Ce înseamnă „România literară“ pentru literatura română și pentru dumneavoastră, personal

Flavia ADAM

O stea norocoasă

Ca în orice literatură respectabilă, și în literatura română există, fără doar și poate, repere indispensabile identității, transparenței, coeziunii și evoluției acesteia. Ce ar fi literatura noastră fără personalitățile sale marcante, fără cărțile memorabile, fără opiniile critice adecvate, fără vizibilitatea revistelor de specialitate, care să reprezinte un barometru al presiunii fluxului literar, un corp al profesioniștilor în sănătatea sistemului literar?

Poate mai mult ca niciodată, în contextul în care oricine poate publica orice, chiar dacă nu neapărat și oriunde, într-o societate în care atât editurile, cât și autorii, fie ei competenți sau veleitari, răsar la tot pasul, se simte necesitatea unei autorități care să reglementeze din mers această avalanșă și să țină pasul cu ea, se simte necesitatea unei instituții care să separe grâul de neghină, oferind exemple de bune practici și selectând, din multitudinea de așa-zise conținuturi și capodopere autoproclamate, doar ceea ce este cu adevărat valoros și relevant pentru literatura noastră.

O astfel de autoritate, poate cea impunătoare, a fost și continuă să fie revista România literară, care, din 10 octombrie 1968, a luat constant, cu precizie și acuratețe, sub conducerea unor personalități precum Geo Dumitrescu, Nicolae Breban, George Ivașcu, D. R. Popescu și, din anul 1990, Nicolae Manolescu, director al revistei, pulsul literaturii române.

Îmi amintesc și acum cu emoție momentul în care mi-am luat inima în dinți și am trimis un grupaj de versuri, la România literară, pentru rubrica Poșta redacției. Eram la început de drum și selectasem poezii în vers clasic. Am primit răspuns, prin intermediul revistei, din partea domnului Horia Gârbea, care se ocupa de rubrica respectivă. Spunea că par o reîncarnare a Magdei Isanos, că se vede că stăpânesc tehnica versificației și că am talent, dar că, pentru a se convinge, așteaptă și un grupaj în vers liber. M-am conformat și, ulterior, am primit și alte răspunsuri pozitive.

Faptul că mi-am văzut poeziile publicate în România literară a reprezentat pentru mine totul, atunci. A fost încurajarea de care aveam nevoie, dovada că eram pe drumul cel bun, convingerea că, dacă voi munci suficient, poezia mea va evolua, lucru care s-a adeverit. Chiar și după ce versurile mele au apărut în majoritatea revistelor literare importante din țară și am devenit membră a Filialei București – Poezie, în anul 2018, de câte ori am avut privilegiul de a publica în România literară, am simțit aceeași emoție și aceeași recunoștință, conștientă fiind că parcursul meu literar a fost, cu certitudine, influențat și de lumina unei stele norocoase: revista România literară.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

România literară clasicizează literatura română

Am căutat pe internet și am găsit arhiva completă a revistei România literară, de la primul număr (octombrie 1968), pînă la cel mai recent, pe site-ul Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu“, de la Deva. E posibil să mai fie și pe alte site-uri, dar modul de prezentare al bibliotecarilor/ profesioniștilor de la Deva este de apreciat, de aplaudat. Recunosc, vreme de mai multe ore am început să caut, să retrăiesc, sărind din număr de revistă în număr de revistă, din lună în lună, povestea literaturii române, din acea perioadă, cînd se petrecuse un important dezgheț ideologic, pînă în zilele noastre. Literatura unei lumi nu se rezumă doar la capodopere, nu se rezumă doar la ceea ce rămîne după ce se cerne o uriașă cantitate de scrieri, ci ea se regăsește exact în acea „digestie culturală“, care se petrece în paginile unei reviste care a fost generată de fenomen, care a generat fenomenul. Nume de scriitori, titluri de cărți, idei, controverse, genii sufocate de propria respirație precipitată, anecdote, istorie, traduceri, ideologie indusă, ideologie expusă, diplomație culturală, poezie, proză, critică mai mult sau mai puțin aplicată, fotografii cu duioșia luminii în ațipire, scriitori vii, scriitori morți, lume, viață. Mi-am amintit, în acest context, povestea unui om din preajmă, inginer la un combinat chimic, care cumpăra revista România literară încă de la primul număr, avea colecția integrală, se mîndrea cu asta, colecția era copertată, cartonată. Nu (prea) citea revista, doar o răsfoia. Zicea: cînd voi ieși la pensie o să stau într-un fotoliu și o să citesc România literară, va fi momentul meu de respiro, abia atunci o să am timp doar pentru mine, să fac numai ce îmi place. După ce a ieșit la pensie, prin 2010, nu a rezistat șocului libertății și a murit, nu a apucat să mai citească, relaxat, revista. Colecția revistei a ajuns într-o bibliotecă, am direcționat-o eu într-acolo, la solicitarea familiei. Există o morală a acestei întîmplări? Greu de spus. Poate că și literatura trebuie trăită la momentul la care își ițește capul pe lumea asta, așa cum toate sunt trăite, de la iarba cea verde la apa care ne duce gîndurile la vale. Curiozitatea, firească, m-a pus să caut primul meu text apărut în România literară și am descoperit că este vorba de numărul 46 din noiembrie 1981, într-un grupaj alături de Alexandru Dohi și Traian Ștef, ca laureați ai Festivalului de poezie de la Sighetul Marmației, cel fondat de Laurențiu Ulici. Poemul meu, Vitrina cu sălcii, ilustra/ justifica „marele premiu“ al festivalului. Citindu-l azi, am avut acel sentiment de duioșie cu care aș fi mîngîiat un poet tînăr, foarte tînăr, pe creștet, gîndindu-mă la cîtă poezie nedescoperită/ nescrisă/ netrăită încă îl așteaptă! Cînd public în România literară, azi, am aceeași emoție, a tînărului care se aruncă în lume, care are toate căile la îndemînă și care intră în dialog cu orizontul.

Multe reviste au format, au gestionat, au promovat literatura română, de peste cinci decenii, dar numai România literară se pare că a valorizat-o, a clasicizat-o. Generația 80 a avut, prin Nicolae Manolescu și prin revista România literară, „scena“ de afirmare absolută. Am putea spune, șarjînd, evident, după cum suna o reclamă mai veche, că dacă nu ești publicat în România literară nu exiști în literatură. Dar se poate spune și altfel, dacă nu ai ce spune ca scriitor, nu ai cum să te regăsești în România literară. Fiindcă România literară, consultată de la primul număr și pînă azi, putem constata că nu este doar o revistă, este un fenomen care nu îmbătrînește, dimpotrivă, se îmbogățește/ întinerește cu energia creatoare a celor care o duc mai departe.

 

Brîndușa ARMANCA

România literară la navetă

Colegii mei de generație, filologii tobă de cărți, își începeau viața după absolvire ca profesori de țară, tocindu-și speranțele în navete interminabile. Cu chiu cu vai, ajunsesem în anii 1980 mai aproape de Timișoara, la doar 20 km, într-o comună mare, cândva șvăbească. Avea liceu într-o clădire relativ nouă și școală generală în școala mică și veche, unde profesoarele își ardeau în pauză fustele lipite de soba de tuci, în căutarea unui strop de căldură. În comuna asta, cu câteva excepții, profesorii făceau naveta de la Timișoara. De la un timp se scoseseră autobuzele, tren nu era, așa că totul era la improvizație, la ia-mă-nene cu mașina de gunoi, de pompieri, de miliție, de mort. Providențial era Trabantul albastru al doamnei R., profă de română, dacă te nimereai la orele potrivite.

Ce legătură are povestea asta cu revista România literară? Are. Dacă mi-a rămas ceva în amintire cu acuitate este convenția care ne scotea din mizeria cotidiană și ne împingea dincolo de bârfele de cancelarie și de discuțiile despre croșetat și gătit. Cele câteva profe de română și de istorie navetiste am luat decizia să punem mână de la mână și să cumpărăm săptămânal revistele literare și culturale ale vremii. Le cumpăram prin rotație, le aduceam la școală și le citeam nu doar în pauze, ci și acasă, împrumutându-le pe rând. Apoi discutam, polemizam, povesteam pe marginea lor. România literară era la mare căutare, avea categoric un anume ștaif și pe atunci, chiar dacă nu puteau lipsi textele obligatorii ale Epocii Ceaușescu. Cronicile literare aveau un aer de credibilitate, numele bune ale criticii erau acolo și aflam ce ar fi fain de citit din producția aridă de carte a vremii. După Revoluție, România literară a fost printre puținele publicații culturale care n-a trecut printr-o criză devastatoare și n-a cunoscut degringolada ideologică pe care unele reviste culturale au traversat-o. Dacă au fost momente grele, nu s-a simțit în afară. Sigur că tehnologiile, trecerea online va fi fost o probă de trecut, dar revista arată azi glorios, sub mâna maestrului Nicolae Manolescu, care a ținut la înălțime cu prestigiul său de cărturar și prestigiul revistei. Ce are România literară special este analiza politică intransigentă în câteva rubrici temerare, o linie care spune că lumea literară nu trebuie să se închidă în propria rezervație, ci trebuie să înțeleagă, să analizeze și să explice ce se întâmplă în lumea tulbure în care trăim.

 

Angela BACIU

RL rezistă pentru cititorii ei

Dacă mă nășteam cu doi ani mai devreme, am fi avut aceeași vârstă. E foarte greu să cuprinzi în câteva rânduri ce înseamnă România literară în 55 de ani. 2023 este un an cu adevărat special pentru România literară. De unde să începi? Despre cine să scrii mai întâi? Unde să ajungi? Ce înseamnă pentru mine Rl? Eram elevă la liceul pedagogic și profesorul de limba română ne aducea (cu eforturi știute doar de el) reviste literare. Să fi avut vreo 16 ani. Atunci am văzut pentru prima dată România literară; și alte reviste literare. Eram fascinată de literele alea, de parcă se deschisese o cutie a Pandorei…mai târziu, îmi plăcea să mă ascund în vreun colț de bibliotecă și să răsfoiesc revistele puse la arhivare. Număr după număr, descopeream, parcă, o altfel de literatură decât cea învățată de pe băncile școlii… Se știe că au fost mai multe reviste România literară în istoria presei noastre, însă actuala revistă a apărut în 10 octombrie 1968 prin transformarea „Gazetei Literare“. 55 de ani. Nu sunt cronicar, sau redactor de revistă. Scriu din dorința de a arăta importanța acestei reviste și impactul ei în cultură și, mai ales, în destinul multor scriitori. Cu această revistă pot spune că am crescut. Aici i-am citit pe Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu; critici și scriitori din toate generațiile: Geo Bogza, Mircea Cioculescu, Al.Piru, Edgar Papu, Ov.S.Crohmălniceanu, Dumitru Micu, Adrian Marino, Mircea Martin, Alex Ștefănescu, Constanța Buzea și lista nu se termină. Mai târziu, în anii studenției și mult după aceea, am avut șansa și onoarea să fiu în preajma multor personalități, să îi ascult vorbind la festivaluri, târguri de carte, conferințe, lansări și, chiar mai mult, să pot realiza interviuri, acestea devenind pagini-document ce vor rămâne (poate) moștenire generațiilor viitoare… cine știe! Din 1990 revista este condusă de Nicolae Manolescu. Principiile României literare cred că au fost și sunt aceleași: respectul pentru artă, valoare, respectul pentru scriitor, o revistă cu un dezvoltat spirit critic. Mereu a fost deschisă către nou și dialog, și, mai ales, către literatura europeană și occidentală. Cu fiecare număr, revista oferă iubitorului de cultură rubrici dedicate poeziei, prozei, teatrului, muzică, balet, artă plastică. Un segment important este dedicat traducerilor, putând cunoaște astfel și literatura contemporană din alte spații europene și nu numai. Temele propuse au fost mereu de mare interes, astfel încât cititorul avid de cultură, i-a fost fidel revistei de la începuturi până în zilele noastre. Să nu uităm și faptul că revista a ținut cont și a dedicat pagini întregi unor autori atunci când a fost vorba de aniversări sau comemorări. Și, foarte important, implicarea acesteia în destinul tinerilor creatori, sprijinindu-i, debutându-i în revistă, susțînând tinerele talente prin lecturi, cenaclu, tabere de creație, turniruri ș.a. Revista a gazduit și organizat de-a lungul timpului, diferite evenimente, anchete, dezbateri socio-culturale. 55 de ani. Echipa redacțională s-a tot schimbat. Astăzi, din ea fac parte: Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Cristian Pătrășconiu, Angelo Mitchievici, Vasile Spiridon. Aș dori să amintesc si câteva nume de referință dintre cei ce semnează în revistă: Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu, Irina Petraș, Mircea Mihăieș, Ioan Holban, Vasile Spiridon, Nora Iuga, Marius Miheț și mulți alții. Cititorul obișnuit cu publicația, așteaptă număr de număr, o nouă pagină de poezie, proză, interviuri, critică literară, traduceri, eseuri, fototeca, editoriale, recenzii, cronică de film și arta spectacolului și multe altele… O revistă culturală poate trăi, atât prin autori, cât și prin cititori. Într-o lume a internetului și a tehnicii, când totul este înlocuit cu inteligența artificială, când cărțile și revistele riscă să dispară, când device-urile, platformele și rețelele de socializare au invadat tânăra generație chiar de la o vârstă fragedă, ei bine… Rl rezistă pentru cititorii ei. Astăzi, la ceas aniversar, când revista România literară a împlinit 55, îi urez „La mulți ani“ și o viață cât mai lungă.

 

Hanna BOTA

Facultatea mea de Filologie

Cel mai potrivit mi se pare să povestesc câteva crâmpeie de viață. Să fi fost cu aproape 15 ani în urmă, când, la împlinirea a 85 de ani, la o sărbătoare ținută cu lume multă în Sala Mușlea a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, scriitorul Teodor Tanco (1925-1919) mi-a adresat o rugăminte, cerându-mi să-l vizitez, căci are un proiect important pe care ar vrea să mi-l împărtășească. Mai colaboraserăm împreună la anumite publicații și la editarea unor cărți. Având în vedere că, la sărbătoarea de care vorbesc, anunțase public și oficial retragerea sa din lumea literară, argumentând cu vârsta și puterile slăbite, mi-a spus că dorea să înființeze un Cenaclu în Doi, adică, măcar la două săptămâni o dată, dacă nu pot mai des, să petrecem o după-amiază în care să discutăm problemele actuale ale literaturii, ca să nu rămână în afara evenimentelor, el fiind întotdeauna foarte în temă cu ceea ce se scria și se întâmpla în breaslă. Exista și un plan bine structurat al acestor cenacluri, adică nu stăteam de povești pierzându-ne în te miri ce teme secundare: o oră era alocată discutării articolelor din România literară, o altă oră cuprinzând proiecte și texte personale… Fiind un vechi abonat al revistei (el încerca să afle dacă nu cumva era cel mai vechi cititor în viață – avea abonament dinainte de Revoluție, cititor fidel știindu-se de când s-a vândut revista la Cluj), nu-i scăpa nici un număr. Când citea articolele, făcea însemnări asupra acelora pe care le dorea discutate. Avea însemnări cu roșu – chestii foarte importante –, cu albastru, negru etc., apoi câte o notă marginală, semne de întrebare și de exclamație, citate extrase, note despre cărți care trebuiau cumpărate sau împrumutate de la BCU și citite conform cronicilor. Revista arăta mereu ca un curs parcurs pentru un examen ulterior. Uneori nemulțumit de cărțile recenzate, alteori susținând părerea criticilor, mă asigura de fiecare dată: „Hanna, pentru mine România literară a însemnat cursurile de litere pe care eu nu le-am urmat.“ (Teodor Tanco urmase cursuri de filosofie – dacă țin bine minte, îl audiase și pe Blaga –, în paralel cu cursuri la Facultatea de Drept. Și pentru că ieșise o lege prin care se interzicea frecventarea a două facultăți simultan, a ales Dreptul, și-a dat doctoratul în domeniu și a predat apoi la Facultatea de Drept de la Universitatea „Babeș Bolyai“ din Cluj). „România literară a însemnat facultatea mea de Filologie. Cea care m-a format ca scriitor. O facultate care durează de zeci de ani. Am învățat din revista asta mai mult decât aș fi învățat pe băncile amfiteatrelor. Dar e și asta o muncă: nu ajunge să citești pe fugă și din când în când. Cere aprofundare. Până la urmă, ajungi ca din textele lor să îi cunoști pe redactori, pe critici, observi felul în care scriu, cam ce le place, ce susțin, ce resping, observi și dacă sunt consecvenți sau nu, dacă sunt superficiali sau își iau munca în serios. Poți să vezi care sunt ideile din lumea literară și nu numai. E revista care se menține la nivelul cel mai înalt al culturii literare din țară.“ În anii aceia, parcurgea în mod amănunțit și critic textele Ioanei Diaconescu despre dosarele de urmărire ale scriitorilor, cercetările ei de la CNSAS, în special dosarul lui Bartolomeu Anania. Își nota amănunte, scotea citate, își făcea fișe ca un adevărat cercetător. Acest Cenaclu în care dezbăteam temele revistei a durat ani de zile. Mi-a fost de folos și mie, rigurozitatea lui Teodor Tanco m-a făcut să citesc altfel textele, discuțiile mă antrenau în a fi serioasă și atentă la ce citeam, căutând nu doar să înțeleg, ci să pot argumenta, susține sau respinge, mă rog, în funcție de ceea ce mi se părea mie important. Deși era destul de încăpățânat și bătăios în a-și susține părerea, ceda când aveam argumente. Până la urmă, deși a anunțat public că nu va mai scrie, se pare că aceste „ore de cultură“ – cum le-a numit – i-au infuzat suficientă putere și ascuțime de spirit încât să-și calce promisiunea, așternându-se din nou pe scris (fiind riguros, a rezolvat singur impasul, cu argumentul că ar fi fost vorba să nu mai scrie cărți de beletristică, nu și altfel de cărți). În anii care au urmat sărbătorii de la BCU, a reluat vechile romane, a rescris, adăugat și revăzut vreo trei, dar a scris alte trei cărți noi, printre care cartea Sfinți și securiști în care, printre altele, demonstra cu documente și argumente că Bartolomeu Anania, pe care îl cunoștea personal și cu care a avut interacțiuni din tinerețea foarte fragedă (el fiind elev la liceu când a fost invitat la cenaclul bistrițean pe care îl coordona ca secretar), a colaborat cu Securitatea. Cartea a născut niște controverse, dar a fost premiată și apoi reeditată și într-o a doua ediție revizuită și mult extinsă. La vârsta de 90 de ani a avut loc o nouă serbare la BCU în aceeași sală, fără promisiuni de retragere de data asta; Teodor Tanco a trăit 94 de ani fără trei săptămâni. Când a trecut din viață, în camera sa tronau vrafuri de reviste România literară, care se adunaseră fără să aibă puterea să le arunce – cursurile lui de filologie…

 

Leo BUTNARU

În destin de cititor, în destin de autor

În toamna anului 1968, când am devenit student la universitatea din Chișinău, în unele camere de cămin ale filologilor, sus, pe dulapuri, se aflau colecțiile revistelor „Viața Românească“, „Luceafărul“, „Contemporanul“. În anul ce urma, 1968, apăru și revista România literară, iar eu eram printre cei care intenționau să o aboneze, însă, brusc, puterea antinațională din RSS Moldovenească a trecut presa românească la index, la interzis și ea nu mai putea fi abonată de muritorii de rând. Cică, aveau acces la câte un abonament (nu mai multe!) la cutare sau cutare publicație din dreapta Prutului doar câțiva scriitori, selectați și admiși pentru atare întâmplare (responsabilă, secretoasă, ce mai!) de către biroul de partid al organizației scriitoricești, bineînțeles cu acceptul, ba poate și recomandările celor de la CC-ideologie și KGB. Pe unele străzi din Chișinău apăruseră inscripții antisovietice, antirusești și mahării comuniști au strâns serios șurubul, dezghețul hrușciovist fiind… înghețat bocnă la loc. Curând, avea să fie închis și raionul de carte românească de la librăria „prieteniei lagărului socialist“ „Meridian“. Rămăseseră acolo tipărituri cubaneze, cehe, germane (…democrate), ungurești, poloneze, bulgărești, sârbești, însă românești – nelzea! Însă presa românească, inclusiv România literară, o puteai citi la etajul 3 al bibliotecii republicane, în sala literatura străină (unde de fișa ta de cititor se interesa, bineînțeles, și securiștii). Inclusiv din R.l. am aflat despre fulminanta generație șaizecistă (Stănescu, Sorescu, Manolescu, Baltag, Gheorghe, Stoica, Romanescu, Ursachi, Blandiana, Tomozei, Buzea, Dimov etc.). Acolo citeam cele mai recente texte ale lui Șerban Cioculescu, Geo Bogza, Fănuș Neagu… Iar dacă doreai să ai colecția unei sau altei publicații periodice românești, o puteai abona, prin prieteni, cunoscuți, oriunde în imensul spațiu al URSS, numai nu și în „enclava“ RSS Moldovenească. Iar peste trei decenii, la zilele revistei „Ateneu“ din Bacău (noiembrie 1990), am avut norocul să particip împreună cu Nicolae Manolescu la o întâlnire cu elevii și profesorii Liceului „Bacovia“. Acolo, reputatul exeget literar, care chiar în acel an preluase funcția de director al României literare, mi-a solicitat versuri pentru prestigioasa publicație, pe care avea să mi le publice fără amânare. De la acea întâmplare, România literară care, chiar de la apariția ei, intrase în destinul meu de cititor, avea să-și afle prezență permanentă și în destinul meu de autor; hebdomadarul care, împreună cu alte publicații prestigioase (amintite mai sus), dar în special cu „Secolul 20“, aveau să fie printre îndrumătorii, ba chiar mentorii tânărului scriitor în formare care am fost și, iată, prin ani, peste ani, îmi este gazdă generoasă. Referințe la România literară apar frecvent în jurnalul meu, început pe când mai eram student (februarie 1969) și continuat pe versanții a două secole. Mulțumesc, România literară. La mulți ani!

P.S. Hai să vă prezint un extras din Rl, fixat în jurnal (1990): „În România literară din 4 octombrie, citesc la Radu G. Țeposu o întâmplare-reflecție, care exprimă deplin una din ideile de bază ale lui Borges. Fiica cea mică a lui Țeposu, văzându-și tăticul la masa de scris, baricadat cu fel de fel de volume pentru documentare, îl întreabă: «Scrii, tată, scrii toate cărțile astea?». Comentariul celui întrebat: «Copil postmodern, te gândești tu cu ironie, copil ca toți copiii, care a spus o naivitate în care însă încape și un mare adevăr. Da, scriem toate cărțile de la început, transcriem, rescriem, copiem. Cu toții suntem niște scribi ironici și melancolici»“.

 

Ion BUZAȘI

Cea mai importantă revistă a Uniunii Scriitorilor

1. România literară este, nu numai după puțin însemnata mea părere, ci a majorității condeierilor români, cea mai importantă revistă a Uniunii Scriitorilor. Ea continuă o tradiție glorioasă a revuisticii literare românești, dacă ar fi să amintim câteva din precursoarele sale, începând din 1855 când o revistă cu acest nume a fost editată la Iași de Vasile Alecsandri; apoi apar alte reviste cu acest nume coordonate de Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu ș.a.

Urmează o perioadă când se renunță la acest titlu, înlocuindu-l cu „Gazeta literară“ probabil sub influența presei sovietice în care apărea o publicație „Literaturnaia gazeta“, pe care hebdomadarul românesc îl calchiază. În 1968 se propune revenirea la un nume care să ilustreze mai bine menirea acestei publicații – România literară, așa cum se preconizează în programul noii reviste: „promovarea, restabilirea și consacrarea valorilor autentice; înflorirea și afirmarea deplină a mulțimii de talente noi“. Sunt un cititor consecvent al României literare și, este evident pentru cei care au urmărit această revistă că mai ales acest obiectiv literar a fost urmărit stăruitor, în paginile revistei afirmându-se mai întâi multe nume de scriitori care alcătuiesc generația literară „60“ sau generația Labiș, despre care au scris cu entuziasm aproape toți criticii literari contemporani, scriitori care au debutat editorial în colecția „Luceafărul“ a Editurii pentru Literatură.

S-au menținut unele rubrici, s-au schimbat și au apărut altele susținute de nume cunoscute în literatura actuală. Unii au obiectat că România literară a devenit o revistă „rubricată“, dar, departe de a fi o scădere a revistei, această modalitate de ordonare a colaborărilor, a contribuit la afirmarea unui spirit viu al fenomenului literar contemporan; este de fapt o modalitate obișnuită în istoria presei, revista continuând și în această privință revistele omonime care au precedat-o.

O apreciere obiectivă venită din partea cititorilor ar putea recunoaște că în paginile acestei publicații este oglindită, de fapt, literatura română contemporană, în diversitatea genurilor literare abordate, dar și pagini consacrate unor apariții importante în literatura universală.

2. Este revista pe care o citesc săptămânal cu o consecvență ce numără, iată, peste cinci decenii; este revista la care nădăjduiam să devin colaborator. De aceea am trimis, începând de prin 1970 articole și recenzii și am fost onorat să-mi văd acceptate și publicate unele în coloanele revistei. Așa cum, altele, în mod firesc, mi-au fost refuzate. Evident nu m-am supărat, pentru că o revistă știe mai bine decât un colaborator ce e potrivit pentru paginile ei. Așa proceda și regretatul Cornel Regman, pe când era redactor la revista „Tomis“, dar atunci nu prin convorbiri telefonice, ci prin simple misive în care îmi comunica acceptarea sau refuzul colaborării. Mai direct era în această privință D.R. Popescu, pe când era redactor-șef la revista clujeană „Tribuna“ și cred, iritat de întrebarea unor colaboratori adresată Domniei Sale într-un moment nepotrivit de soarta „articulușelor“, vorba unui publicist ardelean de odinioară, a replicat că „prea s-au obișnuit colaboratorii ca tot ce se trimite la reviste să se publice“.

În peisajul revistelor literare actuale, după opinia mea revista România literară a devenit o publicație așteptată de cititori și pentru că titularii rubricilor sunt scriitori de incontestabilă valoare.

 

Liviu CAPȘA

Bucuria mea săptămânală

Iată, se împlinesc cincizeci de ani de când, săptămână de săptămână, cu excepția perioadei de nouă luni în care am fost în armată, m-am bucurat de citirea acestei reviste care mi-a călăuzit drumul spre înțelegerea literaturii. Elev de liceu fiind, parcurgerea constantă a revistei mi-a adus un plus de informare și aprofundarea a programei școlare (care, din câte îmi amintesc, avea altă denumire, mai puțin pretențioasă), în ceea ce privește literatura română, fapt ce s-a reflectat în notele obținute, dar, mai ales, în opțiunea de a urma secție umanistă a studiului liceal. Și aceasta într-o perioadă în care accentul se punea pe „real“, cu meseria sa „cap de listă“, ingineria.

România literară de dinainte de 1989 era, fără urmă de îndoială, cea mai dezideologizată dintre revistele literare, iar în paginile sale, unde semnau cele mai importante nume de scriitori contemporani, literatura adevărată ocupa un loc privilegiat ; fie că ne referim la paginile de critică literară, în care cronicile noilor apariții editoriale erau citite pe nerăsuflate, fie că avem în vedere poezia, eseurile sau fragmentele de proză, și chiar rubrica de sport, ținută de Fănuș Neagu, în care autorul Îngerului a strigat desfășura un veritabil spectacol metaforic, în care frumusețea limbii literare se însoțea firesc cu fenomenul sportiv.

România literară era, o spun cu toată siguranța, pentru mine și, desigur, pentru foarte mulți români, una din rarele bucurii intelectuale în întunericul epocii de nesfârșite umilințe. Ține aproape de miracol cum reușeau cei care o făureau să o ferească de nefasta contaminare ceaușistă care ne otrăvea zilele, să n-o coboare, așa cum se întâmpla cu aproape toată presa literară, în rolul de servant al falimentarei politici comuniste.

Desigur, calitatea majorității scriitorilor care semnau în această revistă, cu profesionalismul lor nepervertit, aderent la adevărata literatură și artă, a reușit să țină în umbră „culturnicii“, care mai încercau să tulbure apele, să impună o linie străină spiritului său.( Îmi amintesc cu un gust încă amar de „celebrul proces literar“ de la Gărbovi, în care o carte de literatură a fost pusă la zid, pentru că îndrăznise să spună și altceva decât linia oficială a partidului).

După 1989, România literară s-a putut exprima în deplină libertate, cu accent total pe literatura veritabilă și performanța scriitoricească, fiind mereu în avangarda promovării valorii, sincronizându-se cu mersul firesc al lumii culturale occidentale. A stat, cum e normal, departe de disputele partinice, de acreala vendetelor și a condandărilor superficiale, a recuperat opere și nume importante de scriitori trecute de regimul comunist la index. A devenit o adevărată instituție culturală, promovând, împreună cu Uniunea Scriitorilor, proiecte literare de anvergură, angrenând în acest demers oficialități centrale și locale, a „descentralizat“ actul cultural și inițiativele particulare. Deschiderea sa față de colaborările care au ceva valoros de spus în domeniul literar și cultural este evidentă.

Cred, de asemenea, că nu trebuie uitat că a rezistat cu demnitate la unele atacuri absurde și nemeritate venite din partea câtorva scriitori care s-au autoexilat de majoritatea breslei, inventând pricini și subiecte care frizau absurdul.

Colaborarea mea din ultimii ani la România literară este un privilegiu, un vis împlinit și un prilej de-a mă simți inclus, după puterile și aptitudinile mele literare, în lumea minunată a scrisului și a scriitorilor, a cuvântului făuritor de sens. Cu speranța ca ea să fie și de acum înainte, cât mai mult timp, bucuria mea săptămânală, urez României literare ani mulți la fel de rodnici și frumoși !

 

Alexandru CĂLINESCU

La mulți ani rodnici!

Apariția în 1968 a României literare a fost, neîndoielnic, un eveniment. Noua revistă se deosebea prin format, prin paginație, prin varietatea textelor de săptămânalele care dominaseră până atunci scena culturală („Gazeta literară“ și „Luceafărul“). O formidabilă echipă de critici, căreia i se va alătura curând și Nicolae Manolescu, îi informa pe cititori despre mai toate aparițiile editoriale importante, Pagini speciale erau consacrate teatrului, traducerilor, artelor plastice etc. Când se întâmpla ceva cu adevărat memorabil revista intervenea prompt, cu comentarii la obiect. Am păstrat până astăzi paginile despre Revizorul în regia lui Lucian Pintilie: spectacolul a fost interzis, dar a rămas consemnat în revistă. Și nu e un exemplu izolat.

Am colaborat intermitent în acei ani la revistă și asta s-a petrecut în modul cel mai firesc posibil: trimiteam prin poștă textul dactilografiat și el era publicat curând după aceea. România literară și-a păstrat ținuta și în perioadele mai puțin faste, când puterea „strângea șurubul“. De fapt, ea era, totodată, un soi de barometru: anunța, prin semnale decodate de către cei avizați, când se strică vremea (vremurile), împingea în prim plan cărți și scriitori ce nu erau pe placul oficialităților.

Extraordinar e, de asemenea, cum a reușit să opereze trecerea, după 1990, la noile realități politice și culturale. S-a încăpățânat să-și păstreze profilul, știind cât de utilă este, în astfel de contexte, o revistă de cultură.

Ce poți să-i urezi altceva unei publicații care împlinește o vârstă tânără dacă nu un cald „La mulți ani rodnici“?

  

Vitalie CIOBANU

Modelul formator al optzeciștilor basarabeni

România literară este, indiscutabil, revista-pilot a presei literare românești postbelice. Pe timpul comunismului a fost reperul principal al vieții culturale, dând tonul, semnalând, ca un camerton, valoarea estetică în literatură, combătând impostura, veștezind mediocritatea. O cronică de carte în România literară însemna o consacrare pentru autorul ei. Chiar dacă nu avea parte de elogii, deja era scos din anonimat, o cronică în această revistă făcea lumea să vorbească, să-i caute cartea. România literară era citită și recenzată și la „posturile de radio dușmănoase“, în cadrul emisiunilor realizate de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Gelu Ionescu, intelectuali care o vedeau ca pe o tribună a spiritului critic autentic, contrapusă oficinelor naționalist-ceaușiste „Luceafărul“ și „Săptămâna“ ale lui Eugen Barbu.

Am început să citesc România literară în anii studenției mele la Chișinău. Cenzura sovietică era strictă, cerberii regimului urmăreau ce citeam (noi, studenții de la Litere și Jurnalism) și dacă nu te lăsai intimidat de insinuări sau amenințări mai brutale, recomandarea agentului era „bine, citește, dar să nu dai la alții“. Un avertisment formal, pentru că oricum rămâneai în vizorul lor, odată ce îți depistaseră „virusul naționalismului“.

Mergeam să citim România literară la biblioteca „N. Krupskaia“ (tovarășa de viață a tov. Lenin), actuala Bibliotecă Națională a Moldovei, la etajul 3, secția „Literaturi străine“, acolo unde era exilată literatura română. Nu puteai ajunge la „Literaturi străine“ decât cu un permis special din partea facultății sau, fără restricții, abia din anul III, când se considera că ești suficient de „copt“ ideologic ori, mai degrabă, când nu mai puteai surprinde „organele securității de stat“ cu cine știe ce gest de bravadă antisovietică. În mica sală de lectură de la etajul III, unde tronau portretele lui Shakespeare și Sadoveanu, cititorii, cuprinși în cartoteca secției, puteau fi mai ușor supravegheați și monitorizați.

Comandam la bibliotecă colecția curentă a României literare sau colecții din anii precedenți și făceam… o cură de sănătate mentală și spirituală. Îmi începeam lectura cu rubrica lui Nicolae Manolescu, și după – treceam la Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, Constantin Țoiu… Așa mă țineam la curent cu ce se întâmpla la zi în literatura română, aflam despre cărți care nu se găseau pe rafturile librăriilor din Moldova de atunci. Am suferit apoi când din paginile României literare se volatilizau, pe rând, numele scriitorilor prohibiți – Mircea Iorgulescu (rămas la Paris), Ana Blandiana (în exil interior). Rubrica ei, „Atlas“, a dispărut la un moment dat, prin toamna lui 1988 (dovadă, iată, și jurnalul ei publicat recent, Mai-mult-ca trecutul…), apoi am aflat la Radio Europa Liberă că poetei i s-a ridicat dreptul de semnătură drept pedeapsă pentru „diversiunea“ cu Motanul Arpagic – paranoia dictaturii.

Prin anii 1987-1988, în condițiile perestroikăi lui Gorby, am putut în sfârșit să ne abonăm la reviste de peste Prut, inclusiv la România literară, chiar dacă în țară încă mai trona regimul Ceaușescu, și am început să îmi fac tăieturi: cronici, interviuri, eseuri, pagini de poezie și proză. Mai păstrez și azi câteva mape groase cu textele decupate din România literară. Citeam cronicile semnate de importanți critici români și apoi mergeam să caut cărțile recenzate în librării, când ajungeam la București, Iași sau Cluj. Cu toții făceam așa.

România literară ne-a fost principalul model atunci când am lansat revista „Contrafort“ (la început ca „publicație a tinerilor scriitori din Basarabia“), alături de „Echinox“, „Convorbiri literare“, „Revista 22“, „Apostrof“, „Dilema“, „Orizont“... Scriitorii optzeciști basarabeni datorează enorm României literare. La școala acestei reviste și-au rafinat gustul estetic, și-au cultivat spiritul critic și acuratețea stilistică, au însușit criterii de evaluare și capacitatea de a construi ierarhii axiologice. La mulți ani, România literară!

 

Ion COCORA

Prezent continuu

Când am aflat că au trecut cincizeci și cinci de ani de la apariția primului număr al României literare am rămas, pur și simplu, uluit, simțindu-mă pe loc zgândărit sentimental și îndemnat la rememorări. Altfel spus, m-am trezit deodată confruntat cu o perioadă mai lungă de jumătate de veac din viața mea. Desigur, aceea de cititor al unei publicații-reper, consacrată literaturii române din a doua jumătate a secolului XX și a celui ce-i urmează. Simt că, în ceea ce mă privește, evenimentul aniversar de care iau cunoștință, provocat de ancheta domnului Cristian Pătrășconiu, mă dă realmente emoțional peste cap. Vasăzică sunt mai bătrân cu cincizeci și cinci de ani decât poetul încă june, urmând să-i apară prima carte, care a dat năvală dis-de-dimineață, vineri 11 octombrie 1968, într-o zi însorită de toamnă, la chioșcul de ziare, temându-se să nu rămână fără revista așteptată de toată suflarea literară și elitistă a Clujului. Mărturisesc că de atunci și până astăzi, sâmbătă, 11 noiembrie 2023, ora 14, exact când am început să răspund în scris întrebării ce-mi fusese adresată, nu a existat număr din România literară pe care să nu-l cumpăr și citesc săptămână de săptămână. Ba și mai mult, nărăvit cu apucături de modă veche, urmând pilda unui coleg de facultate, Petru Oalde, arhivar de vocație, am hotărât chiar să le păstrez și să-mi întemeiez o colecție. Abia după ani, nemaigăsindu-le loc în bibliotecă, am decis să donez cele vreo zece tomuri riguros compactate unor biblioteci. Amintesc că nu se întâmpla niciodată să părăsesc urbea de domiciliu pentru mai mult timp fără să trec pe la „prăvălia“ de unde obișnuiam să-mi cumpăr ziare și să-i achit vânzătoarei anticipat aparițiile viitoare. Gândindu-mă bine, dacă e să mă raportez la durata în ani, România literară reprezintă pentru mine un record de fidelitate, transformat treptat în dependență, cum nu am atins altul nici în iubire pentru o femeie, nici în alte tentații pentru plăceri și vicii omenești (fumat, alcool, sport, arte, jocuri de noroc etc.).

După revista „Steaua“, care dăduse un bobârnac serios dogmatismului realist-socialist în plină „glorie“, atrăgând asupra-i sudălmi cu duiumul, odată cu apariția României literare se inaugurează o epocă de normalitate, cu un curs ascendent de recuperare și impunere a valorilor reale. Un argument din acest punct de vedere trebuie văzut și în faptul că la conducerea sa s-au succedat personalități de prim-plan precum Geo Dumitrescu, Nicolae Breban, George Ivașcu, D. R. Popescu (interimar, în caz de avarie) și Nicolae Manolescu. Doi însă dintre aceștia, George Ivașcu și Nicolae Manolescu, beneficiind împreună de peste cinci decenii în ipostaze de „comandanți“ ai oștirii redacționale, au reușit să-și pună puternic amprenta pe destinul revistei, să-i configureze un program și o direcție, asigurându-i un loc de referință în istoria suratelor de gen românești, sigur de importanță națională. George Ivașcu schimbă radical paradigma, păstrează sau atrage în jurul său, în calitate de angajați sau colaboratori, critici literari, Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Mircea Martin, care vor deveni nume de rezonanță pentru breaslă, dar mai ales are inspirația să încredințeze cronica literară lui Nicolae Manolescu, iar „diagnosticurile“ acestuia constituie din 1971 încoace, în proporție de 99,99%, un barometru judicios de evaluare a producției literare la zi. În fine, curând după 1990, același Nicolae Manolescu preia, îndreptățit, cine altcineva ar fi putut să-l egaleze în autoritate?, cârma navei amiral între publicațiile de profil. O restructurează și supraveghează ca un veritabil șef de orchestră, dând credit ca și descoperitorul său, George Ivașcu, noilor generații de critici literari. În plus, are alături și un scriitor redutabil, poet și prozator, Gabriel Chifu, un om de echilibru și bune intenții. În atare împrejurări, nu e de mirare că nu întârzie să se ivească mulți dintre cei care cu „mânie proletară“ se grăbesc să azvârle pietroaie în toți și în toate, abdicând de la orice bun simț și victimizându-se că nu sunt ei decretați „cel mai tare om din lume“. Complicate sunt căile Domnului. Căci există și o tabără a aroganților, a supradimensionaților cu zâmbet tovărășesc, a celor ce se iluzionează că ei chiar sunt.

Citesc ce am scris până aici și am sentimentul că mi-am pus singur paie în cap și mi-am dat foc. Precizez însă că am făcut-o din perspectiva cititorului loial, cinstit cu el însuși, și nu din aceea a unui alintat, gratulat cu cine știe ce favoruri. Particip la sărbătoarea aniversară cu bucurie sinceră de colaborator accidental tratat cu onestitate. De altfel, la întrebarea Ce a însemnat/ce înseamnă România literară pentru dumneavoastră? aș fi putut să răspund simplu și lapidar: un prezent continuu!

 

 

Gabriel COȘOVEANU

Fidelă sieși

Să încep cu edificarea fostului elev cu abonament la România literară, urmăritor tenace și de „Secolul 20“. Prin camera mea erau și teancuri de reviste „Pif“ și de albume „Rahan“. Toate conviețuiau într-un armistițiu sui-generis, căci locatarul visa să devină automatist, judecând după training-ul intens în matematici. După colț pândeau și slăbiciunea pentru engleză, aplecarea spre misterele medicinei, căci tata era biolog pasionat, old school, ca și pornirea de a picta sau desena à la manière de… Descrierea împrăștierii tipic adolescentine nu prezintă, desigur, niciun interes, decât poate prin contrast cu un punct de inflexiune în viață. Acela a fost al înțelegerii „amănuntului“ fundamental că rândurile citite în România literară nu echivalau cu estetizarea vieții, ci erau chiar o parte din viață (cu niște consecințe clare: m-am făcut filolog). Practic, vorbesc despre momentul când am sesizat cât de gravă era lupta surdă cu Cenzura, cât de mare era miza unei cronici literare semnate de Nicolae Manolescu. Asta s-a petrecut grație Monicăi Lovinescu prin postul Europa Liberă. Am priceput atunci că un fapt, orice fapt cultural nu trebuie privit esențialist, că existența nu are ca liman o carte, decât ca metaforă, că ilustrarea și apărarea umanioarelor presupune calități de combatant, cere continuitate și rezistență. Cam așa a pătruns, pentru mine, spiritul în lume, prin atașarea demnității la „frumosul“ literar.

A rămas așa: întâlnirea săptămânală cu revista, ca un rendez-vous cu un prieten drag, ca imersiune într-un timp de altă calitate. Disputele ideologice au suferit ceva modificări, ingerințele politice au dispărut, cel puțin teoretic, după 1989, însă senzația că în spatele unui critic, spre pildă, se ascunde un om robust, atent să salvgardeze pozițiile estetice cu greu dobândite, s-a menținut vie. De aceea, termenii apropriați, generic, de domeniul militar nu-mi par deplasați în câmpul artistic: disciplină (intelectuală), adresă (cu trimitere la acuratețea de a ținti – ce anume? non-valoarea, evident), ofensivă (pentru captarea atenției mânuitorilor de bani), discurs motivațional (pentru tinerii „recruți“), salvele de artilerie (pentru elogierea concertată a cărții merituoase, cu autor neînregimentat politic).

România literară ca bastion – știu că nu sună tocmai fericit, dar în jurul ei s-au desfășurat multe asedii, s-au dus și lupte la baionetă. Fără victime fizice, fără sânge real, fără cratere de la obuze. Pe de altă parte, tot ca în registrul belicos, unii „soldați“ au defectat; să te menții, în luptă, fără strategii nu se poate; în fine, chiar există un inamic invizibil, nu e fandacsie. Acesta, ca de obicei, e mai aproape decât credem: creative writing-ul, sustenabil, altminteri, ca exercițiu pedagogic emulativ, a ajuns, prin „cârjele“ inteligenței artificiale și prin ghidurile de „bune practici“ impuse de Political Correctness, să hrănească ideea conform căreia și o mașină poate, la fel de bine, să scrie un roman. Prestigiul creatorului scade și o revistă serioasă poate repara asta.

Închei spunând, cu apăsare accentuată pe tastatură, că România literară, fără dimensiunea polemică (chit că energofagă și aducătoare de atacuri la persoană) nu ar fi ce este: un reper pentru orice condeier. M-aș grăbi, totuși, să aproximez și un profil psiho-somatic pentru acel condeier, de unde să nu lipsească buna-credință, onestitatea, receptivitatea la tradiție, dar și la ultimul trend (păstrând, totuși, preeminența clasicilor), capacitatea de a compara ofertele pieței literare și, cu deosebire, „impersonalizarea“ (diminuarea ego-ului) cerută de Maiorescu.

 

 

Vasile DAN

Un contrafort în peisajul publicistic de astăzi

Perioada cea mai fertilă din modesta mea existență literară este cea legată de colaborarea la România literară. Sau de beneficiul receptării mele literare – în special cu poezie – aici. Nu-i de ici de colo să publici sau să fii comentat la România literară, și încă la rubrica de cronică literară. E un certificat, dacă știi să-l citești, de existență reală în scris.

Din nefericire, revista România literară – singurul hebdomadar al literelor din țară – apare eroic. Nu există astăzi o altă revistă literară care să insiste atîta asupra receptării critice, valorice a noilor apariții editoriale precum ea. Nota bene! Tot ea e cam singura dispusă să descopere nonvaloarea și să o facă, și mai mult, public. Un act de igienă indispensabil sănătății unei literaturi. Uneori această îndrăzneală este mai plină de primejdii decît prima. Atrage ostilitatea, ura, ranchiuna.

România literară are un stîlp de rezistență încercat, dar neînvins: criticul literar Nicolae Manolescu, directorul revistei. Cel mai important critic literar, comparabil, fără îndoială, doar cu Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. În fond și România literară publică, firește, cu curaj, competență și responsabilitate, precum marele predecesor al lui Nicolae Manolescu, tot o În contra direcției de astăzi din cultura română.

La multe numere la fel de consistente, atrăgătoare și exigente ca pînă acum, România literară!

 

 Nichita DANILOV

Un reper

De multe ori, mi-am închipuit lumea literară ca un vast parc eolian în care au fost amplasate un număr impresionant de turbine având drept menire să transforme impulsurile existențiale și cele de ordin social, prin intermediul literelor în energie intelectuală.

În imaginarul meu, turbinele acestea aveau drept model morile de vânt. Din când în când, în vastul câmp eolian apărea călare pe un fel de cal confecționat din colaje câte un nou Don Quijote, însoțit uneori și de câte un Sancho Panza, care se luptau cu acești monștri uriași, căutând să pătrundă înlăuntrul lor. Întotdeauna sfârșitul luptei era mereu același: luptându-se cu morile de vânt, noul Don Quijote, dacă era Don Quijote autentic și avea vocație de luptător pentru o cauză literară, se transforma, la rândul-i, într-o moară de vânt, adică într-un scriitor. Iar dacă nu avea vocație, umbra lui și a scutierului ce-l însoțea, se transformau în pulbere și în cenușă literară pe care vântul le aduna în mici grămăjoare împrăștiindu-le pe câmp. De ce apărea în viziunea mea și Sancho Panza? Probabil pentru că cei doi erau nedespărțiți sau poate pentru faptul că se întâmpla ca uneori, în perioada începuturilor mele literare, plecam la luptă în chip de Don Quijote și mă întorceam acasă în chip de Sancho Panza, oblojindu-mi rănile cu umor.

Imaginea această pictată parcă de o mână naivă de copil a persistat mult timp în viața mea. A persistat în vremea debutului, când băteam zadarnic la porțile revistelor literare, luptând atât cu cenzura, cât și cu redactorii ce răspundeau de proză și de poezie, și mai persistă și acum, deși azi contextul în care se desfășura iluzoria mea lupta pe câmpul literar, minat de atâtea orgolii și tot felul de neîmpliniri, s-a schimbat. Însă ceva din încâlceala tainică datorată, probabil, impulsurilor mele din trecut, mă urmărește și în prezent.

Și acum, după acest scurt preambul, cred că a sosit timpul să coborâm din închipuire în realitate și să căutăm să răspundem, pe măsura posibilităților, la întrebarea formulată de Cristian Pătrășconiu: „Ce a însemnat și ce înseamnă România literară pentru dumneavoastră?“

Ce altceva poate să însemne decât un reper?!

E greu de închipuit cum ar fi arătat viața literară din România actuală dacă această revistă, printr-un capriciu al sorții, ar fi dispărut sau ar fi fost băgată într-un con de umbră – cum s-a întâmplat cu atâtea publicații și înainte, dar și după 1989! Din fericire, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii și a tuturor tentațiilor, revista România literară nu a coborât stindardul, ci a rămas mereu pe baricade.

Din pricina aceasta cred că nașterea sau, mai degrabă, renașterea ei au avut loc într-un moment fast. Cine ar fi crezut, de pildă, că în anul 1968, în locul unei publicații proletcultiste, de tristă amintire, Gazeta literară, aflată mult timp sub oblăduirea lui Mihai Beniuc, o să apară o revistă de mare ținută culturală care o să reziste valurilor vremii. Dar iată că această metamorfoză a fost posibilă, iar altoirea sau rebotezarea „Gazetei literare“ în România literară, sub conducerea lui Geo Dumitrescu, și întoarcerea la dezideratele trasate în trecut avea să dea roade neașteptate pentru o lungă perioadă de timp.

Există în politica editorială a revistei România literară de azi anumite urme lăsate de publicația condusă de Vasile Alecsandri, în perioada 1 ianuarie – 3 decembrie 1855, cum ar fi primatul esteticului, deschiderea către scriitorii din toate generațiile și ținuturile românești, promovarea spiritului critic în paginile reviste etc., după cum există și urme când la cârma ei, după o perioadă lungă de dispariție, s-au aflat, între 20 februarie 1932 – 6 ianuarie 1934, Liviu Rebreanu, apoi Cezar Petrescu, între anii 1939-1940. În ciuda vremurilor tulburi, într-o Europă bântuită de teroarea fascistă și apoi de spectrul războiului, nici Liviu Rebreanu, nici Cezar Petrescu nu au abandonat linia trasată de Vasile Alecsandri, refuzând înregimentarea politică și promovând literatura de valoare. Liniile trasate de toți acești înaintași s-au perpetuat și în politica editorială a seriei noi a României literare, din 1968 și până astăzi.

„România literară – afirma, în 2008, Nicolae Manolescu, actualul director al revistei, cu prilejul aniversării a 40 de ani de la reapariția ei – a reprezentat principala instanță critică din literatura română în timpul regimului comunist. Echipa de critici a revistei a asigurat o judecată corectă și neimplicată politic, în așa fel încât literatura română a putut avea în toți anii aceia un canon critic corect, paralel cu canonul oficial în care existau alte cărți, alți scriitori, alte opere. Extraordinar a fost că acest canon a devenit și canon didactic. Din 1970 manualele de școală, în ceea ce privește perioada contemporană, i-au cuprins pe acei autori pe care criticii de la România literară îi considerau valoroși. Nu pe cei oficiali sau sprijiniți de partid. De aceea trebuie spus că România literară a fost mai mult decât o gazetă de opoziție, în condițiile în care vorbim despre opoziție în epoca ceaușistă.“

Ce-aș mi putea adăuga la afirmațiile făcute de Nicolae Manolescu despre Romania literară aflată la un alt ceas aniversar? Aș putea să fac un scurt istoric legat de noua serie, aș putea să fac o listă de scriitori care s-au perindat la direcția și la redacția ei sau a scriitorilor și criticilor promovați în paginile revistei. Ar ieși o listă impresionantă. Mă tem însă că lista o vor face mulți dintre cei chestionați. Așa că mă opresc aici, spunând că, pentru mine, România literară a fost și a rămas o revistă vie, un reper pentru literatura română de acum.

La mulți, mulți ani, România literară!

 

Gellu DORIAN

O istorie a literaturii vii din România

Revista România literară împlineşte 55 de ani de la apariţie şi continuitate neîntreruptă, fiind de fapt continuatoarea „Gazetei literare“, înfiinţată în 1954, cu ultimă apariţie în 3 octombrie 1968, cînd, pe 10 octombrie, acelaşi an, la o săptămână deci, îşi schimbă denumirea în România literară, titlu care, de fapt, repune în circulaţie acelaşi titlu dat de Vasile Alecsandri în 1855, România literară, cînd încă nu se uniseră Principatele Române, revistă care şi-a propus de la bun început să continuie programul „Daciei Literare“, din 1840, a lui Mihail Kogălniceanu. Astfel, cu întrerupere din 1890, cînd revista lui Alecsanri îşi încetează apariţia, pînă în 1968, cînd revista Uniunii Scriitorilor din România, „Gazeta literară“, înfiinţată în plin avînt proletcultist, cu un program supravegheat ideologic, dispare în paginile României literare nou înfiinţate, anunţînd dezgheţul pe care Ceauşescu, după marea lui îndrăzneală de-a se opune sovieticilor la intrarea în Praga, în august 1968, şi-l dorea în realitate în ţara lui. Şi au reuşit, atunci, în 1968, în plan cultural, nu neapărat şi el, ci scritorii care au preluat revista, nume care veneau din perioada interbelică şi doreau o altfel de oglindă a activităţii lor şi a Uniunii. Asta a însemnat de fapt România literară, o schimbare la faţă a României, schimbare care se putea face numai prin grila literară. Toate astea se ştiu, dar e bine să le mai amintim din cînd în cînd.

Eu împlineam atunci cincisprezece ani. Din toamna lui 1969, am început corespondenţa cu Geo Dumitrescu, care m-a debutat în România literară. Asta a însemnat pentru mine revista România literară, debutul meu ca poet, sub girul lui Geo Dumitrescu. Atunci aveam pseudonimul George Dor. România literară, pe lîngă informaţiile literare la zi pe care mi le oferea, a fost revista care m-a învăţat să fac economii, în sensul că, elev fiind, unul sărac, fără bani, ca să pot avea în faţă revista la final de săptămînă, adunam bănuţ cu bănuţ, de la restul cumpărăturilor pe care mătuşile mele la care stăteam mă puneau să le fac, în aşa fel ca atunci, cînd, la final de săptămînă, aşteptam apariţia revistei la chioşcul de ziare, să am cei cîţiva lei necesari procurării ei. Şi astfel am avut de la început colecţia revistei. A mai însemnat şi formarea mea, de început, pentru că pe lîngă lecturile necesare şcolii şi cele de plăcere, lecturile din România literară îmi împrospătau cunoştinţele şi mi-au deschis dorinţa de a fi şi eu prezent în paginile ei cu numele semnat sub poezii şi articole. Ceea ce s-a întîmplat cu trecerea timpului.

Am asistat astfel an de an, din 1970 încoace, la evoluţia şi transformarea revistei România literară, de la număr la număr, din ceea ce a fost în ceea ce este. Aşa cum era revista concepută pe vremea lui George Ivaşcu, cu rubrici ce cuprindeau întreaga viaţă literară din toată ţara, cu o evidenţă completă a acesteia, de la cei mai importanţi scriitori la cei mai puţin importanţi, cu rubrici de critică literară atît de variate şi incitante, de acolo, din paginile revistei, începea vînătoarea cărţilor, atît de greu de găsit uneori. Ca bibliotecar puteam urmări toate revistele de cultură din ţară, însă România literară era pe atunci cea mai aşteptată apariţie. Ca de altfel şi acum. Iar atunci cînd mai şi publicam în ea, bucuria era de-a dreptul incomensurabilă. Acum parcă ceva s-a stins din acel entuziasm. Cam asta a fost, cam asta mai este pentru mine România literară! La mulţi ani!

 

Ovidiu DUNĂREANU

Vestitoarea de lume nouă

Eram student la bibliologie-biblioteconomie în București. Aveam o atracție nestăpânită pentru cărți, îndeosebi pentru cele traduse din autori străini valoroși, care începuseră să apară spre stupefacția mea din ce în ce mai multe, cât și pentru revistele literare nou înființate în acei ani în mai multe orașe mari din țară. Trăiam cu bucurie sentimentul unei deschideri culturale pe care o doream cu toții. Citeam însă cu consecvență „Gazeta literară“, care la începutul anului universitar, în octombrie 1968, a dispărut pe neașteptate. Atunci în chioșcurile de difuzare a presei și-a făcut apariția o nouă și surprinzătoare revistă, România literară. Nouă pentru noi cei mai tineri, ea fiind de fapt o continuare a unor serii mai vechi din perioada interbelică. Surprinzătoare pentru că avea o ținută grafică și un conținut aparte care-ți săreau în ochi și-ți mergeau la suflet. Am deschis-o impresionat și am întârziat destul de atent pe fiecare pagină la fiecare rubrică. În sfârșit m-am convins că se putea și altfel, decât publicațiile celelalte, subminate de un proletcultism dezgustător. Din clipa aceea, până și „Gazeta literară“, care se căznise să rămână pe linia de plutire, mi s-a părut bătrânicioasă și depășită. În acele condiții, cum să nu se atașeze unei asemenea publicații „vestitoare de lume nouă“ unul ca mine care avea să lucreze într-o bibliotecă și care, pe deasupra, mai cocheta și cu scrisul de povestiri?! Am crezut în perioada acelor ani, cu o naivitate tinerească nevinovată, într-o schimbare mult așteptată și binevenită, că fereastra aparentei deschideri pe care o afișa cu falsitate regimul comunist va dura și că ne vom lecui de bolile cumplite cu care infestase literatura și cultura. Dar n-a fost să fie așa decât până în 1971, când chiar Ceaușescu a spulberat cu brutalitate toate șansele acelei perspective.

În pofida transformărilor anormale și a restricțiilor nefericite din următoarele două decenii, România literară, publicația Uniunii Scriitorilor, condusă pe rând de Geo Dumitrescu, Nicolae Breban, George Ivașcu și Dumitru Radu Popescu și-a făcut datoria din plin. În acest răstimp a rămas consecventă cu sine însăși, cea mai temeinică și recunoscută revistă a literaturii și culturii românești și a configurat în jurul și în paginile ei o rezistență subtilă și tenace a scriitorilor și ideilor lor împotriva presiunilor ideologice comuniste.

Nici în visurile cele mai frumoase, nu mi-am închipuit atunci, văzând ce se întâmpla în jurul meu, că peste ani aveam să public în paginile ei prestigioase povestiri și fragmente de roman, că unele din cărțile mele de proză și publicistică literară vor fi comentate în ea, că revista pe care urma să o scot timp de două decenii avea să fie bine primită în cadrul rubricilor sale consacrate.

După 1990, cu o echipă întinerită, formată din oameni talentați și energici, avându-l director pe exigentul și vizionarul critic literar Nicolae Manolescu, România literară a renăscut, desăvârșindu-și în libertate menirea. Organizarea impecabilă a programului său, exigența critică, diversitatea incitantă a rubricilor, noutatea fiecărui număr și valoarea înaltă a materialelor eseistice, literare și de publicistică: poezie, proză, interviuri, cronici de teatru, film, plastică, anchete s.a., cât și selecția unor colaboratori de seamă din mai toate ținuturile românești i-au consolidat poziția de cea mai valoroasă și prețuită revistă a scriitorilor de la noi din țară. Mulți ani la fel de convingători și rodnici România literară și de acum înainte în susținerea creației și culturii naționale!

 

Mihai FIRICĂ

RL – un reper cultural

Păstrez primele exemplare ale României literare pe care, elev fiind, le-am citit în primii mei ani de formare literară. Citeam și reciteam revista cu o curiozitate provocată de dorința de a descoperi lucruri noi de către cel de atunci, un adolescent care făcea primii pași în literatură. Descifram metoda editării unei publicații, imaginându-mi laboratoare sofisticate în care critici literari, toți cu ochelari cu multe dioptrii, elaborau pagini întregi de texte pline de sensuri relevatoare. Erau anii în care așteptam răspunsuri la poșta redacției. Cătinel-cătinel, debutul meu literar s-a produs în revista craioveană „Ramuri“, prin generozitatea lui Gabriel Chifu. Ceva mai târziu, în Rl mi-a răspuns chiar Constanța Buzea, cu un mesaj mai mult decât încurajator. Am nostalgia acelor ani ai debutului, în care revistele literare au jucat un rol esențial. Perioada neagră a comunismului înfloritor a însemnat imposibilitatea de a citi atât cât îmi doream și ceea ce îmi doream. Privațiunile însemnau zile în șir de pândă a cărților bune aduse în librării, multe vândute la pachet cu maculatură proletcultistă. Paginile revistelor literare erau încărcate cu articole și poezii închinate regimului dictatorial, cu așa-zise reproduceri ale unor lucrări de artă în care cuplul Ceaușescu era zugrăvit ridicol. Erau ani de non-comunicare, simțind mai mereu o amenințare care pândea orice misivă, iar rarele evenimente care se mai organizau erau atent monitorizate de cineva (sau mai mulți) care, din obligație sau servilism, urma să dea un raport despre ce s-a spus sau chiar ce nu s-a spus. Ocolind balastul propagandistic, găseam mereu în paginile României literare texte interesante, traduceri și cronici de cea mai bună calitate. În cercurile de scriitori, auzeam mereu comentarii despre revistă, despre cum a scris criticul Nicolae Manolescu despre un anumit autor și care a fost sentința. Perioada de după 1989 a adus schimbările profunde pe care, în ultimii (sper!) ani ai comunismului abia îndrăzneam să visăm. Lumea românească a intrat într-o normală perioadă a reevaluărilor și așezării în matca firească a valorilor naționale și europene, dar din care se pare că nu se va ieși prea curând sau în care scara valorilor a fost răsturnată. Sau chiar furată de-a dreptul. În acest vacarm stârnit de pasiuni și umori agresive, România literară rămâne un reper cultural. De multe ori, ca o cetate asediată și, când nu poate fi cucerită de veleitari, având ziduri acoperite cu graffiti obscene de mici grafomani. Vremurile nu par nici acum prielnice, dar nu este nimic nou, doar pericolele s-au metamorfozat. Important este să nu ne pierdem busola!

 

Horia GÂRBEA

Tot mai învăț…

 

Primele numere din România literară le-am citit prin anul 1977. Eu aveam 14-15 ani, revista aproape 10. Am început s-o urmăresc consecvent în liceu, am continuat în facultate. Nu am avut niciodată un abonament. Poșta mergea prost și atunci. Mama mea, care pleca la serviciu devreme, mi-o cumpăra în fiecare săptămînă. Revenea în jur de cinci după-amiaza și mi-o aducea. Îmi stabilisem un ritual : citeam întîi coloana de sport a lui Fănuș Neagu de pe utima pagină, apoi tableta de film a lui Radu Cosașu, treceam la cronica literară a lui Nicolae Manolescu și după ea la tabletele semnate de Ana Blandiana și Octavian Paler. Urmau cronicile celelalte, scrise pe atunci de Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Gh. Grigurcu și pagina de actualitate literară. Abia la urmă citeam paginile de poezie și proză, cronica teatrală. Iar paginile de propagandă, inevitabile, și editorialul de pe prima pagină le citeam rar sau deloc. Pot spune, cu toată seriozitatea, că România literară a fost pentru mine o lectură formatoare. La fel au fost și alte reviste, precum Săptămîna, care ofereau modelul negativ, invers, care îmi arăta foarte clar ce nu trebuie să fac. Ceva mai tîrziu, un astfel de model negativ devenise și Luceafărul care scria „de rău“ despre autori și cărți care îmi plăcuseră. Prin anii 1979-1980, aveam un grup de amici, aspiranți la rolul de scriitori, cu care comentam articolele. Încă licean, am luat act de publicarea în revistă a unor poeme ale colegului nostru de liceu, ceva mai mare, Vlad Djamo, consacrat apoi cu numele Zografi. Admirația pentru această performanță a sa a fost maximă. În 1981, cînd eram deja student și am început să frecventez Cenaclul de Luni, Nicolae Manolescu și tinerii săi discipoli îmi erau cunoscuți din scris. Deși tinerii publicau destul de rar în România literară. Dar cărțile lor erau comentate și accesibile, ca și ale unor autori consacrați pe care România literară îi comenta favorabil, nuanțat. În 1986, cu ajutorul lui Ioanichie Olteanu, apoi cu bunăvoința deosebită a lui Mircea Scarlat, ajunsesem să public mici recenzii în „Viața românească“ și, cîteodată, la manifestări literare mai importante la care participam, apărea și numele meu în România literară, pe pagina 3, la consemnările actualității. Să public însă în această revistă nici nu visam. De fapt, după ce mai bine de un deceniu (și chiar pînă în prezent) am rămas fidel „Luceafărului“, începînd cu primul număr al noii serii, inaugurate de Laurențiu Ulici în 1990, de România literară m-am apropiat în 2005 și am devenit colaborator cvasipermanent de prin 2015. Azi, România literară este locul în care mă simt ca acasă, pe care-l regăsesc cu entuziasm în fiecare săptămînă. Dar și de amintiri frumoase, de prietenie nelipsită de inevitabile și fertile polemici și dezbateri, amorsate cu fiecare prilej. Chiar și acum, cînd poate unora le par vîrstnic (dar nu și mie !) rolul formator al revistei și al conducătorului său, pentru mine același mentor inegalabil, nu a dispărut. Căci, așa cum domnia-sa spunea, comentînd o tabletă a lui G. Călinescu despre o babă nedumerită de continuitatea lecturii: „tot mai învăț, maică“ !

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Un „personaj“ din povestea culturii române

România literară reprezintă o parte însemnată a istoriei noastre culturale. Cred că toate numele importante ale literaturii române postbelice au publicat în ea. Fosta Gazeta literară a preluat, în 1968, numele și blazonul României literare a lui V. Alecsandri (din 1855), a lui L. Rebreanu (din 1932-1934) și a lui Cezar Petrescu (din 1939). Este singura revistă săptămânală a Uniunii Scriitorilor din România, celelalte fiind mensuale. Din acest motiv, are un tiraj mai mare și o arie mai largă de cuprindere a actualității culturale, naționale și internaționale. Este văzută ca un ax de stabilitate și durabilitate, ba chiar de conservatorism literar, criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu conducând-o/ coordonând-o de treizeci și trei de ani. Revista se poate mândri cu semnăturile unor redactori și colaboratori prestigioși și aspiră să mențină o sită valorică, în contextul unui peisaj literar haotic, centrifugal și atomizat. Succesul revistelor de cultură, în general, a scăzut în ultimul timp, iar această diminuare a receptării este, până la urmă, prețul unei lumi libere, în continuu progres tehnologic-informațional. Sfâșiate de nostalgia revistei de cultură ca tablă de valori și disconfortul bătăliei cu pluralismul democratic al opțiunilor de lectură și divertisment, publicațiile culturale „tradiționale“ (tipărite) nu-și mai pot recăpăta rolul central decât printr-un sistem de învățământ performant, îndeosebi în latura umanistă (sistem care, deocamdată, e și el în suferință). Măcar dacă fiecare profesor din sfera umanioarelor le-ar prezenta elevilor revistele de cultură relevante din țară, și tot ar fi ceva! Dar acest ceva pare azi utopic. De aceea, privesc cu admirație oazele de rezistență culturală guvernate, principial, de criteriul selecției axiologice, cum este și România literară. Nu absolutizez, lucrând la o revistă a Uniunii Scriitorilor, știu că e aproape imposibil să faci un sumar numai cu raftul întâi, în orice loc pot pătrunde uneori și texte slabe, însă contează unde se înclină mai mult balanța spiritului critic. Revistele păstrează memoria culturală și pompează sânge proaspăt în organismul literaturii. O parte din cuprinsul lor este sortită încercărilor, promisiunilor, conjuncturalului, efemerului, o alta – permanenței, canonizărilor și istoriei cultural-estetice. Am publicat prima recenzie în România literară în iulie 2007. Nu cunoșteam personal pe nimeni din redacție, am trimis pur și simplu textul pe adresa de e-mail și am avut surpriza de a-l regăsi apoi în paginile revistei. În 2009, am mai trimis încă două recenzii, care au fost, de asemenea, publicate (ce-i drept, nu mai eram atât de necunoscută, între timp, ajunsesem colaboratoare permanentă la „Ramuri“, „Dilemateca“ și „Luceafărul de dimineață“). Din februarie 2010, am publicat cronici și recenzii constant, aproape zece ani, în România literară. Acest deceniu a fost și perioada cea mai dinamică și fertilă din punct de vedere profesional, plină de entuziasm și marcată de o strânsă disciplină a scrisului. Sunt, inevitabil, atașată sentimental de această revistă la care, pe lângă altele, colaborarea cea mai intensă se suprapune, temporal, cu formarea sau devenirea mea de critic literar (atâta câtă e). Am mai răspuns, acum ceva vreme (probabil la sărbătorirea a jumătate de secol de existență a României literare), la o anchetă asemănătoare. Metaforic, numeam România literară o Ileana Cosânzeana, o frumoasă de poveste (de povestea culturii române) cu o poșetă-arhivă doldora de „povești“ (în proză, critice, poetice, eseistice etc.). La (un alt) moment aniversar, urez României literare viață lungă și înțeleaptă, precum a personajului de basm!

 

Gheorghe GRIGURCU

La maturitate

România literară: o publicație care dă măsură literelor noastre, aidoma „Convorbirilor literare“ sau „Vieții Românești“ sau întrucâtva „Revistei Fundațiilor Regale“. Vârsta mai mult decât semicentenară pe care o împlinește ne îngăduie a-i contempla substanța relativ puțin marcată de presiunea ideologică oneroasă din vremea regimului comunist, ferm orientată spre valorile estetice, deschisă dezbaterilor pe teme diverse, sub semnul bunei credințe. A dobândit o recunoaștere plenar meritată. Sub conducerea lui Nicolae Manolescu, își centrează acum existența pe numele criticului celui mai reprezentativ aflat între noi. Subsemnatul se simte onorat de a se înscrie alături de coordonatorii și colaboratorii periodicului. Depășind vârsta juvenilă și la distanță de senectute, România literară are parte de o fertilă, prestigioasă și – de ce nu? – invidiabilă maturitate. Dacă n-ar întâmpina reacții adverse, oare nu i s-ar putea pune în chestiune semnificația majoră?

 

Emilian IACHIMOVSKI

Arome nobile ale unor trăiri superioare

1.Iată, au trecut cincizeci de ani… Eram elev de liceu și descopeream revistele literare. Mergeam deja la un cenanclu și din bugetul meu firav, cumpăram de la chioșchirile de difuzare a presei reviste pe care le găseam cu ușurință, fără să fac 6-7 km pe jos, ca acum, la singurul stand de presă dintr-un market; cumpăram Cronica, Tribuna, Contemporanul, Luceafărul și, bineînțeles, România literară – regina revistelor literare, și atunci. Rareori însă, mai găseam Viața Românească, iar și mai greu, inegalul Secol XX. Lucrând pe șantier, în locuri sordide, practicând meserii grele, trăind în barăci de metal care vara se transformau în etuve, iar iarna în congelator, vara fiind atât de cald încât un pix uitat pe masă îl găseai mai târziu într-o baltă vâscoasă-albastră. Iarna, șoriceii de care ți-era milă să scapi, dormeau în sertar ronțăind hârtia și guma de șters, iar cei mai mulți mureau de frig, înghețați pe prag. Să am în buzunarul salopetei sau pufoaicei, un ziar de cultură, să simt mirosul cernelei abia uscate, era pentru mine ceva mai presus chiar decât pâinea ce se dădea pe cartelă. Totul era viu în paginile acelea, scrise de oameni cu carte, de carte, totul îmi dădea o stare de confort mental, de arome nobile ale unor trăiri superioare, de bună-cuviință și de norme moral-estetice învățate demult. 2. Au venit ani grei. Heavy-metal de beton roșu. Am scris mult și am tipărit puțin ferindu-mă de cenzură. În 1999 nu am vrut să închei secolul XX fără măcar o carte tipărită. Și am tipărit. Apoi, am petrecut tranziția și covidul și-au mai trecut două decenii. Și dintr-o dată, viața mea s-a schimbat. Sufletul meu a început să curgă liber ca un râu. România literară m-a primit de câteva ori în delta ei fertilă, în paginile ei, hrănindu-mi bucuria pierdută și dăruindu-mi, acum la bătrânețe, satisfacție și respect. Lucruri nesperate de mine , altfel, altcum, altcândva!

La mulți ani, Românie literară!

 

Nicolae JINGA

Un ghid literar-cultural impecabil

Încă din copilărie, de pe la 8-9 ani, m-am obişnuit cu răsfoitul ziarelor. Tata se abona an de an la „Scânteia“ şi „România liberă“. Urmăream anumite rubrici în care erau cuprinse fapte diverse, curiozităţi, întreceri sportive şi relatări ale evenimentelor de pe mapamond. Era suficient pentru vârsta mea. Deşi sufocate ideologic, cele două ziare centrale nu erau în totalitate de necitit. Apoi, fără voie, citind anumite rubrici, pe lângă informaţia pură mai învăţam şi unele cuvinte noi. În octombrie ’66, când am trecut în anul al treilea de seminar, am fost anunţaţi că avem un nou diriginte şi că, săptămânal, vom avea o oră de dirigenţie. La dirigenţie, fiecare elev trebuia să prezinte, în ordine alfabetică, un referat de 15-20 de minute privind cele mai importante evenimente interne şi externe, inclusiv de ordin ştiinţific, cultural şi artistic. Pe alocuri, datorită melanjului de ştiri din toate domeniile, ora devenea destul de amuzantă. Nu mai ştiu cum s-au petrecut lucrurile, dar m-am trezit responsabil cu presa. Cumpăram din fondul clasei ziare şi reviste literare din care puteam extrage lucruri demne de interes. Printre publicaţiile cumpărate săptămânal, era şi Gazeta literară. În anul acela de studiu, ’66-’67, referatele s-au ţinut cu regularitate. Cu timpul entuziasmul a scăzut simţitor şi chiar ora de dirigenţie a dispărut. Însă, în ce mă priveşte, am rămas cu obişnuinţa, care a devenit cu timpul o irepresibilă manie, de a cumpăra şi lectura Gazeta literară. În fond, eram un adolescent îndrăgostit de poezie şi de tot ce însemna fenomen literar. În numărul 40 al revistei – joi, 3 octombrie 1968, pe prima pagină a apărut următorul anunţ: „Joi 10 octombrie 1968, Apare: România literară – săptămânal de literatură şi artă – Colaborează toate condeiele de prestigiu ale ţării. În cuprins: Poezie – Proză – Eseu – Critică – Istorie literară. Memorii şi Jurnale inedite… 32 pagini – 2 lei.“ De atunci şi până astăzi am rămas un cititor fidel al României literare. Mare parte a informaţiilor mele privind viaţa literară românească a ultimei jumătaţi de veac am acumulat-o din miile-i de pagini pe care le-am parcurs. La începutul lui 1970, la douăzeci de ani, eram interesat mai mult de revista „Luceafărul“, întrucât în ea debutau şi publicau tinerii. Am şi debutat în „Luceafărul“, în aprilie 1972, dar n-am pierdut din atenţie România literară – prima revistă a ţării. Am fost şi am rămas un admirator necondiţionat al marilor condeie critice şi eseistice care i-au asigurat revistei de-a lungul celor 55 de ani de existenţă un inegalabil prestigiu. În viziunea mea, România literară este cea mai bună şi mai completă revistă. Toate revistele din ţară sunt importante, fără îndoială, dar ea, România literară, ca organ reprezentativ al Uniunii Scriitorilor din România, reprezintă vârful de lance al excelenţei noastre scriitoriceşti. Dacă eşti la începutul drumului şi al căutărilor de sine, studiată serios şi intens număr de număr, revista te poate orienta în coagularea şi şlefuirea propriei producţii literare, indiferent de genul predilect sau de specia literară abordată. Paginile de poezie sau de proză, spre exemplu, te pot ajuta – prin analiză şi comparaţie – la identificarea punctului personal de situare pe scara literară valorică a momentului. Condeiele care asigură structura de rezistenţă a revistei sunt dintre cele mai talentate, mai luminate şi mai bine pregătite intelectual-cultural-moral din ţară. Sunt unul dintre mulţii dependenţi de România literară.

 

 KOCSIS Francisko

Reperul echilibrului

N-am stat niciodată să cântăresc în felul acesta importanţa revistei, să-i stabilesc locul în arhipelagul publicistic, dar e ştiut că fiecare dintre noi are în subconştient o ierarhie a importanţei revistelor literare în care publică ori şi-ar dori să publice. De la început, România literară, alături de „Luceafărul“, a fost bastionul la poarta căruia am bătut şi eu, cum au făcut-o toţi tinerii generaţiei mele, sperând să se vadă cât mai repede admişi în paginile ei, crezând (cu mult temei) că asta înseamnă primii paşi pe drumul afirmării prin vizibilitatea pe care o asigura. Atunci, în anii tinereţii mele, revista era citită de toţi iubitorii de literatură, fie că erau scriitori, amatori sau profesori de limba şi literatura română (m-am convins de mult că foarte puţini dintre cei din urmă o mai fac). Revista a fost de la început şi a rămas reperul major la care se raportează toate celelalte reviste, conştient sau nu, pozitiv sau negativ, care nu poate fi ocolit, precum nucleul în jurul căruia gravitează electronii. Nu vreau să folosesc superlative (pentru că ar însemna să vorbesc şi despre revista la care mi-am făcut ucenicia, în cenaclu şi prin numeroasele discuţii amicale cu redactorii ei, la care am lucrat o bună parte din viaţă şi la al cărei prestigiu am contribuit, consider, din plin), dar mi-e imposibil să evit, totuşi, o imagine precum cea de mai sus, pentru că a existat un moment care mi-a marcat existenţa, devenirea întru literatură. A fost clipa în care România literară a dedicat două pagini grupului de poeţi din Târgu-Mureş, în nr. 29 din 16 iulie 1981, cu o prezentare generoasă care ne-a dat atunci sentimentul zborului. Încrederea de care ne-a fost acordată a fost copleşitoare, cu consecinţe pe nu le pot evalua la adevărata lor dimensiune nici acum, ştiu doar că fără un astfel de moment viaţa omului scriitor o poate lua în orice direcţie. După aceea, nu. Mi s-a întâmplat, după foarte mulţi ani, să mă întâlnesc cu scriitori din diferite colţuri ale ţării care ţineau minte, surprinzător, paginile respective. Fiecare dintre cei prezenţi în acele pagini a avut un destin literar remarcabil. Iar girul care ni s-a dat atunci a fost hotărâtor pentru fiecare în parte.

Revista ocupă acelaşi loc şi în prezent, timpul nu i-a diminuat importanţa, a rămas reperul care ţine în echilibru întregul spectru revuistic. Şi văd şi ştiu că există şi acum scriitori pentru care revista oferă momente cruciale. România literară a reprezentat pentru mulţi dintre scriitorii acestei ţări bastionul porţii. Cred că nu se va schimba multă vreme de-acum înainte.

 

 Adrian LESENCIUC

Respect

Cu România literară am intrat în contact în perioada anilor de gimnaziu. Chiar dacă locuiam la țară, implicit departe de centrele de difuzare media din orașe, chiar dacă părinții mei erau abonați la „Scânteia“, iar eu la „Cutezătorii“, cumpăram uneori, când ajungeam la Câmpulung Moldovenesc, România literară. Îmi aduc aminte că revista se deschidea cu prezența Tovarășului în pagini și că undeva pe la mijloc existau texte de critică literară pe care le citeam pentru a mă ghida în comentariile pe care urma să le fac textelor de la clasă sau celor incluse în lecturile obligatorii. Era în perioada când visam să am pe mai târziu o îndeletnicire legată de limba și literatura română și când, găsind printre autorii de texte nume pe care le recunoșteam din manualele școlare, rețineam o serie de concepte cu care să operez, printre care, de pildă, acela de „roman al actualității“. Îmi plăcea foarte tare o rubrică de literatură universală, care se afla la sfârșitul revistei, care se numea, cred, „Meridiane“ și din care aflam despre existența unor scriitori ai lumii și a despre existența unor mari festivaluri de literatură. Rețin că undeva la începutul revistei exista o defilare de acțiuni literare din țară și mai știu sigur că existau și rubrici de poezie, pe care le citeam. Aceasta era imaginea pe care mi-o făcusem în anii ‘80 despre România literară. Știu că am impresionat-o odată pe diriginta mea, Maria Cernăuțeanu, profesoară de română și franceză, spunându-i că știam ceva, nu îmi mai amintesc ce, din România literară. Am redescoperit publicația mult mai târziu, la Brașov, în anii studenției. O inclusesem pe lista de reviste pe care le citeam, alături de „Luceafărul“, „Steaua“ ori „Astra“ în care urma să debutez. România literară se schimbase, eu deja aveam cunoștință, în mare, despre peisajul literar contemporan, directorul general și editorialistul Nicolae Manolescu era o personalitate publică, îi văzusem la Brașov, din echipa editorială, pe Gabriel Dimisianu și pe Ioana Pârvulescu, cum o întâlnisem, de altfel, și pe Ana Blandiana, cu care am apucat să și stau de vorbă, și chiar dacă poeta nu făcea parte din redacție, eu o asociam marii literaturi cum asociam și România literară.

Nu știu în baza cărei rațiuni – probabil o sfială în fața numelui unei asemenea publicații, despre care mi-au vorbit pe rând toți profesorii mei de limba română – nu am încercat niciodată să public în paginile ei. Conștientizam că există o distanță prea mare între ceea ce făceam, începând cu anii debutului și până mult mai târziu, când deja devenisem președinte de filială, și ceea ce reprezenta proiecția României literare în mintea mea. România literară era intangibilă. Eu trebuia să mă raportez la ea ca la o publicație care să mă descopere, asta doar dacă chiar aveam ceva de spus în literatură, și astfel să înceapă o eventuală colaborare. Altfel, o scrisoare trimisă redacției ar fi fost o impietate. După intrarea în Uniunea Scriitorilor, asta se întâmpla în 2000, când abia împlinisem 25 de ani, am fost de nenumărate ori la sediul Uniunii, ori în aula mare a Facultății de Drept ca delegat la alegeri, dar niciodată nu mi-am propus să atac frontal dialogul cu România literară. M-am bucurat foarte tare când în paginile revistei Alex Ștefănescu scrisese atât de frumos (și atipic) despre Postmodernitatea mea, se întâmpla prin 2005 sau 2006, dar nici atunci nu am căpătat curajul dialogului. Nici ulterior, după 2013, când eram prezent de 2-3 ori pe an la ședințele Consiliului Uniunii și, implicit, în redacția publicației, pe care o vizitam – pe care o vedeam de la aceeași distanță a intangibilului – nu au schimbat nimic din felul de a mă raporta la revistă. Am fost pentru prima dată publicat în paginile României literare în 2016, după Turnirul de Poezie de la Mangalia și Neptun, când am fost invitat să trimit poemele din concurs. Se întâmplase exact așa cum am sperat. Confirmarea s-a produs natural. Târziu, dar natural. Ea a venit de sus în jos și nu invers, validându-mi că scriu literatură de luat în seamă. De atunci până acum, textele mele în paginile României literare sunt numeroase, chiar dacă au trecut doar șapte ani de colaborare. Dar sunt texte care vin în linia unei colaborări deschise de România literară, nu de insistența mea.

 

Angelo MITCHIEVICI

Ceva tineresc și ceva clasicizant

Am început să citesc revista România literară în studenție, pe sărite, așa cum citeam și alte reviste literare, fără ideea continuității sau a lecturii sistematice privind actualitatea literară. A intrat însă în viața mea așa cum am intrat și eu în viața ei când am început colaborarea la această revistă la invitația lui Alex Ștefănescu, pentru care îi voi fi mereu recunoscător, și cu acordul redacției. Mi-a fost dată pe mână cronica de film și am devenit dintr-o dată, pe nepregătite, un cronicar de film. Revista este cea pe care cititorii ei o știu de ani buni, ceea ce nu se vede este acel savuros și serios making of din spatele ei, discuțiile pe texte, despre texte, cu pretexte, despre autori, adică laboratorul în care ia naștere revista. Am fost martor o vreme al acestor sedințe de redacție cu o echipă care s-a desfăcut și refăcut, am trăit în atmosfera redacției celei mai bune reviste literare și mi-a rămas gustul literei care se trăiește pentru că se vorbește, și nu de către oricine, ci de către împătimiți ai ei. Îmi amintesc și acum ironiile curgând din toate părțile, izvorul de bună dispoziție care era Alex Ștefănescu, malițiozitatea astuțioasă a lui Nicolae Manolescu știutor de chichițe literare și savori desprinse din biografiile scriitoricești, tactul ironic-bonom al lui Mihai Zamfir, finețea Ioanei Pârvulescu și a Adrianei Bittel, inteligența puțin sarcastică a lui Mircea Mihăieș, diplomația jovială a lui Daniel Cristea-Enache sau completările de gust ale lui Răzvan Voncu. Venind în redacție, Garbiel Chifu a adus pe lângă seriozitate și o parte de haz oltenesc, din aceeași provincie fiind la rândul meu desprins. Revista aceasta s-a făcut cu mare bucurie, iar viața celor ce i-au dat viață, spiritul lor s-a făcut simțit. Viața pulsează în această revistă care îmbătrânește întinerind, tinerii care s-au perindat i-au dat energia lor, „bătrânii“ ceva din rigoarea spiritelor formate la școli serioase. Există în această revistă ceva tineresc, dar și ceva clasicizant, o tăietură sobră, dimensiuni contradictorii care însă se armonizează aici. Poate și pentru faptul că directorul ei de ani buni a adus mereu tineri în redacție: unii au rămas, mulți au plecat, dar fiecare a avut ceva de spus. Trecând de momentul 1989, revista nu a cedat noilor ideologii sau mai precis unora vechi în haină nouă, nu a făcut politica unui partid, a rămas ceea ce trebuia să fie, o revistă culturală și atât, o revistă în care se respiră aer curat, în care literatura bună, filmul bun, arta plastică de valoare, teatrul și muzica cu ceea ce au mai elevat se reunesc sub cupola literaturii într-o minunată polifonie. Pentru mine ea mai reprezină și revista în care am debutat în calitate de cronicar de film, tranformând ceea ce era o iubire fără planuri de viitor, într-un frumos mariaj cu una dintre cele mai populare arte. Rigoarea necesară oricărei reviste care apare săptămânal m-a obligat la o disciplină pe care nu o aveam, cu alte cuvinte a contribuit la formarea mea. Mă bucur să fiu un capitol oricât de modest al istoriei acestei minunate reviste!

 

Ioan MOLDOVAN

România literară la aniversară

Va fi fost prin 1971 – 1972, ultimul meu an de licean, primul de student la Filologia clujeană, când am devenit cititor ordonat al României litrare. În fiecare săptămână o așteptam la chioșc și o citeam din doască în doască. Ascundeam, mai ales celor din familie, dar și amicilor (nepreocupați de „cetitul cărților“ – de altfel eu însumi, în perioada de care scriu, dădeam curs și celeilalte pasiuni: fotbalul (jucasem în echipa liceului „Gheorghe Barițiu“, apoi la juniorii mici ai Universității Cluj) – faptul că, de prin clasa a patra, mă consideram poet sadea și umplusem un caiet de 200 de file cu „poezii“, de fapt imitații, uneori de-a dreptul comice (zice mintea mai de pe urmă), după poeții din manual – mai ades Eminescu Alecsandri, Coșbuc – socotind pesemne că îmi scriu deja „opera“. Ehe, te pui cu mine? Passons! Așa că eram un adolescent ca un Y între fotbal și poezie.

Ca literat (puneți Dv. ghilimelele de cuviință) căutam în România literară modéle. O citeam de la coadă la cap și reveneam la ceea ce mă interesa cel mai mult – poezia. Atunci i-am cunoscut, prin lectură, pe marii contemporani, pe șaizeciștii care îmi plăceau enorm: Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Constanța Buzea, Adrian Păunescu (cel de dinainte de a deveni poet de serviciu politic și de spectacole doctrinare pe stadioane); dar și poeți din generațiile anterioare, un Eugen Jebeleanu, un Ion Caraion, pe Zaharia Stancu îl citem mai ales ca prozator etc.etc. Atunci am trimis poezii Anei Blandiana care ținea „Poșta redacției“ și care mi-a răspuns încurajator, vorbind de „o sensibilitate excedată de sine însăși“. Adrian Păunescu, care ținea o pagină de semnalare a tinerelor talente, sub titlul Ave! în revista „Tribuna“ mi-a publicat o poezie cu observația: „Foarte interesant!“ Ajunge, bre! E vorba de România literară, nu de tine! Scuze, voiam doar să arăt cât de importantă era revista fanion a Uniunii Scriitorilor pentru tinerii scriitori. Sunt sigur că și alți „optzeciști“ au avut experiențe similare.

Trecut-au anii și iată revista împlinește frumoasa vârstă de 55 de ani. Revista este, firește, cu schimbările aduse de trecerea timpului, aceeași publicație de pole position a presei noastre culturale și scriitorii de toate vârstele (unii trecuți dincolo), maturi și tineri, tinerii de tot tineri – când nu se pierd în grupurile și conturile de pe facebook – sunt bucuroși să fie prezenți mai des ori mi rar în coloanele foii breslei noastre. Nicolae Manolescu și Gabriel Chifu asigură buna gospodărire culturală a săptămânalului aflat la aniversară.

Nu se poate să nu-i facem României literare o urare din toată inima: Să trăiești câți ani vor fi de trebuință scriitorilor ca să respire normalitatea, să-ți păstrezi vigoarea (adică tinerețea) spre bucuria celor ce vor avea îndreptățirea să-ți folosească spațiul și timpul, să ajungem și noi, cei de azi, să te sărbătorim încă de multe ori, atunci când alte vârste se vor adăuga.

 

Ioan T. MORAR

Cum am debutat cu o șapcă

Cred că mulți respondenți la această anchetă vor spune că România literară a fost și este un reper. Și nu ai cum să nu spui asta! Am citit-o săptămînal, mă mîndream să plec de la chioșc cu ultimul număr al revistei, ca și cum a o cumpăra și a o citi îmi confirma aspirațiile mele de tînăr scriitor, îmi trasa drumul spre literatura mare. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 30-40 de ani, că voi avea onoarea de a deține o rubrică în cea mai importantă revistă literară a României, nu l-aș fi crezut. Țin minte, înainte de 1989, îi apăruse lui Ioan Groșan o proză în revistă. L-am sunat să-l felicit și i-am spus, iată, mă bucur că am debutat amîndoi pe aceeași pagină. Groșan a fost încurcat, pe acea pagină era doar el, cu fotografie și cu un fragment de proză. Mi-a răspuns contrariat: „Maître, nu te văd în pagina asta.“ I-am răspuns rîzînd: „Eu sînt prezent doar cu șapca, îmi pregătesc cu grijă intrarea în revistă.“ A rîs și el, așa era, șapca era a mea, i-o împrumutasem pentru fotografie, și-a amintit.

Iată, evoluția mea la România literară, de la debutul șepcii mele la o rubrică bilunară!

 

 Andrei NOVAC

O galerie de portrete prin care imaginația noastră se plimbă constant

România literară reprezintă una dintre cele mai importante scene pentru ceea ce înseamnă literatura română. În general, revistele importante au fost, indiferent de locul unde sunt publicate, spațiul în care generațiile literaturii române au apărut, s-au dezvoltat și s-au consacrat, atât la nivel de grup, cât și la nivel individual. România literară a reprezentat și reprezintă cea mai importantă revistă a României care, la fel ca editura „Cartea românească“, are cel mai impresionant portofoliu de mari scriitori din România, o țară care, cu toate că nu are o cultură mare, se bucură de foarte multe personalități, care ar fi putut să se nască în orice altă mare cultură a lumii. Mirajul din jurul unei astfel de instituții de cultură este unul cu adevărat fascinant. România literară nu mai este demult doar o revistă, este o adevărată instituție de cultură. Astfel că, orice scriitor român și-a dorit de-a lungul timpului să publice în România literară și să-i apară o carte la editura „Cartea românească“. Existența cuiva în literatura română era condiționată, într-un fel sau altul, de aceste două repere esențiale în activitatea sa literară. România literară a fost și rămâne reperul tuturor acestor generații: cele care au trecut, cele care își trăiesc existența acum și cele care urmează să vină. Paginile revistei au fost întotdeauna un loc de întâlnire pentru bucuria de a trăi literatura până la capăt, acest capăt fiind definit de libertățile fiecăruia dintre noi. Și în cazul meu, lucrurile au stat aproape la fel. Șansa de a fi publicat în paginile revistei România literară reprezintă o validare. Revista poartă amprenta unei mari personalități a culturii române, Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, care a marcat definitiv existența acestei reviste. Dacă la început vorbeam despre cele două mari aspirații ale scriitorului român, ei bine, mai există una. Fiecare scriitor își dorea și își dorește ca Nicolae Manolescu să scrie despre cărțile sau cartea pe care a publicat-o. România literară este nu doar o revistă sau o instituție de cultură, ci este un spațiu dedicat literaturii, culturii, bucuriei de a împărtăși actul artistic, locul prin care au trecut marile personalități ale literaturii române, locul în care s-au dezvoltat generații uimitoare ale acestei literaturi. Pentru mine este uimitor că am avut atât șansa de a fi publicat în paginile revistei România literară (textele din ultima mea carte fiind apărute pentru prima dată în paginile România literară), cât și bucuria de a participa de foarte multe ori la modul cum numerele acestei reviste luau naștere. Lumea României literare e o lume vie, o lume în care se trăiește continuu, o lume care păstrează imaginile celor care au compus-o înaintea noastră. România literarăreprezintă o șansă și o bucurie pe care nu cred că aș putea să o redau în cuvinte. Ea ține de un univers de valori care se îmbogățește constant, crește și se dezvoltă odată cu trecerea timpului. Nimeni și nimic nu o să poată să oprească acest curs firesc, această scurgere către ce urmează să vină. Și astfel, acest univers o să devină din ce în ce mai puternic și din ce în ce mai clar. Nu cred că vom putea să definim vreodată marginile lui. Ele sunt precum viețile fiecăruia dintre noi. Trebuie să conserve tot ce este mai bun, mai precis și mai de neatins pentru cei care nu înțeleg că lumea nu poate să funcționeze fără literatură și fără oamenii care fac posibilă existența ei. Literatura este șansa noastră în a fotografia lumea în care trăim și a o lăsa să meargă mai departe. România literară e un muzeu viu, o galerie de portrete prin care imaginația noastră se plimbă constant. E ca o limbă care se îmbogățește continuu, e vie și nu moare niciodată.

 

Nicolae OPREA

Consecvenţă în promovarea valorilor

Cred că mă număr printre cei mai vechi şi fideli cititori ai României literare. Printr-un concurs de împrejurări, după ce m-am transferat în clasa a XII-a la liceul „G. Bariţiu“ din Cluj, am citit primele numere ale noului „săptămânal de literatură şi artă“ al Uniunii Scriitorilor din România“, înainte să intru la facultate în 1969. Trecând peste pagina de copertă – care, ca la toate revistele timpului, era marcată de propaganda comunistă, mai mult sau mai puţin –, descopeream în paginile revistei din capitală, lângă beletristică, supra-titluri ce mă îmbiau la lectură, de la rubricile specific literare („Cronica literară“ şi a „traducerilor“, „Breviar“, „Documente-mărturii“, „Ferestre“ ) până la cele de interes mai larg: „Ochiul magic“, „Orizont ştiinţific“, „Pescuitorul de perle“, „Voci din public“ ş.a. În genere, direcţia şi redactorii revistei reuşeau să concretizeze (în condiţiile existenţei cenzurii ideologice) programul afişat la început de a promova „creaţia de înalt nivel şi larg ecou“, publicând scriitori talentaţi din toate generaţiile şi din întreaga ţară. Îmi amintesc că la absolvirea Filologiei din 1973, fiind nevoit să părăsesc Clujul, am renunţat cu tristeţe la colecţia integrală a revistei (care nu încăpea în bagaje), selectând doar câteva numere pe care le păstrez şi azi. Am luat cu mine, în schimb, colecţia întreagă a „Echinoxului“, inclusiv exemplarul numărul 1 respins de cenzură. Ca un semn favorabil al destinului de scriitor în devenire, pe fondul destinderii culturale provizorii, România literară a apărut în fenomenul revuistic postbelic aproape simultan cu revista studenţească „Echinox“, sub îndrumarea atentă a lui Ion Pop la început de drum lung şi sinuos. Continuând tradiţia „Gazetei literare“, revista din capitală a apărut în octombrie 1968. Iar din revista centrului universitar clujean se tipărea primul număr în decembrie acelaşi an. E drept că acest număr a fost respins de cenzură după apariţie, fiind retras din circulaţie. Astfel încât autorii de dicţionare literare de astăzi perseverează în eroarea istorico-literară şi datează numărul unu în februarie 1969.

În mod firesc, cel puţin până acum, coloana vertebrală a unei reviste de profil este consolidată de cronica literară (prin titularul ei), întrucât reprezintă centrul focal al unei publicaţii care are ca principiu programatic evaluarea critică a literaturii contemporane şi, bineînţeles, orientarea cititorilor spre cărţi de valoare autentică. În primii ani de apariţie ai României literare, sub conducerea lui Geo Dumitrescu şi,apoi, a lui Nicolae Breban, se roteau la „Cronica literară“ Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu şi Nicolae Manolescu, urmaţi la critica de întâmpinare pe genuri de G. Dimisianu, Dan Cristea, Ov. S. Crohmălniceanu ş.a. Doar după venirea lui George Ivaşcu la direcţia revistei este titularizat la rubrica cronicii Nicolae Manolescu, ajungând, în scurt timp, punctul de referinţă al majorităţii cronicarilor de la revistele importante din ţară. Devine, astfel, formator de opinie, conturându-şi personalitatea prin simţ estetic în judecarea cărţilor, forţă analitică şi stilul expresiv inconfundabil pe filieră călinesciană. După momentul revoluţionar, şi-a asumat îndreptăţit, cu responsabilitate, direcţia revistei, din martie 1990, implicându-se deopotrivă în viaţa politică.

România literară pe care o citim astăzi reprezintă, în fond, revista care se impune în largul peisaj publicistic (ameninţat de amatorism) prin poziţia de echilibru în promovarea valorilor. Se remarcă, în primul rând, prin realizarea unităţii în diversitate, fiind o revistă cuprinzătoare şi dinamică. În paginile ei îşi găsesc locul ideal scriitori talentaţi din toate generaţiile, indiferent de tematica abordată şi maniera de exprimare artistică. După căutări dezamăgitoare, cronicarul de-o viaţă Nicolae Manolescu şi-a găsit un urmaş pe măsură la cronica literară. Fiind secondat de un grup omogen de critici literari şi eseişti care reflectă actualitatea literară prin recenzarea promptă a noilor apariţii editoriale. Dinamismul publicistic este susţinut prin interviuri cu personalităţi ale literaturii române şi universale şi, mai cu seamă, prin anchete tematice ingenioase şi iscoditoare, coordonate de un scriitor priceput în arta dialogului. Istoria literaturii devine vivantă prin aniversările şi comemorările reflectate la timp. Toate acestea, derivând din înţelepciunea directorului revistei şi coordonarea discret-armonizatoare a secundului director executiv. Aş spune că cititorul, avizat sau amator, al revistei poate să afle „ora exactă“ a literaturii în paginile ei cu ilustraţie atrăgătoare.

Toma PAVEL

Un minunat model

Când cu ani în urmă România literară a luat locul Gazetei literare, noul nume avea o semnificație clar perceptibilă. Asta se întâmpla în octombrie 1968, an care începuse atât de promițător în partea răsăriteană a Europei unde părea să se întrevadă visul unui „socialism cu față umană,“ cum numeau atunci leaderii cehoslovaci liberalizarea treptată a dictaturilor din lagărul (da! așa i se spunea) socialist. Din păcate, în august 1968 trupele Pactului de la Varșovia – alt nume al acelui lagăr – au trezit Cehoslovacia la realitate invadând-o, dar fără participarea României care se desprindea din îmbrățișarea sufocant-frățească a marii prietene de la Răsărit.

Numele saptămânalului Gazeta literară lansat în 1954 făcea aluzie la periodicul literar sovietic, Literaturnaia gazeta, el însuși continuatorul unei străvechi reviste ruse. Dat fiind că în anii cincizeci-șaizeci Gazeta fusese mai întotdeauna „pe linie“, noul titlu România literară îi invita pe scriitori și cititori să înțeleagă că fidelitatea revistei față de cultura română va avea un rol dominant. Nu-mi aduc bine aminte cum a evoluat atunci noua formulă, dat fiind că în anii șaizeci citeam mai ales „Luceafărul“, care susținea atunci cu mult curaj literatura de calitate și a continuat să o facă în deceniile următoare.

Acum însă România literară, la care am primit neașteptata invitație și deosebita onoare să colaborez, mi se pare exact opusul Gazetei literare de pe vremuri. O echipă de critici și scriitori reputați pentru talentul și competența lor publică săptămână după săptămână articole libere, vii, energice, pline de dinamism și de bun-simț. Trei aspecte mi se par deosebit de importante.

În primul rând orientarea călduroasă, atentă, către cultura română, manifestată prin respectul pentru ceea ce a fost admirabil în trecut și pentru ceea ce e admirabil sau cel puțin promițător acum, precum și prin demnitatea cu care este judecată politica culturală din anii 1948-90. Apoi, deschiderea față de cultura mondială, vizibilă de pildă în interviuri, deschidere care se ferește în aceeași măsură să idolatrizeze noul sau să-l respingă. În sfârșit, admir cu bucurie critica severă a diferitelor măsuri guvernamentale în învățământ sau în alte domenii, măsuri care uneori par să încurajeze nepăsarea dacă nu chiar uitarea moștenirii culturale românești.

Un minunat model pe care încerc să-l urmez.

 

Ovidiu PECICAN

Format, în bună măsură, pe standardele acestei reviste

Licean fiind, către partea a doua a anilor ’70, cumpăram regulat de la chioșcuri câteva reviste literare, unele săptămânale (România literară, „Luceafărul“, „Săptămâna“), altele cu apariții mai rare („Steaua“, „Familia“). Citeam cu mult interes poșta redacției din „Luceafărul“ ținută de Geo Dumitrescu, aflam despre „Dacia preistorică“ a lui Nicolae Densusianu din „Săptămâna“, urmăream pasionat serialul despre Mateiu Caragiale semnat de Ovidiu Cotruș în „Familia“ și iscodeam cu bucurie poezia antologată alături de o pictură color în Steaua. Dar cel mai absorbit eram de România literară, unde cronica pe seama noutăților beletristice era semnată de Nicolae Manolescu și unde penultimele pagini erau cu știri importante și foarte incitante din lumea literară (cine a mai luat Premiul Goncourt și Femina, la ce declară într-un dinterviu din Lire Romain Gary că lucrează etc.). Tot citind-o am descoperit că, de fapt, în revista aceasta scriau și alți critici de vocație – de la Mircea Iorgulescu la Gabriel Dimisianu, fără a-i uita nici pe E. Simion, Valeriu Cristea și Alex Ștefănescu –, că literatura vie și foarte actuală, în plină defilare cu pavilioanele în vânt, își publica acolo fragmentele de proză, traducerile sonore (ce încântat am citit cândva un fragment din Ragtime al lui Doctorow!) și paginile compacte cu poezie de mare calitate.

Nici măcar în deceniul cel mai afurisit, ultimul din comunismul autohton, totalitarismul nu a izbutit să năruie libertatea spiritului scriitorilor, care a găsit un loc permanent de afirmare în România literară. Tocmai de aceea am citit, număr de număr, cu mari speranțe, aparițiile din primii ani de după 1989, când revista își deschisese larg paginile pentru a aduce acasă exilul interior și exterior, pentru a recupera valori, dar și pentru a participa la dezbaterile de mare actualitate.

Am debutat în România literară cu mare întârziere față de alte publicații, din spaima că acolo publică doar oameni mai înzestrați decât mine. M-a păstorit cu mare blândețe și firesc în acest demers criticul Gabriel Dimisianu, pe care nu mi-am îngăduit mai apoi să îl inoportunez cu noi texte, spre a nu risca să îl indispun. Am citit-o însă în continuare cu mare interes, ajungând la concluzia că am mereu în față marele catarg al publicisticii noastre literare, indice al gustului în beletristică, topos al calității culturale de „tipar înalt“, stație importantă pe drumul afirmării și confirmării literaților din România.

Continui să mă socotesc format, în bună măsură, pe standardele acestei reviste în care văd o tribună a limbii literare mlădioase, fluente și, mai ales, corecte, un spațiu al consacrării beletristice și un bastion al rezistenței în fața asalturilor barbariei înfumurate.

 

 Irina PETRAȘ

1968

În toamna lui 1965, când am devenit studentă la Literele clujene, am deprins din primele săptămâni tabietul frecventării Sălii de periodice a bibliotecii, unde răsfoiam „Gazeta literară“, încântată să descopăr nume despre care știam încă din liceu (Tudor Vianu, Ov.S. Crohmălniceanu, Lucian Raicu, Mihail Petroveanu), dar și nume de noi „clasici“ (îi credeam pe toți foarte bătrâni!), precum Eugen Simion sau Nicolae Manolescu și Dumitru Micu (tocmai apăruse Literatura română de azi). La finele lui 1968, am aflat, firește, că România literară e noul nume al „Gazetei“, dar continuam să caut în paginile ei instrumente de interpretare sub aceleași semnături, prea puțin conștientă de vreo ruptură. Pentru mine, trecerea se făcuse lin, pe nesimțite. În plus, în toamna lui 1968, facultatea era prinsă în pregătirea nașterii „Echinoxului“, cu emoții, cu entuziasme juvenile. Așa se face că, în memoria mea, 1968 se lega definitiv de ivirea „Echinoxului“. Când Cristian Pătrășconiu m-a invitat să scriu despre România literară 55, am avut un moment de perplexă uimire: Ca să vezi! (sau „me voala de vezi“, cum ziceam noi acum vreo 55 de ani). Tocmai vorbeam despre cum vom marca la Cluj cei 55 de ani ai „Echinoxului“, nicio clipă nu m-am gândit că venerabila Românie literară e de-o vârstă cu veșnic tânărul nostru „Echinox“! Să fiu înțeleasă corect: la nivelul informației de istorie literară, știam prea bine că așa stau lucrurile, dar în memoria mea afectivă 1968 însemna „Echinox“. Mai importantă îmi păruse în acel an apariția Metamorfozelor poeziei și a antologiei Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta, cu scandalul iscat în jurul ei, decât schimbarea de nume (și, discret, totuși, de program).

După absolvirea facultății, am început să scriu și să public în „Steaua“, „Tribuna“, „Transilvania“. De câteva ori, și în România literară, pe care continuam s-o urmăresc, căci rămânea pentru toată lumea reperul oficial, chiar dacă își vedeau de drumul lor și alte reviste bune, centrale ori nu. După 89, în ciuda tulbur(at)ei tranziții, ea era tot revista number one, încercând să țină în frâu dezbinările la modă și să ofere o imagine coerentă și cuprinzătoare a teritoriului literar românesc. În ce mă privește, am publicat mult în primele două decenii, în mai toate revistele vechi și noi. Apoi, în 2010, am primit un telefon de la Alex Ștefănescu. A intrat direct în subiect, certându-mă că public peste tot, dar ocolesc România literară. N-o ocoleam deloc, dar nu mi se păruse „casă deschisă“, în care să intri când ți se năzare. Așa a început colaborarea mea la România literară. Rodnică, pentru mine, căci s-au rotunjit câteva cărți din textele apărute în revistă.

E, în continuare, cea mai râvnită revistă și, poate, și cea mai citită, chiar dacă nu întotdeauna cu simpatie. Mă gândeam zilele trecute că niciodată nu a fost mai potrivită ca astăzi povestea cu tâlc despre tatăl și fiul care duc desagii la târg cu măgarul și nu izbutesc cu niciun chip să scape de gura lumii cârtitoare. Că nu poți fi pe placul tuturor mi se pare firesc și nici nu e de dorit. Dar prea e lumea de azi din cale afară de dependentă de ocară, cârtire, ponegrire. Soluția nu poate fi decât să-ți vezi de rostul tău și să le ignori. Zicea nu mai știu cine că, dacă te oprești să dai cu pietre în toți câinii care te latră, cu greu îți vei mai împlini drumul. Știm prea bine că toate revistele bune au un rost și un drum de împlinit. Cultural și identitar. România literară are o echipă care dovedește că își cunoaște menirea. Mai greu e să înțeleagă și contemporanii noștri că așa stau lucrurile.

 

 Marta PETREU

O revistă tînără, nu-i așa?

Foarte bătrînă, dacă ne gîndim că la noi e ușor să începi, dar foarte greu să mergi mai departe cu o instituție de cultură.

Am fost și eu angajată la România literară, în primăvara anului 1990 – dar numai eu am știut, și Dinescu, care mi-a spus, la telefon, că mă angajează acolo, pe postul de redactor corespondent din Cluj. Așa că într-o dimineață de martie m-am dus eu la Bucureşti, la Casa Scînteii, la redacţia României literare, să mă prezint la slujbă. Eram emoţionată, dar „dîrză“, voiam să mă vadă şefii mei şi să ne înţelegem, faţă în faţă, ce am de făcut în contul jumătăţii mele de normă şi de salar. Era o zi posacă, iar coridorul României literare mi se părea şi el posac. Înfricoşător, de fapt.

Pe la 11, poate 12, cînd am ajuns eu la redacţie, terorizată că e foarte tîrziu, într-o cămăruţă strîmtă, pînă la uşa căreia m-a condus Ştefan Agopian, era numai dl Gabriel Dimisianu. M-am prezentat cuminte, iar el, amabil, m-a invitat să colaborez. Așa că eu i-am expus, pe puncte şi dintr-o răsuflare, un plan de acţiune: pot să fac interviuri cu X, Y, Z, pot să obţin colaborări de la cutare scriitori, eu însămi pot să scriu despre şi despre şi despre… Cu proiectele pe care i le ofeream eu, revista ar fi fost plină ochi, aşa, vreo şase luni… M-a ascultat, cu o figură din ce în ce mai stupefiată, apoi mi-a mulţumit nespus de ceremonios. Cred că în final l-am întrebat, ca un subaltern ce mă credeam, dacă pot să-l ajut la ceva, și, deoarece mi-a spun că nu, am respirat adînc și i-am adresat, sfios, întrebarea dacă pot să plec. Și, fiindcă – la fel de stupefiat – mi-a dat voie, am plecat. Bucuroasă. Năucă. Uşurată.

Sînt, de felul meu, cam înceată. În trenul care mă aducea la Cluj, mi-am dat brusc seama că Gabriel Dimisianu habar n-avea că eu sînt angajata României literare, că, de fapt, eu nici nu sînt angajata revistei – chiar nu eram! –, pentru că, de la oferta-promisiune pînă la fapte, acte și salar, la Uniunea Scriitorilor avuseseră alte lucruri, infinit importante, de făcut. Şi am înţeles, cu vreo zece ore întîrziere, de ce era aşa de uluit „şeful“ meu, dragul domn Gabriel Dimisianu.

Pe urmă am fost într-adevăr o vreme angajată la Uniune, dar nu la România literară, unde mi-aș fi dorit, ci cam o lună la „Steaua“, apoi la „Apostrof“, pe care l-am creat – dar asta este o altă poveste.

*

De România literară am aflat pe vremea liceului, pe clasa a X-a, cînd profesoara mea de română de la Liceul „Axente Sever“ din Mediaș, Doamna Georgeta Bârlădeanu, ne-a vorbit la clasă despre revistă. La 20 de ani, mi-am abonat-o. De-atunci și pînă acum, nu am ratat nici un număr. Și tot de-atunci m-am căpătuit cu un reflex pavlovian: la început vinerea – atunci sosea abonamentul –, apoi joia, de cînd mi-o cumpăr săptămînal de la chioșc, la mijlocul săptămînii mă apucă o neliniște plină de așteptare, care-mi trece numai după ce pun mîna pe revistă. Acum, cînd n-o găsesc la chioșcul meu obișnuit, bat orașul, la chioșcurile Inmedio, să mi-o procur. Nu-mi plac numerele ei duble, fiindcă mă lasă pentru o săptămînă în aer, fără obiectul reflexului meu, prea vechi și prea plin de satisfacții pentru a dori să mi-l schimb.

Revista ca atare – nu o idealizez, a avut epoci bune și epoci mai puțin bune. Dar îi știu importanța. Dă seamă de mersul literaturii noastre, și pe orizontala geografică, și pe verticala istorică. Mă bucur cînd am ce citi în ea. O deschid tacticos, de la ultima pagină spre început, și-o răsfoiesc, și tot răsfoind-o și citind-o o viață, mi-am dat seama că gesturile mele le repetă, fără premeditare, pe acelea ticăite cu care Ticu, tatăl meu, citea zilnic ziarul. Mi-a displăcut intens în urmă cu cîțiva ani, cînd în paginile ei erau executați, adesea în termeni la persoană, scriitori contemporani, colegi de-ai noștri; căci, să ne înțelegem, orice reproș literar poate fi formulat și publicat, dacă e făcut în termeni civilizați – dar atacurile la persoană nu au ce căuta în spațiul criticii literare nici măcar în România literară. Și mă bucur că acest stil agresiv la persoană este acum de domeniul trecutului. Știu că România literară este revista care dă, fără nici un efort intenționat, direcția de receptare a cărților în cultura noastră de azi, cota lor valorică, și, de asemenea, cota valorică a autorilor, ceea ce e o responsabilitate enormă. Așa că îi doresc să fie mereu la înălțimea funcției ei.

Îi urez să ajungă la centenar. Și-apoi la următorul.

 

Monica PILLAT

Fericită

Uitându-mă în arhivele familiei, am găsit, puse în ordine cronologică de tatăl meu, tăieturi din revistele literare unde, de-a lungul anilor, ne-au apărut amândorura scrierile: lui, eseurile critice, iar mie, poeziile. Am descoperit cu emoție în „Gazeta literară“ din 7 octombrie 1965 un articol al lui Dinu Pillat intitulat Perspective asupra simbolismului, iar câteva pagini mai încolo, poemul meu, Corăbii –versuri. Era publicat, de sine stătător, pentru prima oară într-o revistă literară de prim rang. În „Luceafărul“ din același an (pe 27 martie), îmi apăruse la Poșta redacției poezia Elan, iar în 1966, tot acolo, mi se publicaseră două creații lirice Sfârșit și Împreună (pe 28 mai), remarcate de „Gazeta literară“ care le semnala sub titlul „Un debut“, citând integral primul poem. Acum îmi vine a zâmbi la gândul că oficializarea începutului meu literar s-a produs tocmai cu o poezie a „sfârșitului“. Dar poate tocmai acest paradox e validat de celebrul vers al lui T.S. Eliot : „în sfârșit îmi stă -nceputul“. Întorcându-mă la rolul pe care l-a avut această revistă în recunoașterea mea ca poetă, trebuie să menționez că întâia apariție în „Luceafărul“ a unui grupaj de noi poeme, pe 8 aprilie 1967, a fost comentată în „Gazeta literară“ de Ștefan Augustin Doinaș în recenzia Lirica feminină, unde numele meu apărea alături de Elisabeta Isanos și de Ovidia Babu care își lansaseră versurile cam tot pe atunci. Însă am debutat editorial nu ca poetă, ci ca prozatoare, cu cartea pentru copii Cei 13 și Misterul, la Ed. Tineretului, în 1968, carte pentru care, în anul următor, am fost premiată mai întâi de juriul „Gazetei literare“, devenită între timp România literară, și apoi de Uniunea Scriitorilor. În 1969, Șerban Cioculescu scria în aceeași revistă că premiile au fost acordate promoției „tinerilor, în frunte cu Monica Pillat, încă studentă, la ‘anii falnici douăzeci’, după memorabilul vers al lui Ion Barbu“.

De atunci și până acum, revista România literară a înconjurat cu discretă dar fermă apreciere și căldură pe membrii familiei mele, acordând generoase spații evocărilor și studiilor despre poetul Ion Pillat, despre fiul său, romancierul și criticul Dinu Pillat, despre memorialista Cornelia Pillat, soția lui. Critici și eseiști de renume au ținut să le păstreze vie memoria prin mărturii, analize și portrete pe care continuă să le încredințeze noilor generații. Iar eu m-am bucurat întotdeauna de o fraternă afecțiune din partea colectivului prestigioasei reviste, afecțiune care mi-a încurajat și luminat scrisul de o viață. Astfel, cronicile și recenziile din România literară cu care au fost întâmpinate creațiile mele și cărțile îngrijite de mine, de către critici precum N. Manolescu, Mihai Zamfir, Răzvan Voncu, N. Prelipceanu, Mircea Anghelescu, Barbu Cioculescu, Alex. Ștefănescu, Laurențiu Ulici, Daniel Cristea Enache etc., mi-au dat puterea să continui. În ultimii ani, m-am bucurat nespus de mult să fiu solicitată de către minunatul scriitor Cristian Pătrășconiu să particip la captivantele anchete pe care le face la România literară pe teme de interes major, astăzi, din punct de vedere cultural. Sunt fericită că m-am putut alătura și eu corului atât de divers și totuși consonant al confraților mei.

 

 Andrei PLEȘU

Elogiul continuității

Cînd, în 1968, Uniunea Scriitorilor și Ministerul Culturii au reluat proiectul unei gazete (România literară) care apăruse, într-o primă variantă, în 1855, sub direcția lui Vasile Alecsandri, aveam 20 de ani. Între timp, gazeta a împlnit 55 de ani, iar eu 75. Am deci în spate 55 de ani de lectură a unei publicații care, de la Geo Dumitrescu la Nicolae Manolescu, a fost, în vremuri de tot soiul, și mai bune, și mai rele, și mai calme (rar…) și mai nervoase (mai mereu…), un reper și un suport intelectual stabil. E o exemplară performanță de continuitate, într-un teritoriu în care „actuale“ sînt mai curînd instabilitatea (ideologică și financiară), conflictele de generație, orgoliile pe bază de autorlîc, mutațiile de mentalitate, ofensiva radicală a „noului“. Mă grăbesc să adaug că termenul „continuitate“ nu trebuie asociat cu linearitatea mereu previzibilă, cu subzistența inerțială, cu moțăiala repetitivă. Continuitatea e viață, cu inevitabilele ei surprize, cu policromia etapelor ei, cu bune și cu rele, dar cu o consecvență asumată a orizontului, a proiectelor, a amplasamentului fondator. Din punctul meu de vedere, România literară oferă o asemenea performanță. A fost, pînă în 1989, o axă a „normalității“ culturale (fentînd, inteligent, contextul, atît cît se putea) și un refugiu al valorii, născător de emulație. Scriitori de toate soiurile și din toate generațiile sperau să fie tema cronicii literare a fiecărui număr, teoreticieni de toate soiurile umpleau rubricile săptămînale (cronică plastică, muzicală, teatrală, cinematografică), fiecare pagină avea firescul unui „acasă“ ospitalier. Inevitabil, după 1989, au intervenit modificări administrative, procedurale, ambientale, de natură să adauge publicației tonuri și strategii adecvate „tranziției“ spre o nouă epocă. Ceea ce nu ne împiedică, nici pe mine, nici pe mulți alți cunoscuți, să ne bucurăm, în continuare, de porția săptămînală a gazetei. Sigur, există schimbări, tatonări, inegalități ale tonului, orientării, profilului, de natură să confere paginilor un portret uneori neomogen (ceea ce mi se pare benefic), alteori previzibil prin amplasamentul colaboratorilor, dar niciodată rutinier. Îl citesc cu veche simpatie și hîrjoană amicală pe Nicolae Manolescu, dar sunt încîntat și să mă întîlnesc, în fiecare număr, cu multe nume care îmi provoacă reacții de simpatie, confruntare și spirit comunitar: Alexandru Călinescu, Toma Pavel, Mihai Zamfir, Alex.Ștefănescu, Marina Constantinescu, Cristian Pătrășconiu, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici ș.a. Un sfat prietenesc pentru (prea) numeroșii bombănitori: nu vă mai supralicitați propriile criterii, nu mai exaltați nervozități private, nu mai judecați totul după avatarurile ogrăzii proprii. Savurați calitatea, acolo unde ea există de decenii. Bucurați-vă de ceea ce încă mai funcționează. Controlați-vă Eul veșnic dezamăgit, dați o șansă bunului gust, judecății destinse, plăcerii de a citi, chiar cînd nu e despre dumneavoastră și despre părerile dumneavoastră. O să aveți numai de cîștigat! La mulți ani tuturor! La mulți ani României literare! La mulți ani, Nicolae Manolescu!

 

 Savu POPA

Unul dintre cei mai longevivi anticorpi culturali

Cele dintâi amintiri legate de România literară datează, practic, din perioada primelor mele contacte cu literatura, undeva, prin anii 2000. După lectura unei cărți rămâneam cu dorința de a descoperi cine este scriitorul citit, dacă are și alți prieteni scriitori, pe unde a călătorit sau ce spun alții despre el. Așa că începeam să caut informații și, fiindcă pe atunci virtualul era în germenii viitorului, vorba poetului, nu îmi rămânea altceva decât presa scrisă. Exista, deci, o publicație căreia îi spunea România literară. Îmi amintesc faptul că tata începuse să mi-o aducă, regulat, de la Sibiu, de la acele chioșcuri care se găseau în centrul orașului. Apoi, mi-am făcut un abonament. În mintea copilului de atunci, prima mea întâlnire cu revista a început cu o mirare! Iată, îmi spuneam fascinat: România putea fi și literară, deci, mai avea o șansă. România acelor vremuri nu însemna doar lungile și obositoarele discuții politice sau meciurile de fotbal care acaparau ecranul televizoarelor. Fascinație și uimire simțeam când răsfoiam paginile ei, care reușeau să îmi capteze atenția și curiozitatea. Înțelegeam că scriitorii nu erau doar acele ființe inaccesibile, de modă veche, păstrate bine la naftalina veacurilor trecute. Erau oameni concreți, dintre cei care au văzut idei.

Eram în primii ani de gimnaziu, mă familiarizasem cu lectura textelor scrise de autori diferiți, dar care ajungeau la aceeași destinație, cea a paginii de revistă. Pagina ca o agoră a textelor, pe care numai o revistă de calibrul României literare o putea prilejui. Revista îmi oferea și îmi oferă, în continuare, o lecție de istorie, dar și de umanitate. Mi se părea uimitoare acea conviețuire antologică/antologală a textelor, acel dialog dintre prezent și trecut, dintre fotografie și mireasma aparte a paginii. Și, încă ceva, mă mai fascina faptul că acele fragmente, pe care le parcurgeam, urmau să formeze cândva niște cărți în adevăratul sens al cuvântului. Îmi imaginez, uneori, că paginile unei reviste nu sunt altceva decât niște culoare de celuloză, prin care aripi de text, dintre cele mai diverse și mai neastâmpărate, sunt în căutarea corpurilor potrivite, cele ale cărților care, curând, își vor lua și ele zborul.

În România literară nu regăsim doar conținuturi, învățături sau idei, ci, înainte de orice, cum ar zice Noica, „stări de spirit“. Astăzi, după atâția ani de apariție, revista e mai tânără, mai efervescentă și mai dinamică decât oricând. Are mai multe chipuri decât Ianus, se află în dialog cu vremurile, cărora le oglindește contrariile, fără a contraria, și inegalitățile, cu riscul, asumat, de a supăra. Este o cutie de rezonanță a dialogului, dar și a prieteniei. Pentru această lume tot mai inteligent artificială, unde cultul individualismului se ia la întrecere cu cel al nepăsării, revista e unul dintre cei mai longevivi anticorpi culturali. Rădăcinile ei sunt adânc înfipte în solul încă fertil al esteticului și al tradiției. Eleganța și consecvența rubricilor, care oscilează între nervul critic și limpezimea ideilor, insolitul și freamătul ilustrațiilor, dimensiunea fruitivă a fiecărei opinii îndreptățesc rolul de principal catalizator literar al revistei. Îi mulțumesc României literare că există și că în agora ei atât de primitoare și de solară, textele mele își regăsesc, de fiecare dată, malul potrivit, oaza arcadică a reflecției și a ideii.

 

 Adrian POPESCU

Revista de idei și de ficțiuni

Ar trebui solide analize istorico-literare, întinse pe zeci de pagini, pentru a vedea clar, în timp, rolul formator, de conștientizare a grilei valorilor, jucat de revista România literară. Fără îndoială, criticul și istoricul literar găsește în paginile revistei un izvor prețios de informare asupra atmosferei literare, iar cititorul obișnuit, dornic să se cultive, poate gusta texte cu verificată portanță și importanță estetică și etică. Publicarea ritmică, săptămână de săptămînă, a poeziilor, fragmentelor de roman, eseurilor, interviurilor a însemnat pentru cititori un îndemn la exigență și la bun gust. Nu mai puțin evenimentele zilelor noastre tensionate își au răspunsuri posibile, neobligatorii, în paginile revistei, favorizând emblemele rațiunii și exercițiul libertății de a gândi, dincolo de tipare ideologice, fie acestea și de ultimă oră. Un aer de optimism temperat, de luciditate, de noblețe umanistă recomandă revista drept una a ideilor, nu doar a imaginarului și a ficțiunilor. Se simte asumarea unui filon al gândirii clasice europene, pe filieră mai ales franceză, cultivarea unei tradiții a dialogului. Toată lumea, nu doar cea literară, știe ce multă energie a manifestat România literară pentru impunerea unei generații, cea șaizecistă, care relua firul de aur, tăiat de proletcultism, al literaturii interbelice, răsucindu-l altfel, înnnoindu-l, reafirmând prerogativele esteticului, neglijat de anterioarele decenii ideologizante, cu unele excepții, firește. Cred că numele unor autori cu „pete politice’’ nu numai că au fost acceptate la revistă, publicate, dar redacția a ocrotit discret biografiile unor scriitori care nu se pliau comenzilor partinice, originali, independenți, cu orgoliul vocației autentice.

Citesc revista de la apariția sa, cu încântarea de a descoperi literatura de calitate intelectuală incontestabilă, talente reale, unde simți pulsul actualității, dar și „ calmul valorilor’’, ceva solicitant, imediat, dar și ceva peren, o visată fuziune între local și universal. Dacă ar fi fost doar o revistă a modelor literare, ea nu ar fi rezistat prea mult, dar publicația a știut să absoarbă trecutul prestigios, racordându-l codului și paradigmelor contemporane, preluate cu ochi critic, discernând noutatea reală de activismul civic, paraliterar… Cine nu a admirat echipa de critici șaizeciști, sau rubricile unor intelectuali interbelici, tot ce a însemnat și înseamnă un spirit critic neadormit, excelența redactorilor succesivi, mai multe generații, nume de glorioasă istorie literară. Săptămânal, un ritual întins pe mai multe decenii, ne face pe mulți dintre noi, scriitori sau aspiranți, să așteptăm revista, s-o cumpărăm de la chioșcul clasic, unde ne-o pune câteodată deoparte o mână binevoitoare, sau să o achiziționăm, mai recent, din marile magazine. O răsfoim curioși, lacomi, citim în fugă titlurile, o citim de la cap la coadă, am vrea ca plăcerea lecturii să dureze cât mai mult, așa că lăsăm ceva și pentru zilele următoare. O revistă pentru toate anotimpurile, cu valoroși directori și scriitori de prim plan, de la Geo Dumitrescu la Nicolae Breban, de la George Ivașcu, sau D.R. Popescu, la criticul literar care a deținut în paginile României literare cronica literară mai multe decenii, Nicolae Manolescu.

 

Nicolae PRELIPCEANU

Farul și ceața

În nopțile simple, doar întunecate, un far îți poate arăta drumul; el e, eventual, „luminița de la capătul tunelului“, atât de des invocată prin anii ‘90 ai secolului trecut, ba uneori și azi – cazul nostru. Dar când se dă drumul ceții, noaptea sau chiar în cursul zilei, atunci să te ții, că farul mai sclipește el cât poate, dar lumina lui este distorsionată prea adesea de obstacolele care i se pun intenționat în cale, astfel încât s-ar putea să te rătăcești, deși o mai vezi („.. o mai auzi…“). Dar când călătorul vrea morțiș să se rătăcească, atunci poți să-i aprinzi și un reflector, că el tot ba la dreapta, ba la stânga o ia, ca să-i iasă rătăcirea pe care o consideră drumul său drept. El urmează, vorba unui banc din anii îndepărtați, „linia partidului“. „Ce e un deviaționist? (de la „linia partidului“, firește)“ Răspuns: „Un membru care merge drept înainte, în timp ce linia partidului șerpuiește.“ Or, azi, nu doar liniile partidelor, că e democrație, șerpuiesc, ci toate liniile care altădată păreau drepte.

Ce e pentru mine România literară? Păi e mai multe lucruri. Întâi și-ntâi e o sumă de oameni, critici literari și scriitori de care m-am simțit aproape chiar și pe vremea când ei nu simțeau asta spre mine. Țin minte și acum că, apărându-mi o carte de versuri, în 1978, redactorul meu șef de la Cluj, D. R. Popescu, mi-a spus că i-a plăcut și că e bună. Peste vreo două luni, a scris pozitiv în România literară Nicolae Manolescu, iar D. R. Popescu mi-a spus: „Ei, vezi (că e bună adică)?“ România literară era confirmarea. Sau dimpotrivă, infirmarea, după caz. Dar mai era și Lucian Raicu, ale cărui articole, despre poezie sau despre literatură în general, le citeam cu grăbire, cum apăreau. Mai erau și alții, mai era și prietenul meu Virgil, care se chinuia acolo cu un salariu pe jumătate („juma’ de normă“). Și alții și alții. Începuse, dacă-mi aduc bine aminte, România literară Geo Dumitrescu, abolind titlul de inspirație (doar inspirație?) sovietică, „Gazeta literară“, care, nici ea, nu era chiar farul proletcultist intenționat de partidul unic. Mă rog, de la un moment dat, când „Gazeta…“ o cam luase spre România literară.

Dar acolo îi citeai în anii aceia îndepărtați și pe poeții timpului aceluia, pe Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, pe Ilie Constantin, pe urmă pe ceilalți, pe Virgil Mazilescu (Virgil-ul de mai sus), pe Marius Robescu și pe toți cei care erau literatura noastră, abia scăpată din proletcultism.

Azi ar fi același lucru, dar ținta noastră nu mai e atât de unanim împotriva vreunei cenzuri abuzive, inclusiv a artei și a literaturii, cum era pe-atunci. Când cenzura „nu-i acasă“ (?), scriitorii au început să „joace pe masă“. Și bine fac. Și joacă pe mai multe mese, ceața crește, iar „luminița de la capătul“ nu știu a ce nu mai e vizibilă decât pentru cine mai are vederea potrivită pentru așa ceva. Că trebuie să-ți potrivești vederea, așa cum o faci cu binoclul sau cu telescopul, sigur, nu învârți ce e de învârtit cu mâna, ci cu un instrument mult mai fin. Criticii de la România literară îți pot spune dacă-l ai sau dacă nu-l ai, cu toate că și ei sunt supuși greșelii, ca toată lumea…

Este, mai este încă, în ciuda piedicilor pe care i le pun în cale veleitarii și nu numai ei, o instituție, una a cărei substanță se constituie din altceva decât din „kabale und liebe“, vreau să spun dintr-un fel de respect pentru ceva inefabil care se numește talent sau, dacă preferați, inspirație.

 

 Andreea RĂSUCEANU

Lectură obligatorie

România literară a fost prima revistă de cultură cu care m-am întâlnit. Încă din anii de liceu (sfârșitul anilor 1990), când în cultura română se petreceau atâtea schimbări, un inspirat profesor de liceu ne trimitea să cumpărăm reviste literare, ne ducea în vizită la Facultatea de Litere, la diferite cursuri, pentru a vedea cum se desfășoară viața de student. Pe atunci, revistele nu erau la un click distanță, cum se spune astăzi, nu puteai deschide site-ul și recupera numerele pe care nu ai apucat să le cumperi, nu existau arhive online. Mergeai la bibliotecă, la sala de periodice și citeai acolo ce te interesa. Revista a fost primul meu contact cu presa literară, dar și cu o serie de personalități, critici literari și scriitori despre care abia atunci auzeam. Pe urmă, când am ajuns la facultate, nu doar că-i știam din scris, dar pe unii i-am cunoscut, mi-au devenit profesori sau asistenți, cu alții am colaborat în diverse contexte. Ceea ce nu prea se întâmplă cu studenții mei din anul întâi de astăzi, pe care dacă-i întrebi de numele unor critici sau de reviste literare abia dacă le-a trecut pe la ureche câte o informație. România literară era lectură obligatorie pentru cei care voiau să înțeleagă ce se întâmplă în cultura română, existau rubrici (unele continuă și astăzi) care veneau ca o completare obligatorie a lucrurilor învățate la cursuri și seminare, citeam cu același interes cronica plastică, dramaturgică, cronica filmului, a traducerilor, interviurile și grupajele literare. Pentru cine voia să-și formeze o imagine despre ce se întâmpla în actualitatea culturală românească, revista era de neocolit. În procesul de formare al elevei și studentei care eram, România literară a jucat un rol esențial.

 

 Ileana ROMAN

Aştept Capitala

Scriu aceste rânduri într-o stare a vârstei când ba îţi mai amâni gânduri, încă mai fiind loc pentru „idei în mers“, ba îţi aminteşti una-alta, încă mai fiind loc pentru întors carul. Deocamdată amintirile care mă ajung din urmă îmi împrospătează memoria încât mă bucur şi de cele care îmi reînvie momente, întâmplări urâcioase, ce m-ar mai întrista încă o dată. Şi nu mă întristează cât timp, iată pot să scriu şi să public în România literară chiar despre România literară.

Iniţial am vrut să răsfoiesc colecţia revistei de la începuturile sale, aceasta aflându-se la biblioteca oraşului, care tocmai e închisă pentru inventar. (Mai pe şoptite am aflat că de fapt periodicele apărute în regimul comunist au fost lăsate să putrezească într-un depozit la subsol.) Colecţii de ziare şi reviste se mai păstrează cu sfinţenie la Arhivele Naţionale, dar şi acestea sunt închise acum pentru renovări ale spaţiului. Astfel că a trebuit să recurg numai la amintiri personale. Şi încep cu anii ’60, când noi debutanţii din provincie cumpăram revistele literare direct de la chioşcuri, acestea întâmpinându-ne pe atunci la tot pasul şi popasul. Iar pentru noi, un eveniment era când apăream cu vreo poezioară în România literară sau în „Luceafărul“, chiar şi la Poşta redacţiei. Eu am spart gheaţa prin 1961 cu un grupaj în Luceafărul, apoi am apărut în toate cele 7-8 reviste ale US, România literară publicându-mi prima dată un poem ce ocupase întreaga pagină de format A3. În fine, debutul editorial a venit prin 1968, iar prima cronică la acest debut a fost în România literară, semnată de Dumitru Micu la rubrica intimă „Cărţile săptămânii“. Atunci am trăit o bucurie ce mă prelungeşte emoţional şi astăzi. Aici ar trebui să vorbim chiar despre rolul criticii literare care îşi asuma întâmpinarea debutanţilor spre a-i depista şi lansa pe cei merituoşi. Cunoscuţii şaizecişti şi optzecişti au primit epifaneu botezul creaţiei lor direct de la criticii literari, la fel de valoroşi.

România literară se afla şi atunci în fruntea celorlalte reviste nu doar că apărea săptămânal, precum şi „Luceafărul“ cu care a şi rivalizat. Avea în conducere pe Geo Dumitrescu, G. Dimisianu, Ion Horea, ulterior N. Breban, A. Păunescu, Gh. Pituţ, G. Ivaşcu, R. Câmpeanu, D. R. Popescu. Semnau rubrici: N. Manolescu, Ș. Cioculescu, V. Cristea, N. Balotă, R. Cosaşu, L. Ulici, Ana Blandiana, Geo Bogza şi colaboratori mai tineri care aveau curaj pentru a traversa revista prin pustiul politic-social al deceniului ’80.

Pe lângă promovarea literaturii, Rl avea şi caracter militant, deseori polemic prin dezbateri îndrăzneţe faţă de programele ideopolitice ale vremii şi faţă de cei obedienţi. Ţin minte, vâlvă mare a făcut şi apariţia romanului Bunavestire de N. Breban ca fiind refractar la conduitele trasate de unicul partid. Romanul apăruse la Ed. Junimea din Iaşi, după ce fusese refuzat de Cartea Românească. L-am citit şi eu şi am înţeles că atacul asupră-i era doar din invidia unor colegi de breaslă, în frunte cu Titus Popovici, care au şi declanşat opiniile protestatare publicate în Rl. Doar N. Manolescu a susţinut atunci valoarea nedisimulată a respectivei cărţi. În general, atitudinile polemice publicate în Rl vizau poziţionări dogmatice sau insalubre ce apăreau sistematic în alte publicaţii, precum „Săptămâna“, o vreme şi „Luceafărul“ când a avut redactori-şefi îndoctrinaţi politic. În general, polemicele şi dezbaterile în spirit critic au contribuit totuşi la menţinerea unui climat viu şi de interes public pentru literaţi, mai toată lumea aflând câte ceva şi din culisele elitelor scriitoriceşti din acei ani, ale căror cărţi apăreau în tiraje de masă, adică se cumpărau şi se mai şi citeau.

Cum e văzută România literară astăzi într-ale libertăţii valuri. E frumoasă şi e bună cu cât o şi citeşti. Eu o citesc admirabil, mai puţin apologetic. Aş mai adăuga rubrica de o pagină „Cărţile săptămânii“ şi altă pagină, fie şi lunar, pentru texte de debut, de lansarea unor nume. Vă daţi seama câţi scriitori şi-ar aminti şi s-ar lăuda ca mine acum, că au debutat în România literară. Eu şi acum aştept Capitala, aştept revista, aştept postaşul, întrucât la noi în oraş nu mai sunt chioşcuri de ziare. Eu nu ştiu cum s-or bucura cei ce citesc ziare, reviste, cărţi direct pe net. Fără să atingi cartea cu mâna ta, fără să o răsfoieşti, să-i îndoi file, să o admiri şi ca obiect, care va să zică nu există, Doamne feri!

 

Vasile SPIRIDON

Primatul esteticului

La 55 de ani de la apariția primului său număr, revista România literară se bucură de o tradiție, de un prestigiu și de un loc bine precizate printre periodicele noastre culturale. Devenind principala revistă dintre cele aflate sub egida Uniunii Scriitorilor, ea a fost condusă, pentru o scurtă perioadă de timp, de scriitori recunoscuți, precum Geo Dumitrescu, Nicolae Breban și D. R. Popescu, pentru ca pentru perioadele cele mai lungi să fie în fruntea ei George Ivașcu (aproape două decenii) și Nicolae Manolescu (de mai bine de trei decenii). Demn de remarcat este faptul că această publicație săptămânală a breslei scriitoricești nu și-a modificat formatul, structura și caracterul (nu acela de literă), indiferent de cine i-a fost în frunte și de timpul istoric în care a apărut. În paginile revistei nu sunt de găsit pagini afectate sferei politicii. Desigur că, fiind o publicație de atitudine, România literară găzduiește articole pe teme politice, dar acestea se raportează doar la sfera literaturii și a culturii, nu la politica militantă. De exemplu, nu îmi amintesc să fi citit vreun articol politic atât timp cât directorul actual al revistei a fost parlamentar și cu atât mai puțin în celălalt interval de timp postdecembrist.

Discernământul spiritului critic, dublat de pluralitatea punctelor de vedere, este un filtru (sau un ciur, cum zice directorul actual) care validează valoarea estetică a textelor și a cărților apărute în toată țara. Analizând cărți, autori și fenomene literare la zi, România literară este o oglindă nedeformatoare a feței literaturii noastre, ea rămânând dintotdeauna bastionul spiritului critic. Pentru mulți dintre scriitorii noștri, publicarea unui text sau receptarea critică în paginile revistei a însemnat și consacrarea lor. În afara unui grup de scriitori autoizolați și, din păcate, unii dintre ei chiar foști colaboratori ai revistei, mare parte a literaților din țară rămâne fidelă revistei, fie ei de primă mărime sau mai puțin talentați.

Nicolae Manolescu nu este numai director (acela care dă direcție, în primul rând direcție critică), ci și arhitect al revistei, deoarece face parte din echipa de critici șaizeciști care au apărat timp de decenii primatul factorului estetic și, implicit, instituția criticii literare. Deși, pe bună dreptate, nu întotdeauna plin de amenitate, criticul intră în dialog deschis, plin de solicitudine, cu feluriți expeditori de scrisori sosite pe adresa redacției. Eu însumi m-am convins că revista România literarăare cei mai mulți cititori din faptul că persoane necunoscute îmi spun că mi-au citit texte care au apărut nu chiar în ultimele săptămâni în paginile ei.

Citesc revista România literară de patru decenii și posed, practic, toată colecția ei, făcută prin recuperări tardive ale aproape totalității numerelor. Am fost printre colaboratorii ocazionali ai revistei, la mari intervale, prima dată la începutul anilor 90 (vreo zece apariții), apoi între 2010 și 2018. Din 2018, am onoarea de a fi publicat în fiecare număr, iar de anul acesta, de a fi redactor asociat. Posteritatea mea literară (din păcate, nu am cum să pun în această paranteză patru emoticoane prin care să arăt că râd cu lacrimi) va fi legată de prezența în paginile revistei România literară. Este cel mai serios motiv să încerc a nu dezamăgi așteptările celor care cred în mine. La mulți ani, România literară!

 

Dan STANCA

Înseamnă mult

Când eram foarte tânăr, a publica în România literară era un vis despre care credeam că nu se va îndeplini niciodată. Cumpăram revista, costa 5 lei, lei vechi de pe timpul lui Ceauşescu, şi-i invidiam pe aceia care publicau în acele pagini. Mă întrebam dacă eu vreodată mă voi bucura de o asemenea onoare. Anii însă au trecut, căci, evident, nu aveau altceva de făcut, şi am ajuns în 1990 când toate porţile, aparent cel puţin, se deschiseseră. Atunci am publicat vreo două trei texte în revistă. Eram atât de mândru încât nici nu mă puteam ţine bine pe picioare. Pe urmă însă, nu ştiu ce s-a întâmplat, nu am mai publicat. Am zis că sunt refuzat fiindcă prin felul meu de-a scrie arătam că posed un caracter extremist, fundamentalist, passons... Anii iarăşi au trecut. Între timp publicasem enorm în „LAI-ul“ coordonat de Dan C. Mihăilescu şi bineînţeles în suplimentul „Aldine“ al „României libere“. Am publicat texte care cu dificultate puteau fi încadrate într-un anumit gen. Erau şi filosofie, şi teologie, şi literatură, erau de toate la un loc, dar în primul rând eram eu. Scriind aveam convingerea că-mi consolidez identitatea. La România literară nu am mai trimis nimic. Iată însă că roata s-a întors şi, de câţiva ani încoace, prezenţa mea în prestigioasa revistă s-a făcut din nou simţită. Trimiteam articole care nu mi-au fost refuzate, aceasta până când Gabi Chifu a considerat că mi se cuvine o rubrică. În acest „pieziş“ cum se cheamă rubrica mea care apare la două săptămâni spun tot ce mă doare şi tot ce mă înalţă. Sunt eu, ceea ce este esenţial pentru un scriitor. Faptul că România literară mă găzduieşte este o mare bucurie pentur mine. Şi când spun asta nu o fac dintr-o politeţe controlată, ci pur şi simplu sunt sincer. Mă bucur că semnez în această revistă care, ce mai încoace şi încolo, a dirijat destinele literaturii române contemporane. Normal, timpul ca de obicei a trecut, au apărut schimbări, dar revista şi-a menţinut coloana vertebrală. Încă o dată, sincer să fiu, nu am fost atent la schimbări. Eu urmăresc ce freamătă în capul meu. Şi cred că toate mişcările intelectului de care încă mai beneficiez se încadrează în viaţa unei reviste adevărate. Sunt bătrân, iar bătrâneţea mă deprimă. Dar când semnez în România literară simt că întineresc. Sunt puştiul debutant care fuge la piaţă să cumpere revista unde ştie că i-a apărut ceva. Mi se pare extraordinar să-ţi păstrezi sufletul din tinereţe. De regulă, odată cu vârsta te blazezi. Faptul că te publică România literară nu te mai interesează. Eu, din fericire, mă aflu în cealaltă tabără. Cât voi mai trăi voi scrie în această revistă şi voi fi acelaşi puşti care se bucură că i-a fost publicat articolul. Până la urmă de asta trăim, şi le urez tuturor celor care semnează în revistă să simtă ce simt eu. La rândul lor vor fi fericiţi şi-şi vor învinge blazarea care-i otrăveşte.

 

 Mircea STÂNCEL

O revistă literară care mi-a trezit mereu imaginația

Mi-e greu să cred, și totuși, au trecut 55 de ani de la apariția primului număr al revistei România literară. Revista a fost pentru mine un far cultural național, pentru orientare, mereu aprins în atmosfera unui prezent dificil. Cred că eram la o ședință de cenaclu, în Aiud, când profesorul meu de rusă de altădată, din gimnaziu, Octavian Savonia – un mare admirator de presă culturală– mi-a pus în mână primul număr al revistei România literară, apărută peste zi la chioșcuri. A urmat, apoi, o lungă discuție, până seara târziu pe această temă, prelungită la o cafenea din centrul orașului, ceea ce a prilejuit (orgoliul local) un excurs despre România literară aiudeană și colaboratorii ei, tipărită în anul 1930, al cărei „primredactor“ a fost profesorul și poetul Ovidiu Hulea. Evident, discuția asta a fost cu multe rețineri din partea celor prezenți, pentru că spaima de a vorbi pozitiv despre perioada interbelică nu dispăruse, chiar dacă eram în 1968, istoric, într-o mare „deschidere“. În provincie, restricțiile erau altele, șefii de aici nu acceptau prea multe „dezvăluiri“ despre ceea ce a fost bun înainte de ei. De atunci și până azi, aproape săptămână de săptămână am cumpărat și am citit revista România literară și, anual, Almanahul literar. Impactul pe care l-a avut și îl are în literatura contemporană este greu de măsurat. În anii formării mele ca scriitor urmăream pulsul vieții literare în această revistă cu o foame greu de descris acum. Parcurgeam textele scrise de monștrii sacri, pentru mine, ai literaturii de atunci, ai generației șaizeci, mai ales poemele și proza oferite cititorilor. În timpul acela nu aveam în minte importanța rolului extins al unei reviste literare naționale, cum era România literară, nu înțelegeam prea bine luptele ascunse. Din provincie ele nu se prea vedeau. Prezența rolului jucat de revistă s-a format ceva mai târziu, când am depășit naivitatea vârstei, când începusem să pricep mersul lucrurilor și să public câte un poem sau două pe unde puteam. Urmăream cu mare atenție Poșta redacției, să văd „lista“ debuturilor în poezie Pe unii dintre poeți îi cunoșteam de la cenaclurile și întâlnirile literare la care participam la acea vârstă, în diferite orașe.

Revista România literară m-a ajutat să iau pulsul vieții culturale de la noi, dar și din altă parte, prin traducerile publicate, ceea ce nu a fost și nu este puțin lucru. Nuanța sincronizatoare cu literatura europeană era cea mai prezentă aici, decât în celelalte reviste literare „rivale“. România literară a fost și este revista care mi-a pus mereu în față valorile cele mai importante din literatură. Este un proces pe care, altfel, îl urmărești mai dificil; am văzut, mai ales, cum au fost promovați tinerii poeți din generația mea și din alte generații, pe de o parte, dar și marii scriitori europeni, pe de altă parte. Nu dau nume acum, pentru că nu am spațiu necesar, dar România literară a fost o rampă de lansare pentru valorile naționale, pe care azi le cunoaștem din cărțile publicate de-a lungul vremii. Și, mai mult, ea a format o comunitate literară care a creat multe invidii, multe dispute, a întreținut un climat literar de excepție și mi-a arătat puterea literaturii în diversele vremuri. Este revista căreia i-am acordat și-i acord cea mai mare atenție. La mulți ani, România literară!

 

 Liviu Ioan STOICIU

Stâlp al revistelor literare românești

Din start, pentru mine săptămânalul România literară a fost un capăt de țară – țin minte că am avut în valiză, la încorporarea în armată (la artilerie, la „comandă“, la Bârlad, telegrafist; un an și patru luni), primul număr al României literare! Îi țin minte formatul, rubricile, membrii redacției (Geo Dumitrescu redactor-șef, Gabriel Dimisianu și Ion Horea adjuncți), colaboratorii… Era în octombrie 1968 (anul invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia – URSS, R.P. Bulgaria, R.P. Ungară, RDG și R.P. Polonă – în noaptea de 20–21 august 1968), când eu am cerut să fiu încorporat voluntar (aveam 18 ani) în armată, mare viteaz, să fiu pe baricade, să lupt contra… cotropitorilor, la o adică (motiv de amuzament azi?). Am mai făcut caz de faptul că am avut un cult al revistelor literare (la 15 ani, știți, am avut „reviste“ ale mele, scrise de mână), le citesc de la 14 ani, din 1964, de când am venit de la Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi, locuința de serviciu a tatălui meu, șef la întreținere de cale ferată) la liceul teoretic din Adjud, le cumpăram nesmintit. În 1964 a apărut revista de cultură „Ateneu“ (la Bacău, oraș capitală de regiune, de care aparținea raionul Adjud). Pe primul loc în 1964, la 14 ani ai mei, era săptămânala „Gazetă literară“. Intuitiv, din 1968, am transformat România literară într-un reper – nu aveam grad de comparație. Cred că am citit toate numerele apărute, le-am cumpărat (am avut și colecție; abandonată la casa părintească din Adjud, mare parte a fost ronțăită de șoareci), pe atunci nu era o problemă să o cumperi de la chioșc, la oraș.

Interesant că România literară s-a tot confundat din start cu Uniunea Scriitorilor, a păstrat Uniunea Scriitorilor ca editor (chiar și atunci când era finanțată de Anonimul lui Sorin Marin), a stat la dispoziția membrilor Uniunii Scriitorilor, în primul rând (dar și a debutanților), a fost solidară cu ei. Și că mai ales în ultimii nu știu câți ani, de când Nicolae Manolescu, devenit președinte al Uniunii Scriitorilor (înainte chiar de a se elibera de activism politic și de funcția de ambasador la UNESCO), și sub direcțiunea executivă a lui Gabriel Chifu, România literară e stâlpul revistelor literare românești, model critic: deschisă scriitorilor interesați de valoare, cu conținut de referință (editorialul, cronica literară și poemele publicate, interviurile și recenziile, eseurile, notele și „accentele“). Citind România literară conștientizezi din mers care mai e ierarhia între scriitori, ce înseamnă „literatură înaltă“. Îndeosebi după ce săptămânalul (alături de alte opt reviste) a ajuns să fie finanțat prin lege de la bugetul statului, România literară are stabilitate, are siguranță și credibilitate în întreprinderile sale scrise (sigur, redactorii ei au și funcții în cadrul Uniunii Scriitorilor, motiv de armonizare, dar și de profit moral, recunoscând autoritatea critică a directorului Nicolae Manolescu).

 

Traian ȘTEF

Cititor și citit de România literară

Am început să citesc reviste literare încă din clasa a noua. De fapt, două reviste literare, Familia de acasă și România literară. Nu scriam versuri, dar citeam mult, cam tot timpul. Curios să văd scriitori, mergeam la librăria Eminescu ori de câte ori erau lansări de carte. De atunci, din 1968, păstrez Un trandafir învață matematica, volumul de versuri cu care a debutat Gheorghe Grigurcu. Nu mai știu ce înțelegeam eu dintr-o revistă literară, dar pe atunci profesorul de română te îndemna să citești, pe lângă cărțile din programă plus altele pe care le recomanda cu de la sine putere, și câte o revistă literară. Apoi, în licee erau cenacluri și reviste ale elevilor, abonamentul la teatru era cam obligatoriu… Generația noastră a făcut o școală bună, am avut profesori pe care i-aș dori pentru nepoții mei, ca și manualele de limba română.

În ce privește România literară, o spun de la început, deschis, că are contribuția esențială la configurarea statutului meu literar. Primul premiu pe care l-am primit, în 1981, la Festivalul de la Sighet, a fost al Uniunii Scriitorilor și al revistei, fiind și publicat pentru prima oară. Adrian Alui Gheorghe a primit atunci premiul festivalului, președinte de juriu fiind Laurențiu Ulici. Trecusem deja pe la Echinox – promoția 1979, îmi cunoscusem congenerii mai ales la Iași, unde avea loc anual festivalul studențesc de poezie, știam multe despre viața literară de la mentorii noștri (Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi) care le aflau de la Mircea Zaciu și optasem, asemeni majorității echinoxiștilor, pentru partea reprezentată de România literară în bătăliile care se desfășurau atunci. După ce au început să-mi apară cărțile, acestea au fost remarcate în revistă, unele beneficiind și de câte trei recenzii.

Aș zice că generația noastră este beneficiarul direct al rezistenței la presiunile ideologice ale lui Ceaușescu însuși (a se vedea întâlnirile lui cu scriitorii și conferințele Uniunii), la presiunile prin denunțuri și injurii ale grupării din jurul lui Eugen Barbu (cu Vadim Tudor aghiotant) de la revista Săptămîna – care era în slujba lui Ceaușescu și a Securității. Tonul acestei rezistențe l-a dat România literară, inclusiv prin susținerea unei noi generații, a unui canon literar din care lipseau poezia patriotică și romanul patriotic practicate de gruparea colaboraționistă (la care se aliniau și excepții optzeciste). Navetiști, stabiliți în locuri obscure, fără slujbe, optzeciștii primeau cu mândrie găzduire în România literară, acolo unde Laurențiu Ulici scria săptămânal despre câte un debut, la Prima verba, întărit de Nicolae Manolescu, la cronica literară. De restaurantul din curte ce să zic?!

După 1990, optzeciștii domină viața literară. Același lucru l-aș putea spune și despre România literară, și despre Nicolae Manolescu care i-a fost director de la primul număr până astăzi când încă îi marchează direcția. Au și contestatari, așa cum au avut întotdeauna și cum e normal să se întâmple, dar, ceea ce nu este normal pentru viitorul cultural, sunt mai mulți din generația noastră decât tineret. Unii tineri așteaptă să se elibereze un scaun ca să se pună cu fundul pe masă.

 

 Florin TOMA

Cap și Începătură!

Cap și Începătură!… Pentru mine, asta înseamnă, incontestabil, România literară: Cap și Începătură. Debutul. Anul XI, nr.15, joi, 13 aprilie 1978. Pagina 15. Singurătatea în doi de Florin Toma, prezentare de Radu Cosașu. Emoție colosală. Bucurie nemărginită. Orgoliu recuperator de complexe. Mulțumire siderată. Intrasem în literatură pe ușa din față, trecusem pe sub arcadele celei mai prestigioase instituții literare: România literară. Sigur că, așa cum se fac lucrurile peste tot, e nevoie și de acea faimoasă „fereastră de oportunitate“. Ei bine, pentru mine, aceasta a fost construită de îndumnezeiasca mea prietenie cu Radu Cosașu, căruia i-a venit ideea de a-l convinge pe Roger Câmpeanu că e timpul ca România literară să fie nu doar panoul de onoare al clasicilor în viață, ci și poarta de intrare a scriitorilor tineri în lumea literară. Și Roger (Rojé, cum îi spunea cu cel mai mare drag Cosașu) a ales trei nume: Mihai Nicolae, garantat de Sorin Titel, Florin Toma și Traian Furnea, în prezentarea lui Radu Cosașu. Ce s-a ales din alegerea lui Roger Câmpeanu, nu știu cu exactitate. Mă știu doar pe mine. Că am fost mereu și sunt și azi un privilegiat al României literare (o să mă păruiască rău „caracuda“… à propos, unul dintre membrii ei, care, acum aproape douăzeci de ani, a vorbit la lansarea primului meu roman, m-a înjurat copios mai târziu, bine că la telefon, spunându-mi că el m-a făcut scriitor(sic!), fără să aibă nicio tresărire a vreunui rudiment de logică în mintea lui, chiar așa tulburată).

Dând însă la o parte zgura întâlnită des în „siderurgia“ breslei noastre, simt nevoia să remarc un adevăr sigur: oamenilor din managementul României literare de astăzi (Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Cristian Pătrășconiu și ceilalți) le datorez continuitatea legăturii mele intime, prin această „ferestră de oportunitate“, cu literatura. Altfel spus, cu Literatura (cu „L“ mare!).

România literară este, indiscutabil, un consorțiu intelectual, o veritabilă instituție, cum spuneam, o autoritate a minții, un remarcabil așezământ național de garanții axiologice. De aceea, fiecare proză pe care am publicat-o în paginile ei a însemnat încă un pas spre consacrare. Consacrarea mea personală nu e deloc comparabilă cu a vreunui congener; ea este aidoma autorului, are strălucirea și infirmitățile sale, fiindcă „Eu sunt eu însumi, împrejurarea mea și deciziile mele care mă definesc“, cum bine zicea Ortega y Gasset. E limpede, așadar, că fiecare scriitor se consacră și biruie strict pe spezele valorii sale, ale talentului său genuin. Nu te poți consacra cu adeverință de la Uniunea Scriitorilor și nici prin cine știe ce intermediere ocultă. Te consacri prin propriile tale puteri, prin propriile prelungiri ale harului tău, firește, trecute de cercevelele „ferestrei“ de care am vorbit mai sus. Iar prozele mele m-au fotografiat așa cum sunt: discret, fără fasoane, fără fanfaronade, fără fireturi, fără potențări de trufie sau orgolii prostești. De aceea, îmi place să spun că eu nu am decât vanități de-o zi, iar la orele opt ale serii, biroul de vanități și aroganțe se închide.

Toate victoriile mele literare – adică puzzle-ul ce compune tabloul general al hai să-i zicem operei mele – se datorează într-o mare măsură României literare. Sigla sa, culoarea sa, grafica sa, parfumul său, numele celor din interior, conținutul său îmi sunt atât de familiare, încât – exagerând frumos și, totodată, pardonabil – aș putea s-o citesc și fără s-o răsfoiesc. Altminteri, este primul fel din menù-ul festinului meu literar săptămânal, iar lectura lui este, de fapt, sacerdoțiul suprem al risipei de frumos…

Cap și Începătură – așa rămâne pentru mine România literară. Iar cercul ei istoric din viața mea se închide regulamentar astăzi, mereu, întotdeauna, căci este fructul pasiunii din care veșnic mă înfrupt cu nesaț și, mai ales, cuviincios… Vivat!

 

 Laurențiu-Ciprian TUDOR

A separa grâul de neghină

În primul rând, fac urare de la mulți ani revistei România literară și o fac cu respect, cu politețe și fără să îi spun pe nume (la per tu) pentru că nu se cade, pentru că este cu 5 ani mai mare decât vârsta mea (aș putea să-i zic foarte bine doamnă)… da, chiar dacă am glumit pe jumătate, cam așa mă raportez la revista care, în această toamnă, a împlinit 55 de ani. O fac cu atenție, cu deferență, așa cum faci cu profesorii tăi, cu autorii pe care îi admiri și pe care îi urmărești. Te uiți să vezi ce poziție au față de o anumită chestiune, situație, apariție, produs cultural ș.a.m.d.. Apoi, nu uit cu câtă nerăbdare așteptau oamenii, înainte de Revoluție (și în primii ani de după), să apară revista, număr de număr, cum o cumpărau grăbiți și o citeau din scoarță în scoață (am auzit multe povești despre asta) și cum ea dădea ora exactă în lumea literară românească. Azi (și în anii în care eu m-am pomenit în relație cu ea), România literară și-a păstrat prestigiul, dar economia de piață a făcut ca să nu mai fie unica voce, să nu mai dețină monopolul opiniilor critice sau al evaluărilor literar-culturale. În neomogena și versatila piață culturală a zilelor noastre, în afară de curentul mainstream avem tot felul de poziționări, de apariții, fie sub formă tipărită, fie online (reviste, site-uri, bloguri, pagini de facebook etc.). În general, în afara scriitorilor grupați în jurul Uniunii Scriitorilor din România (și a publicațiilor ei, în frunte cu România literară), avem și un nucleu (nu zic cealaltă extremă) așa-zis progresist sau postmodern, „reformist“, cu o ideologie de stânga (preponderent), neo-marxistă, care a coagulat și ea destule energii. Are, la rândul lui, publicații, premii, fideli ș.a.m.d. (și e foarte atent la ce indică vânzările și priceput la marketing). Evident că între cei doi poli sunt unele mișcări mareice, sunt diverse nuanțe și, uneori, chiar poduri (se întâlnește până și clasica variantă a fi cu fundu-n două luntri). De ce indic toate astea? Pentru că astăzi un scriitor trebuie să fie atent la tot ce mișcă (nu e întotdeauna bine!), la toate noutățile, trebuie să înțeleagă harta ca să își poată alege cât mai bine drumul. Evident că așa fac și eu (cu destulă cheltuială de timp) încercând să iau de pe toate tarabele ce mi-e de folos și spre bună creștere. Cu toate astea, am rămas cu reflexul de a mă uita la ce face România literară (e de altfel revista pe care o cumpăr cu cea mai mare frecvență). O fac cu atenție, cu deferență, așa cum faci cu profesorii tăi, cu autorii pe care îi admiri. Din nevoia de critică, de a separa grâul de neghină, de a vedea limpede.

 

 Lucian VASILIU

Rânduri întomnate

La început a fost tatăl meu, profesor/ preot interbelic de țară. Transferați din satul de pe (dintre) Colinele Tutovei în urbea școlilor lui Tache, Ianke și Cadâr, deschideam ochii în Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu“ (fondată în anul 1904!), eram prezent în sala Teatrului „Victor Ion Popa“, eram extaziat în expozițiile cu patrimoniu cultural incredibil ale Muzeului „Vasile Pârvan“, eram vizitator în gara care ducea lumea spre București, Iași, Galați sau Huși (mai departe, spre Chișinău, nu prea se putea!).

Eram prin clasa a IX-a când Părintele meu respectat (dar și trecut prin dificile încercări postbelice bolșevizate), m-a inițiat, succint, în presa culturală. Știam câte ceva, la școală, despre „Luminița“, „Arici pogonici“, despre „Sportul popular“ (de la verii și vecinii microbiști). Tatăl, pensionat medical „pe caz de boală“ (după repetate internări politizate la Spitalul de Psihiatrie din Iași), nu numai că suferea pentru pierderea bibliotecii lui de student la Cernăuți, nu numai că mereu citea (când afla răgaz), dar și scria, fel de fel.

Mi-a arătat cu entuziasm discret, la un moment dat, revista „Albina“. Reușit-am să conserv doar o parte din cărțile și revistele lui din anii de deschidere relativă, respectiv finalul regimului Gheorghiu-Dej, începutul epocii Nicolae Ceaușescu. În 1971, urmare Tezelor din iulie și proiectatei „Revoluții culturale“, tatăl meu va face infarct fatal, la numai 63 de ani. Eu aveam 17, eram elev de liceu.

În „Albina“ (Revistă săptămânală a Așezămintelor Culturale), nr. 25 (1121), anul 72 (sic!), seria II (sic!), joi, 19 VI 1969, 8 pagini, 25 bani, citit-am, în clasa a X-a fiind, una dintre epigramele tatălui meu la rubrica Răspunsuri netimbrate. După un timp, mi-a prezentat și o nouă revistă, România literară, la care se abonase (din economiile lui, din care ne „alinta“ și pe noi, cei trei flăcăi!). Mi-a spus că un absolvent de școală bârlădeană, George Ivașcu, tocmai a trecut șef de la revista Contemporanul la România literară. Se întâmpla în anul 1971.

Posed în arhiva personală parte dintre revistele din acei ani, salvate din tot felul de situații complicate. Am și câteva exemplare din Gazeta literară. De exemplu nr. 38 (829), de joi 19 sept. 1968 (eram elev în clasa a IX-a). Format mare, 64×44 cm, un pic mai mare decât „Contemporanul“ (săptămânal al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, 10 pagini, 1 leu; redactor-șef Constantin Mitea). Rubrica de Poșta redacției era semnată de Ana Blandiana. Acolo am trimis prima oară câteva poezii (începusem să scriu, depresiv, după moartea tatălui). Le-am expediat la îndemnul profesorului meu de română, Mihai Daraban (un fel de frate mai mare, pentru un timp – s-a prăpădit, și el, relativ tânăr!). Ana Blandiana mi-a răspuns stimulator, încât de atunci, din primăvara anului 1972, am devenit olimpiadist la română (faza națională), combatant cu bune rezultate la competiția „Tinere condeie“ și scriitoraș.

La începutul clasei a X-a, în toamna anului 1969, profesorul Mihai Daraban chestiona clasa: – Cine știe să răspundă la întrebarea „Ce este o revistă? Dar o revistă literară? Exemple, eventual!“ În tăcerea generalizată, am ridicat două degete. M-am exprimat, cum am putut, menționând revistele săptămânale „Albina“ și România literară. Ulterior am descoperit, la tata și la Biblioteca Municipiului Bârlad și publicațiile „Contemporanul“, „Luceafărul“, „Tribuna, Amfiteatru“, „Cronica“, „Steaua“, „Convorbiri literare“ și altele.

Mă opresc, acum, confesiv, la „Gazeta literară“, anul XV, nr. 38 (829), de joi, 19 sept. 1968, care, la pagina 7 (din 8) anunța, în chenar mare, colț dreapta, sub un eseu semnat de Constantin Noica: „În curând: România literară, săptămânal de literatură și artă.“

În pagina 2, la coloana intitulată Ne scriu cititorii, văd acum, răsfoind foile, numele lui George Pruteanu (amic al meu, în anii 1977-1989, ai Iașilor revistelor studențești, plus Cronica și Convorbiri literare). George („ca cititor“) sugerează între altele ca proiectata România literară să apară ca… LUMEA – în formatul revistei „Lumea“!; să fie România literară și nu „Bucureștiul literar“; să dea prioritate materialelor scurte (sublinierea lui): critică, poezie, proză, dar și consistentă Poșta redacției și, neapărat, interviu (rubrică permanentă!, solicită G.P.).

România literară, pe scurt, așa cum am învățat-o în liceu, în postliceala bucureșteană, în studenția ieșeană, în muzeografia literară junimistă: apărută în Iașii pașoptiști (proiect al lui Vasile Alecsandri, săptămânal adresat tuturor românilor, când România nu exista, nici Unirea Principatelor de la 1859), din 1 ianuarie până în 3 decembrie 1855, suprimată de autorități, precum antecesoarea sa, Dacia literară (Iași, 1840, proiect Mihai Kogălniceanu). Și ideea de Dacie, și cea de Românie incomodau vecinătățile imperiale (Rusia, Austria, Turcia). Marile puteri din preajmă nu doreau unirea tuturor românilor. Punct!

Menționez, tot în treacăt, și alte 2 Românii literare, din perioada interbelică (pe când chiar exista România!), respectiv (tot săptămânale, cam formatul România literară de astăzi) cea coordonată de Liviu Rebreanu (20 februarie 1932 – 6 ianuarie 1943) și cea condusă de Cezar Petrescu (în anii foarte complicați 1939-1940).

Ca încheiere a rândurilor mele confesiv-autumnale, frugale, consemnez un număr de colecție, pentru mine, liceanul care a crescut cu paginile dense ale României literare (precum, mai târziu, cu a treia mea ureche, Radio Europa liberă):

Este vorba despre România literară (32 pagini, 2 lei, anul III, nr. 22/ 86, joi 28 mai 1970), redactor-șef Nicolae Breban. În pagina 1: Solidaritate, un altfel de editorial, semnat de Șerban Cioculescu; Sângele și cerneala, tabletă între tablete, de Geo Bogza; desen rafinat de Sabin Bălașa. În alte pagini: reportaje și fotografii de la devastatoarele inundații din Transilvania îndoliată; o pagină de poeme tulburătoare semnată de Ioan Alexandru; Alexandru Graur și rubrica pentru limba română și gramatica noastră (Ortografie și ortoepie); desene de Marcela Cordescu. Poșta redacției era asigurată de Nina Cassian.

Și, pentru mine, puștiul de atunci, revelația unei altfel de poezii, dincolo de patriotarzi, idilici și evazioniști de serviciu: pagina 22, cu poeme fanteziste (autonomie estetică la maximum!), ale poetului Christian Morgenstern, traduse de germanistul și poetul Mihai Ursachi (atunci la început de drum, după eliberarea din detenție politică).

România visată de Eminescu devenise din ce în ce mai literară!

 

 Ioan Radu VĂCĂRESCU

Legitimarea valorii literare

Sunt cititor constant (și admirator, nu încape vorbă) al revistei România literară, din anul 1978. Intram atunci pe clasa a XI-a, la Liceul „Octavian Goga“ din Sibiu. Revista o cumpăram de la chioșcul din fața Primăriei, aflată atunci în diagonală față de Bulevard. Acolo, pe o bancă, sub statuia lui Coșbuc, fie iarnă, fie vară, citeam deja o bună parte din revistă, în frunte, bineînțeles, cu pagina critică a lui Nicolae Manolescu. Generația mea așa a învățat limba și literatura română, cu România literară în brațe, cu cronica lui Nicolae Manolescu în față, săptămână după săptămână, an după an. Și până în ziua de azi. Și bine am făcut, pentru că așa am învățat, săptămână după săptămână, urmând drumul promovat de Nicolae Manolescu și revistă, să ne înscriem în miezul culturii naționale: reîntronarea, în câmpul criticii, a criteriului estetic și a perspectivei antidogmatice în câmpul literaturii, transformarea cronicii literare într-o instituție de legitimare a valorii literare, recuperarea fundamentelor maioresciene și lovinesciene în cultura noastră contemporană, viziunea istoriei literaturii ca istorie de valori, acestea fiind expresia evoluției istorice și stilistice, dincolo de fenomenul etnic, viziunea istoriei literaturii și a culturii dinspre prezent spre trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, într-o paradigmă critică vie, realizarea unei istorii a valorilor noastre literare monumentală și care ridică literatura română între valorile majore ale lumii (nu poți, nu-i așa, să faci o istorie de acest fel dacă nu există un corpus major de opere de valoare, așadar laudă literaturii noastre), impunerea canonului literar românesc, desigur, nu oricum, ci în ideea că acesta „se face, nu se discută“ (important și pentru școala românească, de orice nivel). Sigur, este vorba de limba română, elementul esențial care ne dă, aici și aiurea, acum și întotdeauna, identitatea națională. Iar în ultimii ani, România literară a devenit, pe lângă revista fanion a literaturii contemporane și a Uniunii Scriitorilor, campioana reacției ferme împotriva rolului nefast, în societate, școală, literatură și artă, al ideologiei corectitudinii politice (cu tot ce implică aceasta, de la kitsch la lipsa spiritului critic, de la colectivismul minoritar ridicol la declinul umanismului tradițional).

Sigur că visam la vremea băncii de liceu, ca întreaga mea generație, să public poezii în România literară. Târziu, dar cu atâta mai bine, a venit și acea vreme. Am publicat în revista de suflet, la invitația lui Gabriel Chifu, căruia îi mulțumesc încă o dată, aici, în paginile revistei la care este director executiv. De asemenea, despre cărțile mele au apărut frumoase cronici în această revistă, lucru la care nici măcar nu am visat altădată. Ba, în ultima vreme am devenit, la invitațiile vii ale lui Cristian Pătrășconiu, colaborator, cu mare drag, al Revistei. Astfel încât, iată încă un lucru însemnat, (în ideea veche și frumoasă că înainte de a publica o carte este necesar și instructiv să publici textele tale într-o revistă), la un moment dat se va aduna de-o carte de micro-eseuri. Ba, am ajuns și pe prima pagină a Revistei, într-o poză de grup! Ce oare își putea dori mai mult liceanul cititor al revistei România literară de acum aproape o jumătate de secol?

La Mulți Ani, România literară!

 

 Marcel VIȘA

Cea mai importantă – de acum și dintotdeauna

România literară este, în primul rând, publicația care ține cu tărie la criteriul calității, în fiecare număr al revistei apar doar cele mai bune texte, nu se fac compromisuri, ceea ce nu cred că este chiar ușor având în vedere faptul că apare săptămânal.

Cei mai buni autori ai momentului publică în România literară, iar de citit este citită chiar și de cei care o contestă. Eu unul mă amuz teribil să văd cum tocmai cei care se laudă că nu o mai citesc de ceva timp, și cred că o fac înspre gloria lor, postează pe rețelele de socializare fragmente din texte în care au fost menționați. Probabil au chiar și abonament, altfel nu înțeleg cum ar „detecta“ în timp real toate aceste articole „dedicate“. Scuzată să îmi fie malițiozitatea, dar nu m-am putut abține.

În ce mă privește, subliniez importanța publicării poemelor mele în paginile revistei, de-a lungul timpului, acest fapt contribuind decisiv la încurajarea de a publica cele două volume de poezie. Cred că validarea venită de la revistele literare importante (nu importate) este absolut necesară înainte de a face pasul următor, tipărirea unei cărți. Acest sfat îl dau tuturor tinerilor cu care intru în contact și care vor să meargă mai departe pe drumul acesta al scrisului.

Îmi amintesc cum, la îndemnul poetului Aurel Pantea, cu care mă împrietenisem de ceva timp, întâlnindu-ne pe la diverse evenimente culturale, mi-am făcut curaj și am trimis primul grupaj de poeme, așteptând apoi cu înfrigurare „verdictul“. După vreo trei săptămâni, cumpărând revista și răsfoind-o pe loc, nerăbdător, am dat peste poemele mele. Nu pot să descriu încântarea care m-a cuprins. E o onoare să fii publicat alături de cele mai importante nume ale literaturii române, dar mai ales există certitudinea că publicând în această revistă vei fi citit de către oameni importanți din zona culturii. Închei povestindu-vă „peripeția“ legată de cel mai recent grupaj de poeme care mi-au apărut în revistă, când după vreo două zile de la apariția unui nou număr am fost contactat pe e-mail de către marele poet Constantin Abăluță, care m-a felicitat, și cu care am legat o frumoasă prietenie literară, și care mi-a scris câteva cuvinte și pe coperta volumului de poeme Selfie.

România literară este, fără niciun dubiu, cea mai importantă revistă literară din literatura română de acum și dintotdeauna.

 

 Răzvan VONCU

Un alt mod de a face critică literară

Ce reprezintă România literară pentru mine, în ipostaza de cititor, am spus-o în mai multe rânduri, chiar aici, în revistă. Nu simt nevoia să insist: este publicația pe care o citesc fără întrerupere din 1984, de când mi-a devenit limpede că doresc să devin critic literar.

Ce reprezintă România literară din ipostaza de membru al redacției, este o istorie pe care am spus-o mai rar și numai în contexte private.

România literară este, pentru cei din redacție, o tentativă de a furniza cititorului de literatură din România, amatorului de cultură în general, o hartă credibilă. Dar nu o hartă a literaturii noastre de azi în ceea ce are ea reprezentativ, ci în ceea ce are ea mai bun.

Trebuie să subliniez faptul că, în opinia mea, literatura română din ultimii ani are un nivel din ce în ce mai scăzut. Se scrie prost, fără școală literară, se scrie incult, se scrie numai din dorința de afirmare (sau, și mai penibil, de a îndeplini criteriile de primire în Uniunea Scriitorilor, spre a avea apoi dreptul la un supliment de pensie). Se scrie, de asemenea, din pure rațiuni ideologice – stângiste, feministe, de „război al generațiilor“ –, din dorința iluzorie de putere sau din simplul fapt că autorii respectivi nu știu să facă nimic altceva. Mulți scriitori adevărați, unii chiar mari, par să-și fi pierdut suflul sau busola. Critica literară este și ea pe cale de dispariție, din moment ce necunoscuții scriu (de ani de zile!) ditirambic despre alți necunoscuți, fără ca măcar să observe că autorii pe care-i compară senin cu Goethe nu știu nici gramatica de clasa a V-a.

Dacă am dori să furnizăm cititorului o hartă semnificativă a literaturii române de azi, ar trebui să ne transformăm într-una din zecile sau sutele de reviste care apar, în București ca și în țară (ba chiar și în Diaspora), fără niciun control critic și fără nici o garanție de profesionalism.

În schimb, pe fondul unei piețe literare tot mai sărace, noi ne străduim – cititorul este cel care trebuie să aprecieze cu cât succes – să furnizăm o hartă credibilă a valorilor din literatura română. Căci, cum spunea G. Călinescu, nu există mediocrități semnificative, de fapt. Vârfurile sunt cele care dau sens unei epoci, iar criticul este chemat să vadă întâi arhipelagul, oricât de firav, și abia apoi oceanul plat și imens care-l înconjoară.

Sunt conștient că gustul și priceperea noastră, chiar dacă îl avem în frunte pe Nicolae Manolescu, nu sunt infailibile: pătrund și-n paginile noastre (mai rar, ce-i drept) alegeri discutabile. Sunt conștient și că postura de oficios al Uniunii Scriitorilor impune unele exigențe: Uniunea are 2600 de membri și toți se cred îndrituiți să publice aici… Sunt conștient, în fine, că operațiunea de selecție drastică a valorilor, de care vorbeam, deși pe deplin justificată editorial (ca să nu mai vorbesc de imperativul utilizării responsabile a banului public), este, pe undeva, subversivă: cine citește revista noastră ar putea crede că nivelul literaturii române actuale este mai ridicat decât este în realitate. Însă noi privim, cu toții, în măsura în care suntem niște redactori autentici, către viitor. Paginile noastre, ca ale tuturor publicațiilor de tradiție, nu dau socoteală numai în fața clipei, cât în fața trecutului și mai ales a viitorului. Cei de mâine au dreptul să nu-și piardă timpul prin bolgiile echivoce ale scrisului românesc actual, ci să se ducă de-a dreptul la valorile pe care România literară, printr-un efort dezinteresat și stăruitor – pe care detractorii noștri nici măcar nu-l cunosc –, le pune înaintea pasionatului de literatură.

Este un alt mod de a face critică literară, într-o epocă în care nu se mai citește aproape deloc. De aceea și accentul s-a schimbat, în revistă, dinspre poezia și proza originală (care țineau la începuturi capul de afiș) înspre receptarea critică a literaturii de azi.

 

Varujan VOSGANIAN

Un loc de preeminență

Un prim răspuns, poate el însuși îndestulător, ar fi că sunt de peste patruzeci de ani un cititor al revistei România literară. Pe vremea studenției mele, în fiecare săptămână, în ziua de joi – altminteri n-o mai găseam – cumpăram revista în drum spre serviciul meu de la Fabrica de bere Rahova, de pe taraba vânzătorului de ziare așezată în stația tramvaiului cinci din Piața 1848. Erau vremuri când revistele literare se găseau în toate tarabele și chioșcurile de ziare, iar tarabe și chioșcuri de ziare erau pe la toate marile intersecții. Pe vremea aceea nu publicam în România literară, publicam schițe umoristice în revista Urzica. Cred că „Urzica“ se tipărea în cel puțin o sută de mii de exemplare și probabil că revistele literare, ca de pildă România literară, „Luceafărul“ sau „Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului (SLAST)“, nu se lăsau cu mult mai prejos.

Am devenit, din cititor, colaborator al revistei abia de vreo douăzeci de ani încoace. Dar destinul meu literar a fost influențat de revista România literară, mai exact de colectivul revistei, într-un mod neașteptat, în primăvara lui 2005. Uniunea Scriitorilor din România, după demisia intempestivă a lui Eugen Uricaru din funcția de președinte, era chemată să-și aleagă o nouă conducere. Am primit o invitație din partea colectivului redacțional al României literare la o discuție al cărei scop era să mă convingă să candidez pentru conducerea Uniunii Scriitorilor. Au participat la acea întâlnire Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Gabriel Dimisianu și Ștefan Agopian. Am hotărât să candidăm în tandem, împreună cu Nicolae Manolescu, director atunci ca și acum al publicației, ceea ce am și făcut, cu succes, câteva săptămâni mai târziu și încă de câteva ori de atunci încoace. Aș putea spune că, într-un anume fel, în competiția electorală, am fost candidatul României literare.

În toate deceniile pe care le-am pomenit, România literară și-a păstrat locul de preeminență între revistele literare și în peisajul literar românesc. A avut în anii comunismului o atitudine reținută față de efluviile apologetice, iar după aceea, într-o lume a imponderabilității morale, o ținută constant civică, respingând excesele de orice fel, mai degrabă pe linia unui conservatorism cultural decât pe cea a unui progresism hazardat și egalitar. Numele redactorilor și colaboratorilor alcătuiesc o carte de vizită impresionantă, un ghid lesne de urmat pentru cei care vor dori, în vremurile viitoare, să realizeze un sinaxar al breslei scriitoricești de la îngemănarea ultimelor două secole. Și pentru a nu mai repeta greșelile unui trecut care își devora odraslele, pentru a nu mai fi în situația ca, dacă ne e dor de un Virgil Mazilescu sau Daniel Turcea, să nu avem nicio înregistrare video, nici măcar una audio, România literară nu este doar o cronică a scrisului românesc, ci și a vocilor și înfățișărilor scriitorilor. Proiectul privind harta literară a României și cel al României Literare Tv adaugă celor două dimensiuni ale paginii scrise pe cea de-a treia, lăsând spre amintire nu doar o arhivă, ci și o cinematecă literară.

Faptul că România literară a trecut de primul lustru al celui de-al doilea semicentenar e un prilej de largă bucurie și comuniune, nu doar pentru redactori și colaboratori, dar pentru toți cei care se îndeletnicesc, între sau dincolo de coperți, cu cartea și cu literatura.

 

 Constantin ZAHARIA

Ai citit cronica lui Manolescu?

Dacă-mi aduc bine aminte, cred că am cumpărat prima oară România literară când eram prin clasa a șaptea, pe la sfârșitul anilor șaizeci. Aveam adică vreo doisprezece ani. Profesorul meu de română publicase o poezie și ne-a semnalat, modest, că am putea-o citi în numărul care tocmai apăruse. Curiozitatea m-a făcut să cotrobăi prin pușculiță pentru a extrage cinci lei – prețul de atunci al revistei, dacă-mi aduc bine aminte. Nu că mi-ar fi plăcut în mod necondiționat profesorul, aveam pentru el un respect moderat, deși el mă simpatiza bucuros, fiind eu pe atunci premiantul clasei și cel mai bun elev la română (mai târziu aveam să devenim colegi de catedră, lumea fiind mică, nu-i așa?). Poezia era cam patriotică, dar mergea bine la vârsta pe care o aveam, oricum erau atât de multe poezii patriotice peste tot încât una mai discretă părea să fie bună. Nu-mi mai aduc aminte ce cuprindea restul numărului, cert este însă că, încet-încet, am devenit un cumpărător al revistei, pentru a vedea și altceva decât literatura școlară. Așa se face că primele articole pe care le-am citit au fost tabletele lui Geo Bogza, elegante, pline de tâlc, concise. Apoi, în perioada studenției, către sfârșitul anilor șaptezeci, lectura cronicilor sub semnătura lui Nicolae Manolescu a devenit un ritual săptămânal. Articolele erau pline de miez, judecata critică implacabilă, pe alocuri tonalități polemice le făceau să fie savuroase, ca să nu mai pomenesc dimensiunea lor subversivă, în deplin contrast cu frazele encomiastice la adresa „tovarășului“, care inundau majoritatea strivitoare a celorlalte publicații. Era o bulă de oxigen într-o atmosferă irespirabilă, creată de un demers rațional, serios, uneori ironic, de un profesionalism fără cusur. Desigur, mai era de citit poezie, mai erau fragmente de romane în curs de apariție, pagini de istorie literară, revista presei etc. Dar, multă vreme pentru mine, România literară a fost referința directă la întrebarea „Ai citit cronica lui Manolescu?“

Apoi a venit „revoluția“. Am căutat disperat primul număr al revistei de după căderea lui Ceaușescu. Nu l-am găsit. Până la urmă o prietenă mai abilă decât mine, care și-l procurase, făcându-i-se milă de mine, s-a aranjat pentru a-mi obține o fotocopie, pe coli A3. Am păstrat multă vreme acest număr. Mai târziu, am devenit colaborator al revistei. În 2015, prietenul Răzvan Voncu, pe care-l cunoscusem la Paris datorită unui amic comun, mi-a propus să public o cronică lunară, pe o temă pe care urma să o aleg. Așa s-a născut „Parisul scriitorilor“, întreprindere în curs, deși destul de neregulată. Vreau să spun că nu m-aș fi gândit nicidecum, în urmă cu vreo douăzeci de ani, că aș fi avut șansa de a publica în România literară.

Ce înseamnă România literară pentru mine? Este ceva firesc și fericit, o aură de normalitate și profesionalism, căci revista a devenit ceea ce este, pentru noi cei care am trăit sub comunism: o oază de libertate, o patrie a culturii, ceea ce i-a fost menit să fie de la bun început, vreau să spun de la prima ei apariție, în 1855.

 

 Florina ZAHARIA

Reper cultural și moral

România literară este un reper cultural și moral al autenticului.

A apărut într-o epocă (1968) în care politicul era treptat modelat de Estetică și Creativ. A avut parte de coordonarea unor scriitori talentați și cu bune intenții în raport cu Literatura. Din 1990, la schimbarea vremurilor, revista s-a bucurat de conducerea lui Nicolae Manolescu.

Nicolae Manolescu nu e doar un critic literar foarte important, ci o personalitate care s-a bucurat repetat de încrederea generală a colegilor, concretizată prin vot. Amprenta personală a domnului Manolescu, spre binele publicației, este foarte vizibilă, pregnantă. Sătui de înlocuitori și însetați de real și valoare, am avut alături o structură care ne-a liniștit și ne-a stimulat. Nu suntem singuri! Revista a rezistat vie și dinamică, cu decență și profesionalism într-o lume care se uită la TV și scrollează de zor aplicații.

România literară a fost una dintre revistele care mi-au fost alături încă de la debut, atunci când criticul Alex Ștefănescu a scris despre Goală pe străzi, volumul meu de debut premiat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România.

55 de ani înseamnă pentru România literară perenitate în valoare.

La mulți ani revistei și tuturor celor care contribuie la apariția ei!

Vă mulțumim!

 

 Mihai ZAMFIR

O relație aproape amoroasă

România literară a însemnat, pentru mine, foarte multe lucruri. La început, s-a impus ca un fel de promisiune. La 1855, când a apărut România literară a lui Alecsandri, România în sine nici nu exista. Va exista peste 4 ani ca entitate. Faptul că un mare scriitor – cel mai mare în acel moment – plus câțiva prieteni ai lui afișau România cu o posibilitate de a deveni literară, arăta o promsiuni care putea să se îndeplinească și care, Slavă Domnului, s-a îndeplinit. Am rămas și rămân foarte atașat de acea Românie literară din secolul 19.

Când a apărut România literară – aceasta de azi, a noastră, la fel, a însemnat foarte mult pentru mine. Între altele, o promisiune realizată, pentru că mizeria numită Literaturnaia Gazeta transformată în „Gazeta literară“ era ceva odios. Nu mi-a plăcut niciodată pentru că era copiată după o publicație sovietică și era copiată de multe ori și ca spirit. România literară a început prin a fi o realizare fericită – de desprindere de un model negativ din start. După aceea, pentru mine, a fost o aspirație – am aspirat întotdeauna să pot colabora la România literară. Colaboram la alte publicații, am avut rubrică mai mulți ani la „Luceafărul“, am colaborat mult la „Viața Românească“ și la alte publicații din țară, dar România literară rămânea un fel de aspirație îndepărtată. Am publicat mai multe articole acolo, dar aspirația rămânea doar aspirație.

Relația mea adevărată cu România literară începe doar odată cu Revoluția din decembrie 1989. Am intrat la România literară când România a scăpat de Ceaușescu; până atunci, nu. Iar apropierea a fost puternică – o apropiere de iubire, puternică, pentru că nu m-am mai despărțit de ea deloc. Imediat ce s-a realizat acea mare schimbare, în 1989, am putut avea o rubrică la România literară. Sigur că sunt puține persoane în situația mea – să fi avut rubrică timp de apoape 34 de ani. M-am atașat de România literară atunci – și continui să fiu așa și astăzi – într-un fel, să îi spunem așa, total. O asemenea relație, aproape amoroasă, așa cum e relația mea cu România literară, este relația dintre un scriitor și revista la care ține. Lucrurile extraordinare așa se întâmplă – când are loc o iubire puternică, fără compromisuri, o iubire care e făcută să dureze veșnic.