Iarba era peste tot: acoperea pereții și tavanul, creștea din parchet. Năpădise fereastra și ușile. Și erau multe, multe uși în casa aceea. Unele nu dădeau nicăieri, altele se deschideau în perete. Altele dădeau direct în afară.
Casa fiind compusă doar dintr-o încăpere imensă, despărțită în interior de niște paravane de carton presat, pe care o mână de copil desenase cu creta soarele și luna, desenase câteva case cu pereți și burlane strâmbe, străjuite de niște copaci sintetici, la umbra cărora se odihneau doi oameni făcuți din bețe de chibrit. Multe uși erau date în lături și afară se vedea pământul crăpat, ca după o secetă lungă, în timp ce în interior un albăstrui plutea peste lucruri, împrospătând atmosfera din jur. Pe masă erau câteva sticle de vin, cărți împrăștiate și o tablă de șah ruginită, pe care zăceau răsturnați câțiva pioni și un rege cu coroană spartă. De asemeni, se putea vedea lângă pat o sticlă de votcă, o pereche de cizme mânjite de noroi și un chipiu de recrut în care cineva scuturase scrum și aruncase niște chiștoace de Mărășești.
Nu mică mi-a fost mirarea când deschizând ochii după un somn îndelung, am văzut o cireadă de vaci și o turmă de elefanți păscând înăuntru. Iarba înaltă, de un verde luxuriant, acoperise dulapul și patul, năpădise și o parte din masă, iar turmele aproape că înotau în ele. Unele vaci stăteau culcate pe podea, chiar lângă pat, și rumegau mișcându-și lent fălcile, iar altele se cățăraseră pe pereți, păscând iarba de acolo, altele mugeau după paravan, în timp ce elefanții, printr-o ciudată lege a gravitației, se învârteau pe tavan, lăsând să le atârne trompele lungi ca niște liane spre podea, aruncând din când în când o privire melancolică, nu lipsită însă de reproș, spre patul în care zăceam cu fața umflată de mahmureală și somn.
Din depărtare se auzea un clopot. Bătea grav și monoton, chemând lumea la slujba de vecernie. Prin fereastră nu răzbăteau decât două trei raze de lumină roșietică. Privindu-le, mi-am dat seama că se făcuse de mult timp seară.
Nu te mira, Nichita, spuse cu o voce joasă cel ce stătea lângă mine și cu mâinile sub cap scruta tavanul. Fire de iarbă cădeau regulat din tavan peste fața palidă ca pergamentul, dar el nu acorda prea mare atenție. Molfăind între buzele sale crăpate de sete un capăt de trabuc pe jumătate stins, uitându-se într-un punct fix din tavan.
Nu te mira de toate astea, repetă el, de data asta cu o voce ceva mai ascuțită, care-i trăda iritarea. Nu te mira, continuă el, de lucrurile pe care le vezi aici, nu te mira nici de iarba care a năpădit tavanul și pereții, nici de cirezile de vaci sau de turmele de elefanți care au năvălit aici, ci, mai degrabă, mirăte-te că zaci aici de atâta timp și nu faci nimic…
Întorcându-mi încet fața spre oaspetele meu nevăzut, i-am cerut un foc. Umbra unei mâini se întinse peste mine, aprinzându-mi capătul unui trabuc stins pe care-l molfăiam în colțul gurii. Un miros neplăcut de mucegai și frunze veștede veni dinspre locul unde stătea culcat străinul.
Noroc de aceste vaci și de acești elefanți, adăugă el, pe un ton în care se citea mai degrabă tristețea, decât reproșul, altfel iarba te-ar fi năpădit cu totul.
Și după câteva clipe de tăcere adăugă:
Vezi, din pricina apatiei și a mahmurelii de care ești cuprins, golul tău lăuntric s-a revărsat în afară, pustiind totul în jur. Mai întâi seceta a făcut ca vegetația să se usuce, iar câmpia să devină un ținut sterp. În curând, din aceeași pricină, câmpia se va transforma în deșert. Într-un deșert la fel de vast precum cel din Pateric, însă nu de nisip, ci de cenușă. Însă pe întinderea lui nu vei auzi rostindu-se nici o rugăciune, îl va anima doar deșertăciunea și vântul aducerilor aminte a lumii de apoi. Și asta nu a fost tot, căci golul din casa ta lăuntrică a fost invadat de vegetație și de animalele de aici, dar și de cele venite de undeva din junglă… Și asta ca urmare a stării de care ești cuprins…
Dacă eu stau și vegetez aici, lăsându-mi pradă trupul frunzelor și ierbii, iar sufletul deșertului ce crește dincolo de mine, dar tu, tu, ce faci aici? am îngânat slobozind mici rotocoale de fum peste trompele elefanților ce adulmecau cearșaful. De când ai venit?
De mult, răspunse omul.
Și ce aștepți?
Aștept să te scoli din somnul tău cotropitor, Nichita, ca să ieșim în stradă, am vegetat destul, spuse oaspetele în timp ce trupurile noastre fură cotropite de o agitație ciudată.
Dar tu cine ești, iartă-mă că te întreb? l-am întrebat.
Cum, cine? Nu mă recunoști?
După glas nu, nici după chip, căci chipul tău nu mi s-a arătat în fața ochilor.
Nici n-o să ți se arate, răspunse musafirul. Chipul meu e ascuns mereu în umbră.
Și atunci, dacă e ascuns, cum te-aș putea recunoaște odată ce nu te pot vedea la față?
Eu sunt tu, spuse oaspetele. Un tu venit dintr-o altă existență. Am venit să-ți spun să te ridici, căci timpul tău se apropie. Ridică-ți umbra din țărână și umblă.
*
Încă de mic copil am avut bătături în palme, deși părinții mei nu mă puneau să fac munci grele. Nu am săpat și nici nu am prășit. Cel mult aduceam câte o găleată de apă de la fântâna din curte. Aceleași bătături, în mod inexplicabil, le am și acum, deși nu trag nici la sapă, nici la târnăcop, nici la rindea, ci mă ocup aproape mai mult cu scrisul.
Bătăturile sunt mari, acoperite cu straturi suprapuse de crustă având ceva din rigiditatea pintenilor unor păsări sau din solzii unei reptile. Astfel de bătături am văzut la sculptori, dar și la pescarii din Deltă. Bătăturile le-am moștenit de la tata care săpase, probabil, sute de hectare și zeci de mii de metri cubi de pământ transportându-l cu căruța dintr-un loc în altul, ca să facă diguri. Iar tata, la rândul său, a moștenit o parte din bătături de la tatăl său, iar altă parte le-a dobândit muncind din greu. La fel s-a întâmplat și cu bunicul meu. Și cu bunicul, bunicului meu. Bătăturile mi s-au transmis prin ADN.
Câteodată stau și-mi privesc tăcut ore în șir mâinile așteptând ca din bătăturile mele să răsară fire de lumină.
*
Sub fiecare literă a fiecărui cuvânt sălășluiește un înger.
Dacă întorci cuvântul pe dos, așa cum ai întoarce o piatră, vei descoperi o mulțime de îngeri stând de veghe în locul în care înțelesurile și neînțelesurile se întrepătrund.
Îngerii își schimbă mereu locul între ei, unii continuă să vegheze, alții adorm, bolborosind prin somn cuvinte neînțelese, acoperite de ceață.
În timp ce dormim, cuvintele își schimbă mereu înțelesul, astfel că propozițiile și frazele capătă tot alte și alte semnificații.
Trezindu-mă din somn, încerc să rostesc numele lui Dumnezeu în jurul căruia se adună, foșnind din aripi, toți îngerii din ceruri. Și în timp ce rostesc numele lui fără început și fără de sfârșit, adorm din nou, căutând să înțeleg sensul literelor aflate sub oblăduirea somnului.
*
Poetul Cezar Ivănescu, în cadrul unui dialog cu cititorii, spunea că Dumnezeu iubește poezia și că o ascultă cu atenție, uneori, mai cu seamă atunci cuvintele se așază ca niște note muzicale în frază, cu o încântare ce atinge cu adevărat extazul, dezvăluindu-i toate tainele și frumusețile lumii create de El. Da, Dumnezeu ascultă poezie, dar o ascultă în somn, și doar în limba română.
Asta înseamnă, am adăugat eu în sinea mea, că toate celelalte versuri din toți marii poeți ai lumii se pervertesc singure, pe parcurs ce se înalță spre cer, într-o limbă română atât de curată și atât de limpede, încât până și îngerii o îngână.
Prin urmare, nu trebuie să ne întristăm că, în grăbita lume de azi, poezia nu are prea mare căutare. O ascultă Bunul Dumnezeu și faptul acesta trebuie să ne bucure?
Toată poezia lumii ajunge la cer în limba română. Pentru că, în limba română, în urechile lui Dumnezeu, poezia sună ca o muzică divină.
Cel puțin așa spunea poetul. Iar înaintea lui a spus-o, din câte îmi duc aminte ceva similar, și un filozof. Oare are rost să-i contrazicem?