Astăzi folosesc, pentru prima dată, aici și acum, cuvîntul anluminură. Cum? An-lu-mi-nu-ră! Dacă nu știți ce înseamnă, nu e nicio rușine, și eu abia acum am aflat. Iată definiția din DEX (online): ANLUMINURĂ, anlumi nuri, s. f. Pictură de manuscris medieval. – Din fr. enlumi nure.
Wikipedia e mai vorbăreață: „Anluminură se numește un ansamblu de motive decorative pe bază de arabescuri și de împletituri geometrice, puse în valoare cu aur și argint, care apar pe vechile manuscrise, în special ilustrațiile în culori vii ale manuscriselor medievale. Anluminurile, denumite și iluminări, sunt acele ilustrații într-un manuscris cu picturi sau ornamente manuale, de toate felurile. Picturile într-un manuscris sunt numite «miniaturi», fără nicio legătură cu mărimea acestora. În sensul picturii, denumirea miniatură derivă din verbul latin «miniare», care însemna «a colora cu oxid roșu de plumb», denumit și miniu de plumb.“
Am ajuns la acest cuvînt căutînd cît mai multe referințe despre cartea lui Marc Drogin, Anathema! Medieval Scribes and the History of Book Curses. (Anatema! Scribii medievali și istoria blestemelor cărților), pomenită într-un articol de pe site-ul Atlas Obscura (un site care merită toată atenția, îl recomand). Mi s-a părut o carte atît de interesantă, încît mi-am spus că ar merita să stea în biblioteca mea. Am căutat-o pe internet și am găsit-o, pe Amazon, la frumosul preț de 2 734 de euro, legată. M-am lăsat păgubaș. Nu e de nasul bibliotecii mele.
Marc Drogin (7 februarie 1936 – 6 februarie 2017), scriitor și grafician american, a fost, zice Internetul, secretar tehnic mai întîi la New York University, apoi la Columbia University, tot în New York, dar s-a remarcat în calitate de grafician, caricaturist, dezvoltînd o pasiune aparte pentru caligrafie. De aici pînă la cercetarea unor manuscrise medievale nu a mai fost decît un pas. Mă rog, cîțiva pași pînă la cîteva biblioteci și arhive din toată lumea. Așa a ajuns să studieze și să cerceteze paleografia și să predea caligrafie gotică. Scrie un adevărat tratat Medieval Calligraphy: Its History and Technique (Caligrafia Medievală: Istoria și tehnica ei).
Tot cercetînd la manuscrise medievale (unele chiar mai vechi), Marc Drogin a observat că în aproape toate exista inserat undeva un blestem împotriva hoților de cărți, o variantă sîngeroasă, cumva, a conceptului de drept de autor de azi. Da, în Evul Mediu cartea era o comoară (pentru cei mai tineri dintre cititori: nu, nu se scria la computer și nu se tipărea la imprimantă, nu era încă descoperită nici tiparnița). Accesul la carte era pentru privilegiați, biblioteci aveau numai cei foarte, foarte bogați și interesați să citească.
(Nu mă pot abține să nu amintesc un interviu de la televizor cu Ilie Alexandru, cel care a făcut Dallas-ul de la Slobozia. Reporterița a văzut în bibliotecă Encyclopedia Britannica, fiecare volum fiind în dublu exemplar. La întrebarea ce e cu aceste cărți, milionarul de atunci, fostul boxer Ilie Alexandru, a răspuns mîndru: „Mai citim și noi!“)
Drogin a găsit multe exemple de blesteme scurte care se pare că au rezolvat rapid această amenințare supremă, furtul. De exemplu: „Si quis furetur,/ Anathematis ense necetur.“ („Fie ca sabia anatemei să ucidă/ Pe cel ce fură această carte.“). Dacă un scrib voia ca blestemul să fie serios, putea amenința cu „anathema-maranatha“ – Maranatha însemnând „Domnul nostru a venit“ și servind ca o garanție, un intensificator al amenințării de bază a excomunicării. Dar blestemele puteau fi, de asemenea, mult, mult mai elaborate. „Cea mai bună amenințare este cea care te face să știi cu adevărat, în detalii specifice, ce înseamnă chinul fizic. Cu cât mai creativ este scribul, cu atât mai delicat este detaliul“, a scris Drogin. Un scrib inspirat (și dispus să-și apere munca pînă în pînzele albe) putea să-și imagineze o moarte teribilă pentru hoț: „Dacă cineva își însușește această carte, să moară de moarte năpraznică, să fie prăjit într-o tigaie, boala și febra să-i măsoare trupul; să fie rupt pe roată și spânzurat. Amin.“ (apud Atlas Obscura).
Încă un blestem expresiv: „Pentru cel care fură sau împrumută și nu returnează, această carte de la proprietarul ei, mâna lui să se transforme în șarpe și să-l sfâșie. Să fie lovit de paralizie și toate mădularele lui să fie zdrobite. Să se zbată în dureri strigând cu voce tare după milă, să nu existe nicio încetare a agoniei până când nu va putrezi. Să-i roadă viermii de carte măruntaiele și când în sfârșit va ajunge la pedeapsa finală, să fie mistuit de flăcările iadului pentru totdeauna.“ (citat din cartea lui Drogin luat, la mâna a doua, tot din Atlas Obscura.)
Teribilele blesteme au făcut ca multe manuscrise să rămână la pro prietar. Frica păzește nu doar pădurea, ci și biblioteca!
Nu pot să nu mă gîndesc la faptul că, dacă în toate cărțile lumii ar fi existat și blesteme pentru plagiatori, lumea academică ar fi fost mult mai curată. Și mulți politicieni români ar fi rămas în banca lor, fără niciun doctorat.