Scurtă recapitulare: în 1968, locul „Gazetei literare“ este luat de România literară, ca săptămânal al Uniunii Scriitorilor. Numele era împrumutat de la revista care, timp de un an, în 1855, a apărut la Iași, sub conducerea lui Vasile Alecsandri. Neapărat, e de amintit și o altă reînviere a revistei, aproape doi ani de zile, între 20 februarie 1932 și 6 ianuarie 1934, sub directoratul lui Liviu Rebreanu, care a reunit în paginile Rl semnăturile unor însemnați scriitori, critici literari și filosofi de atunci. Anul 1968, borna de la care se tipărește fără întrerupere actuala serie a revistei, aparține perioadei de deschidere a regimului Ceaușescu când, într-o încercare de conturare a specificului național, publicații de tradiție au fost resuscitate, însă, e de precizat, doar la suprafață, prin titulatură, nu prin program: așa s-a întâmplat și cu alte publicații, precum „Ramuri“ sau „Convorbiri Literare“. Încă de la înființare, Rl s-a impus ca principala revistă literară a țării, calitate pe care a reușit să și-o păstreze până acum, în ciuda epocilor prea puțin favorabile pe care a fost silită să le traverseze. Astfel, această publicație s-a vrut și a izbutit să fie o instanță credibilă de validare a valorilor literare, și, mereu, o redută a spiritului critic și a criteriului estetic în judecarea scrierilor literare. Dacă revista și-a îndeplinit aceste obiective, faptul se datorează celor care s-au aflat la cârma ei și, în primul rând, lui George Ivașcu. Acesta a intuit cu limpezime calea câștigătoare: a constituit o echipă redutabilă de critici literari, capabili să judece cu competență creația literară; în plus, el le-a asigurat acestora și o necesară protecție politică. Să-i numim: Nicolae Manolescu, cronicarul literar al revistei, Lucian Raicu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu. Așadar, prezentul revistei este consolidat prin râvna generațiilor anterioare. Se cuvine să li se recunoască meritele înaintașilor și redactorii de astăzi să se plece în fața lor. Se cade cred, în semn de omagiu și împăcare, să publicăm o listă exhaustivă cu numele celor care au format redacția de-a lungul celor 55 de ani. Vorbind despre dificultățile pe care Rl le-a avut de suportat în diferite răstimpuri din existența sa, sunt de menționat două, principale: cenzura ideologică de până în 1989, exercitată de regimul politic comunist, retrograd, închistat în propria sa neputință, într-un cuvânt totalitar, și cenzura economică, de după 1989, când s-a intrat într-o eră haotică, în care societății românești i-a lipsit un program coerent de definire de sine, de dezvoltare și de stabilire judicioasă a priorităților. Ambele forme de cenzură au reprezentat obstacole greu de depășit, care au afectat ființarea normală a revistei și i-au complicat și mai mult misiunea, oricum anevoioasă prin anvergură. În acest moment, pe lângă piedicile de natură financiară, Rl mai trebuie să țină piept unor asalturi/ provocări/ ostilități/ conjuncturi potrivnice, inexistente înainte. Să le enumerăm: scăderea drastică a interesului public pentru domeniul beletristic, ceea ce provoacă o periculoasă criză a lecturii; apoi, diminuarea autorității criticii literare în fixarea scării de valori; apoi, răspândirea nemaipomenit de facilă a producției literare, atât prin tipărire la voia întâmplării, fără gir profesional, cât și, mai ales, prin postare pe internet/ pe rețelele sociale – ceea ce duce la o sufocare a pieței de carte sub avalanșa de sub-produse culturale; apoi, judecarea literaturii pe alte criterii, ce țin de zona corectitudinii politice, în orice caz străine de criteriul estetic, ceea ce tinde să anuleze însăși specificitatea creației literare; de asemenea, există o situație cu totul neliniștitoare în literatura română a prezentului: ruptura dintre generațiile literare, existența taberelor ireconciliabile, care prejudiciază atât viața literară, cât și valorizarea corectă a cărților de literatură. În aceste condiții, evident, nu e ușor să reziști în literatură și să-ți faci bine treaba. Pentru redacția noastră, un avantaj îl reprezintă neîndoios prezența în fruntea echipei a lui Nicolae Manolescu, figură emblematică pentru cei 55 de ani de existență a Rl, cel mai important critic literar de după G. Călinescu. Chiar și așa, atacurile sunt întețite, primejdiile par adesea de neocolit. Cu devotament, cu determinare, pășim însă mai departe. Și căutăm să apărăm principiile în care credem: vrem să construim o revistă care să fie în continuare un reper în peisajul literar național, o revistă în care să-și găsească locul literatura de valoare, cântărită fără părtinire și dincolo de grupări, cu spirit critic și cu atenție pentru însușirile estetice, o revistă care să stimuleze creativitatea, o revistă deschisă, a dezbaterilor, iar nu a pamfletului fără nuanțe, o revistă a dialogului între literatura noastră și alte literaturi. Nu e sigur că vom atinge aceste deziderate, dar e sigur că ne vom da toată silința. Cât despre legătura mea personală cu această revistă, înainte de a ajunge să fiu unul dintre cei care o fac, am fost un adolescent care, într-un orășel îndepărtat de provincie, aștepta la rând, cu sufletul la gură, dimineața foarte devreme, în ziua când sosea la chioșcul de ziare Rl. Mă temeam că, venind mai puține exemplare decât numărul amatorilor de literatură din locul acela, voi rata revista. Or, s-o ratez, să nu citesc un număr din această publicație literară numărul 1 a țării era pentru mine o pierdere de neconceput. Tot în Rl, la Atelierul literar tutelat de Geo Dumitrescu, la Poșta redacției de fapt!, pe vremea când eram elev de liceu, s-a produs și debutul meu literar, cu niște versuri dezamăgitoare (așa cum mi-am dat seama după aceea). Sunt motive serioase să țin în mod nedezmințit la Rl!