un secol, America salvase Europa de la un dezastru militar. Fără să fi fost neapărat treaba ei. Ca să nu mai vorbim de Planul Marchall, care a pus economicește Germania pe picioare. Sentimentele antiamericane de după război au fost insidios cultivate de Uniunea Sovietică, o țară care a beneficiat, la rândul ei, de suportul militar american ca să învingă Germania hitleristă. Inamicul principal a devenit, împotriva acestei evidențe, imperialismul american. În copilăria mea, se vorbea despre imperialismul anglo-american. Apoi, Uniunea Sovietică și SUA și-au luat în serios rolul de cei doi poli ai puterii mondiale. SUA a avut de la început parteneri solizi în statele occidentale. Uniunea Sovietică s-a văzut obligată să scape de handicapul de a face față singură puterii americane. A profitat de tratatele de după război pentru a avea propriul lagăr. A contribuit în mod abil la crearea lumii a treia. Și-a atras simpatia țărilor africane și a celor sud-americane. A controlat toate organizațiile internaționale, în numele unor lozinci mincinoase, începând cu lupta pentru pace, deși nimic din politica ei reală nu justifica o astfel de luptă. A pierdut până la urmă toate bătăliile cu Vestul, economică, socială, militară, culturală, cu excepția aceleia propagandistice, în care deține întâietatea și astăzi. Prețul a fost o Rusie instalată la masa celor mari, deși înapoiată sub toate raporturile, cum a rămas până astăzi. Prestigiul i l-a ținut în viață capacitatea a-și lega numele de câteva mituri. Cum ar fi mitul glorioasei Armate Roșii, pe care, dacă l-ar fi demontat la timp, încă după dezastrul din iunie 1941, Occidentul și SUA și-ar fi impus fără dificultate după război condițiile la semnarea tratatelor de dezarmare, nucleară, în primul rând, și lumea ar fi arătat altfel.
Se vorbește tot mai mult în ultimul timp despre refacerea unui al doilea pol de putere mondială. Nu identificat cu Federația Rusă, ale cărei slăbiciuni, pe toate planurile, nu mai reprezintă un secret ca în urmă cu câteva decenii. Contând mai degrabă pe China. Dar, ca și în trecut, Rusia știe să-și facă fideli în toată lumea. Nu datorită mirajului ideologic ca înainte: dar datorită unui ajutor economic aparent neprecupețit pentru statele africane, pentru unele țări arabe. Se reface sub ochii noștri, dacă nu lagărul comunist, o coaliție de țări nedemocratice, autoritare: China, Vietnam, India, Turcia, Iran, Siria, Venezuela, Cuba, Coreea de Nord. Începem să nu mai putem vorbi despre un singur pol de putere. Și nici despre un nou Război Rece: ceea ce se întâmplă acum în Ucraina și în Israel este un război adevărat, pornit de Est contra Vestului, în care nu SUA și Rusia reprezintă polii, ci, pe de o parte, ansamblul țărilor democratice din Europa și Israel, SUA, Taiwan, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, iar pe de alta, China, Rusia și celelalte pe care le-am menționat. Să luăm lucrurile pe rând. Mai întâi, e dificil de prevăzut ce vor face țările arabe, veritabile teocrații sfâșiate religios între șiiți și suniți. Irakul, Afganistanul, Pakistanul s-au aflat într-un îndelungat război cu ambele tabere, așa că nu se știe cum va reacționa fiecare. Situația Asiei e la fel de complicată. Când eram la UNESCO, cele mai multe foste republici sovietice mergeau pe mâna Federației Ruse. De la o vreme, de când Putin și-a afirmat ambițiile Marii Rusii, unele par să fi bătut în retragere, Kazahstanul, Uzbechistanul.
Este așadar evidentă reapariția pe scena mondială a cel puțin două centre de putere. E suficient să observăm pozițiile unora și altora față de război. Chiar și așa nu e clar ce urmărește Hamas. Își închipuie liderii organizației că pot câștiga războiul? Greu de spus ce e în capul unor nebuni sadea. Logica mea europeană mă face să cred că n-au nicio șansă. S-ar putea ca acesta să fie pentru Hamas sfârșitul. Și mai cred că Israelul nu va rata ocazia de a încheia socotelile cu aripa militară a Palestinei. De asemenea, e neîndoielnic că Iranul se află în spate, dar e la fel de greu de înțeles nu numai de ce a ales acest moment, ci și pe ce a contat. Pe o nouă intihadă? Putin, care a constituit un exemplu pentru Hamas, dacă ne amintim că a procedat la fel în Ucraina, inclusiv răpind copii și civili, a făcut o declarație absolut aiuritoare: „Israelul va fi tras la răspundere pentru că, invadând un stat străin, va provoca numeroase victime.“ Ia te uită cine vorbește! Și pe cine dă vina! Cine se mai poate îndoi că modelul atrocităților din kibuțul israelian este ISIS și că invadarea unui stat străin l-a avut model pe Putin?
Noul război al civilizațiilor contrazice în mod evident teza lui Huntington despre postistorie. N-am niciun motiv să mă bucur de probabilitatea de a-mi petrece ultima parte din viață asistând la o confruntare pe care am crezut-o, până nu de mult, ca aparținând tinereții mele. Sunt convins că pericolul adevărat nu e reprezentat de Hamas, ci de o reașezare a lumii noastre pe bazele aceleiași confruntări planetare care a otrăvit viața câtorva generații. Noi, vârstnicii, nu mai avem puterea și răbdarea de a vedea cum civilizația se va strădui ani la rând, prin eforturi costisitoare, să readucă lumea la starea de relativă împăcare de după căderea comunismului. (N.M.)
Despre linșajul mediatic
De la o vreme, încep să cred că unele emisiuni de televiziune încearcă să o imite pe aceea faimoasă cândva a lui Virgil Ianțu intitulată Copiii spun lucruri trăsnite. Cu deosebirea că protagoniștii nu sunt copii, iar trăsnăile din seara zilei de sâmbătă 21 octombrie ne-au demonstrat că lucrurile iau tot mai des o turnură scandaloasă. Moderatorul a adus în discuție două rânduri de declarații aparținând unor cunoscuți jurnaliști: „maestrul“ Ion Cristoiu și „propagandistul soroșist“ Cristian Tudor Popescu. (Între ghilimele, cuvintele moderatorului.) Din capul locului, se remarcă diferența de tratament deși ambele opinii erau deopotrivă de scandaloase. Inadmisibile. Ion Cristoiu afirmase cu iresponsabilitatea care-l caracterizează că atacul Hamas asupra Israelului, cu copii uciși, femei arse de vii, civili nevinovați ar fi niște fake news, mai grav, adevărate înscenări puse la cale de Netanyahu ca să scoată Hamas drept organizație teroristă și să-și justifice politica. Cât despre lumea politică de azi, Cristoiu o vedea salvată de un nou Ceaușescu sau de un nou Antonescu. Plin de respect față de „maestru“, moderatorul i-a acuzat de linșaj mediatic pe cei care l-au admonestat pentru aberațiile cu pricina. Fără să le comenteze. Pur și simplu. Apărarea lui Cristoiu a continuat în zilele următoare. Ca și condamnarea lui CTP, supus, el, unui linșaj asemănător de către moderator și invitații lui. În cazul lui, afirmațiile i-au fost respinse cu mânie… religioasă. Între participanți, un preot ortodox. Sigur, CTP n-avea niciun motiv rațional de a-i compara pe creștinii care se duc anual la moaștele Sfintei Parascheva cu fanaticii Hamas. Comparația putea fi însă ușor demontată, fără a avea nevoie de nicio demagogie: pelerinii pot fi considerați naivi în adorația lor, dar ei nu fac niciun rău celor care nu gândesc ca ei, în schimb, membrii Hamas sunt ticăloși și criminali de drept comun. Era clar de ce comparația lui CTP nu poate fi în niciun fel justificată. Dar nici combătută cu argumentul, altminteri fals, la care au recurs moderatorul și invitații lui, că doctrina creștină este una a iubirii aproapelui și a toleranței, spre deosebire de islamismul ucigaș inspirat de Coran. Această străveche opoziție întreține vie flacăra unui fanatism religios care a semănat teroare în lumea creștină ca și în cea musulmană de-a lungul câtorva sute de ani. Incultura și reaua credință își spun încă o dată cuvântul în astfel de emisiuni de televiziune. CNA se face că nu vede și nu aude nu doar dubla măsură – toată dragostea pentru unul, toată ura față de altul –, ci și lipsa de cel mai elementar bun-simț: cum să refuzi cu indignare linșajul mediatic și în același timp să-l practici la câteva minute distanță. (N.M.)