Turnirul de poezie câteva precizări privind obiectivele sale
Așa cum revista noastră a informat cu promptitudine, recent s-a desfășurat în Turcia, la Alanya, vechea Cilicie, a XII-a ediție a Turnirului de Poezie. Să reținem, a fost a XII-a ediție: așadar, iată, Turnirul este un proiect cultural de succes al Uniunii Scriitorilor, prin care s-a reușit să se creeze și să consolideze o prețioasă tradiție. Am citit pe rețelele sociale unele comentarii nu tocmai favorabile despre Turnir, făcute de un membru al Uniunii noastre. Opiniile critice nu trebuie să deranjeze pe nimeni, sunt oricând binevenite, oricine are dreptul să spună ce crede despre orice persoană și despre orice activitate, nu doar culturală. Însă cu o condiție: cel care contestă să fie în cunoștință de cauză și să fie de bună-credință; cu alte cuvinte și folosind o metaforă, să nu trateze bananele drept vișine și apoi să le reproșeze că nu sunt nici acrișoare și nici de culoare roșie. Ceea ce s-a întâmplat de fapt în cazul acesta. De aceea se cuvine să facem câteva precizări, lămuritoare sperăm, spre știința celor interesați.
Turnirul nu este un program literar adresat marelui public. Există numeroase alte manifestări specifice, în organizarea Uniunii Scriitorilor, care cuprind atât lecturi publice de poezie, cât și dialoguri ale poeților și criticilor cu cei atrași de această specie literară. Exemple? Gala Poeziei Române Contemporane, care reunește în fiecare an la Alba Iulia, în recitaluri de versuri, zeci de poeți reprezentativi; apoi Festivalul Național de Literatură de la Cluj-Napoca, festivalul Internațional Poezia la Iași, recitalurile de versuri de la Galele de decernare ale Premiilor „Mihai Eminescu“, „Lucian Blaga“ și „Tudor Arghezi“, festivalurile de curând înființate, Poezia – Port la Dunăre, de la Galați și Art.Poetica@Ovidius, de la Constanța, ca și Clubul de Lectură de la Oltenița și atâtea altele. Iar dacă nu e destinat marelui public, atunci ce anume dă caracterul propriu, definitoriu al Turnirului, care este rostul său, care sunt obiectivele sale?
În primul rând, Turnirul este un laborator de creație, un program menit să măsoare creativitatea la zi a poeților români (condiția de participare în concurs este prezentarea unor poezii noi, care să nu fi fost publicate în volum). Așadar, Turnirul și-a propus (și a izbutit) să stimuleze creația poetică de astăzi, de la noi: în urma acestui concurs au fost scrise și publicate cărți de poezie foarte bune, receptate mai apoi ca atare de critica literară și recompensate cu diferite distincții literare. Ierarhiile concursului de poezie din cadrul Turnirului sunt hotărâte de un juriu, un juriu profesionist, compus din critici și poeți de dovedită competență în domeniu, un juriu care ascultă atent și citește cu lupa poemele, un juriu, e de subliniat, nu infailibil, dar în stare să deslușească, să aleagă cele mai valoroase creații. În al doilea rând, Turnirul le facilitează poeților români dialogul cu confrați din alte literaturi europene, stabilindu-se legături care duc la traduceri, la cunoaștere reciprocă. De asemenea, prin acest program se ofertă scriitorilor români o necesară deschidere, posibilitatea de a vizita importante zone culturale și românești (unele ediții s-au desfășurat în țară), dar și din străinătate. Ceea ce le prilejuiește autorilor participanți (peste o sută cincizeci până acum!) scrierea unor texte literare de evocare a locurilor vizite, texte care, cel puțin unele dintre ele, vor rămâne peste timp. În fine, fiecare ediție a Turnirului a constituit și o mică sărbătoare a poeziei noastre de astăzi. Turnirul este o poveste despre a fi împreună, despre prietenie, despre bucuria de a celebra frumusețea dobândită prin cuvânt, despre apropierea și solidarizarea celor care își fac din poezie un crez pe viață.
Toate acestea la un loc credem că reprezintă un beneficiu extraordinar și fac din Turnir un proiect cultural care e bine să continue. (G. C.)
„Un virus mai pervers decât covidul“
În revista ORIZONT (nr. 10), Cristian Pătrășconiu stă de vorbă cu Andrei Șerban, unul din cei mai mari regizori români, ale cărui performanțe artistice au marcat istoria teatrului, nu doar a celui românesc. Valoarea sa excepțională este dincolo de orice discuție, ar spune orice observator de bun-simț al fenomenului teatral. Dialogul din revista timișoreană poartă titlul Un virus mai pervers decât covidul. Despre ce virus e vorba? Despre ura ca efect direct al corectitudinii politice. Corectitudinea politică introduce, în judecarea artei, niște criterii străine artei și instaurează în felul acesta o nouă formă de dictatură, la fel de gravă precum cea din regimurile comuniste. De necrezut și cu adevărat regretabil, noua formă de dictatură îi afectează și pe cei importanți și s-ar crede de neatins creatori, așa cum este Andrei Șerban. Iată câteva fragmente din confesiunile acestuia: „Amendamentul a rămas același, dar libertatea de expresie e azi încălcată dacă opiniile nu sunt cele considerate acceptabile. Un semn al apariției corectitudinii politice e direct legat de momentul când oamenilor a început să le fie teamă să continue să-și exprime liber părerile. Death to free speech e lozinca zilei, care merge până la a cere chiar schimbarea Constituției. Cu ce, oare? Cu un amendament în favoarea barbariei?! Cu cât sunt mai agresivi ideologii PC, cu atât se fortifică și contra-curentul dinspre dreapta, la fel de nociv. Înfruntarea celor două tabere e din ce în ce mai explozivă și purtătoare de ură. Ura se extinde și în profesia mea: teatrul. Bucuria e exclusă în ziua de azi din teatru și înlocuită de ură și răutate. (…) Constat cu stupoare că aceste curente noi s-au propagat ca o adevărată altă epidemie – paralelă celei majore care ne-a afectat grav viețile în ultimii ani și, chiar și aici, în România, atinge multe domenii, inclusiv creația teatrală. De exemplu, în ce mă privește direct, cele mai recente spectacole ale mele (Oedip și Doctorul, la teatrele maghiare din Cluj și respectiv Timișoara) au fost respinse doi ani consecutivi de una și aceeași comisie a Festivalului National de Teatru (FNT), care afirmă că «Principiile generale care au ghidat alegerile echipei curatoriale sunt: calitatea de cercetare artistică a spectacolului, atmosfera de laborator teatral, potențialul de creștere a unor echipe teatrale, reprezentativitatea, componenta etică, interesele publicului». Ambele producții se bucură de texte valoroase și originale – adaptări contemporane concepute de Rob Icke, un tânăr dramaturg și regizor britanic foarte popular – cât și de prestații de excepție ale actorilor maghiari, dar cei trei jurați severi le-au refuzat fără ezitare. Doctorul a fost în schimb considerat și reprezentativ, și interesant pentru public, cu o componentă etică extrem de apreciată, atunci când a fost invitat la un festival internațional major la Budapesta, alături de trupele cele mai prestigioase (Schaubühne, Toonel Amsterdam). Iar în orice proiect cu orice trupă am fost fără excepție preocupat de creșterea individuală a actorilor și a echipelor cu care lucrez. (…) Nu e paranoia, ci simpla constatare a unei acumulări de fapte care mă conduc la întrebarea: se cere oare marginalizarea, poate anihilarea mea de către noii comisari ai teatrului românesc? Argumente există: nu sunt femeie, am o vârstă înaintată și nu simpatizez cu niciuna din ideologiile la modă. Noii cenzori pretextează că au ales în FNT nume noi, trupe tinere, cu mijloace modeste, în defavoarea celor consacrați și cu bugete considerabile. OK, dar e oare just ca astfel criteriul calității, al valorii, să fie ignorat total? Nu e glumă – cancel culture pare să prindă rădăcini și în România. Recent, am aflat că stagiunea viitoare a Teatrului de stat din Frankfurt va cuprinde exclusiv piese scrise și regizate de femei. Decizia a fost primită cu entuziasm și, da, e adevărat că bărbații au dominat până acum regia în teatrele germane, ca și peste tot. Și da, mi se pare normal ca femeile să conducă instituții de cultură și să-și impună viziunea. E un act de reparație necesar. Să sperăm că balanța va fi restabilită și că, după un timp, vom intra în normalitate, astfel ca oricine să poată servi liber arta teatrului.(…) Ideologia woke e, într-un fel, mai perversă decât cea comunistă, așa cum o știm din istorie. În cultura woke se exprimă adesea o poziție extrem de subiectivă. Răni personale dictează noi tabuuri: tot ce poate ofensa și atinge direct pe preoții wokismului e pus subit sub interdicție. Atitudinea aceasta bolnăvicioasă față de libertatea de expresie face opoziția față de noua ideologie mai dificilă decât față de cea comunistă tradițională. E adevărat (deocamdată) ce spunea cineva – că nu există Gulaguri împotriva celor care se opun wokismului, nici represiune fizică, nici un «stat woke». Deși în campusurile americane s-au creat mici «voievodate» woke, nu există încă un regim oficial echivalent Uniunii Sovietice, citadela aparent indestructibilă a comunismului.“ Acest text este un semnal de alarmă despre pierderea normalității, care ar trebui să ne neliniștească pe noi toți. (Cronicar)
Noutăți editoriale
Semnalăm alte titluri noi apărute la Editura Cartea Românească. În primul rând, e vorba despre două cărți ale unor scriitori maghiari: Gara de Est, cap de linie, un roman de Szántó T. Gabor, și Nopți în zen, poeme, de Balázs Imre József. Ambele volume apar în cadrul programului Interferențe literare române-maghiare, inițiat de Uniunea Scriitorilor, și sunt traduse de Kocsis Francisko. De asemenea, a văzut lumina tiparului și un volum de versuri al unui poet din tânăra generație, Selfie, de Marcel Vișa, despre care Aurel Pantea afirmă cu entuziasm: „Marcel Vișa: un poet de forță, adesea vizionară. Una din capodoperele volumului e poemul Febra, stranie experiere a timpului, pregnantă până la a simți materialitatea acestuia.“
Editura Humanitas ne oferă o nouă carte de Ana Blandiana, Mai mult ca trecutul, un jurnal care rezumă în aproape cinci sute cincizeci de pagini un an și jumătate din viața autoarei, dar și a țării, în faza terminală a regimului comunist, 31 august 1988 – 12 decembrie 1989. Reținem câteva considerații ale scriitoarei: „Nimeni nu are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.“
Editura Academiei Române publică un tom impunător, Geografia literară a României (vol. I, 688 de pagini), de Cornel Ungureanu. Reproducem un pasaj din Argumentul cu care se deschide lucrarea critică: „O geografie literară a României ar însemna, la prima vedere, o abandonare a criteriilor care au servit până acum la realizarea Istoriilor literare fundamentale. Ar presupune înlocuirea principiului estetic, esențial pentru Maiorescu, Lovinescu, Negoițescu, Manolescu, cu unul provizoriu, menit să alfabetizeze funcționarii județeni setoși de ilustrare locală. Înseamnă pentru unii realizarea unei anexe a manualului de clasa a patra primară: în Gubernia Tula există astăzi de o sută de ori mai mulți scriitori decât în urmă cu o sută de ani… Da, dar spun istoriile literare temeinice, în urmă cu o sută de ani în gubernia Tula exista un singur scriitor, care n-avea nevoie de o geografie a literaturii fiindcă se numea Tolstoi și era unic.“
La Editura Corint Fiction , Doina Jela publică romanul Cuibul din inima ei, despre care editura afirmă: „După Villa Margareta și Efectul fluturelui, un roman răscolitor încheie trilogia închinată memoriei.“
La Editura Alfa apare volumul Nostalgia duratei. Florin Faifer în evocări, antologie de Nicolae Panaite, prefață de Nicolae Mecu, postfață de Laurențiu Faifer. Reproducem o frază evocatoare a lui Nichita Danilov: „Aflat azi în eternitate și privindu-ne de undeva de sus, înarmat cu ochelari și un zâmbet caracteristic, am impresia că Florin Faifer a continuat să scrie la romanul său teatral început aici, într-un cerc intim, trimițând din când în când colegilor săi de breaslă, dar și actorilor, și mai ales actrițelor, răvașe amuzante din eter.“
La Editura 24 ore din Iași, Adi Cristi publică un elegant volum de versuri intitulat Viața nu se termină în moarte. Am ales câteva versuri: „În fiecare/ din noi/ există/ o biserică/ sau o sinagogă/ sau o moschee/ sau o peșteră cu desene rupestre// Există un loc / unde cuvintele iau forma rugăciunii/ iar dangătul clopotului/ le amestecă neputința/ și gândurile negre/ care despică moartea/ cum sunt despicate lemnele…“
Lectură plăcută!