La Centrul Național al Dansului București, am avut prilejul să văd o nouă creație a unuia dintre cei mai tineri coregrafi de dans contemporan, Daniel Alexandru Dragomir, Oaza nebunilor. Celelalte spectacole, Nihil Sine Deo și The Last Raid of HumanKind, le zăzusem la LINOTIP – Centru Independent Coregrafic nu cu mult timp în urmă, așa că am putut, suprapunând imaginile prezente cu cele anterioare, să creionez în gând liniile directoare ale creațiilor sale. Pregătirea conceptuală ocupă și de astă dată un loc împortant și rămâne prezentă în textele spuse de interpreți între cele trei părți ale spectacolului, texte semnate de coregraf și de Daniel Mihoc, care atacă o problemă fierbinte a momentului și anume, ce se petrece în mintea noastră când încercăm să despărțim știrile false de cele adevărate. Tot ca un gest pregătitor, coregraful a socotit că este necesar ca dansatorii să facă mai întâi un atelier de actorie, cu specificul clovnerie, atelier condus de actorul Octavian Voinea, deoarece coregraful a inclus de astă dată și pantomima în secvențele dansate, demers nu numai neobișnuit pentru formele de dans contemporan, dar chiar respins în principiu. Și acest lucru a fost de asemenea subliniat scenic nu numai prin expresiile faciale ale interpreților, dar și prin faptul că pe figura fiecărui dansator apărea o jumătate de mască vopsită cu alb și dispusă fie orizontal, fie vertical pe chip. O culoare aplicată chiar pe piele a mai fost folosită și în Nihil Sine Deo, un negru ca negrul cărbunelui aplicat pe mâini, culoare care se estopa treptat, în timpul întâlnirilor dintre corpuri. De astă dată, jumătatea de mască albă s-a păstrat pe fețele interpreților până la sfârșit.
Fluiditatea formelor, care îngemănează dansul con temporen cu pantomima, a avut un corespondent și în componența trupei lui Daniel Alexandru Dragomir, care și ea a suferit mutații, din înterpreții văzuți în spectacolele anterioare nemaiîntâlnind decât pe George Pleșa și pe coregraf, alături de care au evoluat de astă dată Iuliana Danciu, Iulia Lupașcu și Teodor Cauș, dublat de Vlad Furtună. Alți membri ai companiei, pe care i-am văzut altă dată dansând, au preluat alte funcții în spectacol, precum Georghe Pleșa devenit textier și Andreea Vălean designer de costume. Dar ce s-a petrecut cu dansul propriu- zis, cu modul de exprimare prin forme de mișcare care generează sens, cum definește arta dansului coregrafa Aude Thuries, în cartea sa Lapparition de la dans ? Concretețea corpului în mișcare a fost solicitată intens și în acest spectacol și a tins adesea către zbor în prima parte a spectacolului, dar în a doua parte a exploatat în exclusivitate mișcările corpurilor pe sol, atrase continuu parcă de forța gravitației. Semnând coregrafia, regia și conceptul scenografic, dominat de o mulțime de baloane felurit luminate, care învăluie toate evoluțiile dansate, individuale sau de grup cu o aură de poezie, Daniel Alexandru Dragomir a adus și de astă dată în prim plan forța de dăruire și implicare trup și suflet a fiecărui interpret. În plus, în evoluțiile de grup, știința compoziției coregrafice a căpătat un plus de limpezime. Muzica originală i-a aparținut și de astă dată lui Adrian Piciorea, dar și lui Daniel Stănciucu și David Luncă, iar costumele, apropiate de cele de stradă, în nuațe de griuri și bejuri, purtau ca nuanță distinctă un fel de insignă cu minuscule porțiuni de roșu și verde, culori regăsite și la încălțări, care înviorau astfel paleta generală scenică. Rolul deținut de lumină, creația mai vechiului colaborator Alexandros Raptis, a fost și în acest spectacol principalul susținător al evoluțiilor dansante, devenind unul dintre mijloacele specifice de conturare a imaginii scenice a acestui tânăr coregraf. O altă caracteristică a acestei companii, Creative Dreamers, este intenția creatorilor ei de a duce formele de dans contemporan create de ei în cât mai multe locuri din țară, astfel că, după premiera de la București, au fost în turneu la teatre din Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc și Suceava. Acest demers, de ani bun folosit de interpreții de muzică clasică, este la fel de bine venit și pentru crearea unui public deschis către formele încă puțin cunoscute ale dansului contemporan.