Văzând toate atrocitățile care au loc din Ucraina până-n Orientul Apropiat, te simți descumpănit și, fără să vrei, te întrebi dacă tu ai ceva de făcut. Bineînțeles, ca om simplu nu ai nicio putere. Dar, evident, nu-ți sunt interzise gândurile. Și atunci, într-un fel sau altul, te întrebi încă o dată ce ar fi mai bine. Să ai atitudinea oarecum stupidă a unui justițiar încrezut sau să te întorci spre cărțile de înțelepciune, ca să nu spun chiar sfinte? Fiecare alege după cum îi dictează conștiința sau după cum consideră că i s-ar potrivi. Dar cred că problema, de fapt, se rezolvă pe un alt palier. În război, în situații disperate, de viață și de moarte, ceea ce contează cel mai mult e suferința. Nu binele e problema, ci ceea ce, în mijlocul acelui infern, doare mai puțin, Sau doare mai mult.
Cu totul întâmplător, zilele trecute mi-au căzut ochii pe o carte apărută cu ani în urmă la Editura Deisis, o carte în care sunt prezentate viața și învățăturile lui Siluan Athonitul, de către discipolul său, arhimandritul Sofronie, la rândul lui maestru spiritual al monahului Rafail, nimeni altul decât fiul lui Constantin Noica. Acolo am găsit niște rânduri care m-au pus serios pe gânduri. Chiar m-am întrebat dacă e cazul ca asemenea cugetări să ajungă la cunoștința unor oameni care, din cauza războiului, au suferit și suferă îngrozitor. Iată cum pot să gândească niște oameni ai duhului: „Pentru omul care a văzut lumina ființei veșnice…. nu mai există nimic în această lume care s-o poată înlocui… Într-un anume sens s-ar putea spune că viața pământească devine pentru el o povară lipsită de bucurie și plângând el caută din nou viața de care i-a fost dat să se apropie. Soțul care și-a pierdut soția mult iubită, mama care și-a pierdut unicul fiu prea iubit, nu pot înțelege decât în parte durerea celui care a pierdut harul, dat fiind că prin calitatea, puterea și neasemuita sa frumusețe iubirea lui Dumnezeu întrece nesfârșit orice altă iubire omenească…“. Sunt rânduri teribile deoarece, în măsura în care te alină, te și revoltă. Un spirit laic ar fi în stare să le arunce pe foc fără nicio părere de rău. Iar părintele duhovnic nici nu ar trebui să se supere pe el. Dimpotrivă. L-ar înțelege și ar fi alături de sufletul lui chinuit. Omul, așadar, are toate motivele să se revolte. Adică, părinte, cum vine asta? Mie îmi moare copilul și mata afirmi că durerea aceasta e incomparabil mai mică decât aceea determinată de pierderea harului? Cum vine asta? repetă omul din ce în ce mai furios și nu mai lipsește decât foarte puțin ca să dea de pământ cu fața bisericească. Aceasta însă rămâne netulburată, alături de omul care suferă și se chinuie. Îl înțelege mai bine decât se înțelege suferindul pe el însuși. Și cu toate acestea, nu are cum să retracteze. Nu are cum să-i dea dreptate, adică să pună pe primul plan durerea pricinuită de moartea cuiva foarte apropiat, iar cealaltă, cu originea într-o chestiune de ordin spiritual, să cadă pe locul doi. Nu poate și cu asta basta. În felul acesta, se creează o falie uriașă între cele două planuri, pe care până la urmă tot lumina duhului o poate anula. De aceea întrebam la începutul acestor rânduri: ce doare mai mult? Întrebare absurdă. Durerea e una singură, nu poate fi măsurată sau cântărită. Cine plânge că i-a murit copilul, fără să-și dea seama plânge și pierderea harului. El poate nici nu știe ce-i acela har sau grație divină, dar suferința lui e atât de intensă și autentică încât include toate celelalte suferințe. După cum un călugăr neprihănit, fecior, care din copilărie a ajuns la mânăstire și n-a mai ieșit de acolo, jelind pierderea harului, fiindcă harul nu e ceva constant, rigid, încremenit, și nevoindu-se pentru a-i fi redat, îi jelește și pe toți copiii morți care, deși nu-s ai lui, sunt ca și cum ar fi. Aici funcționează un paradox teribil, folosesc același cuvânt, pe care nu avem voie să-l tratăm superficial. Siluan Athonitul ca și alt sfânt părinte, știa ce spune. În suferință nu există ierarhie. E un păcat să spui: eu sufăr mai mult, pe mine mă doare mai mult… Unul, de exemplu, se dă de ceasul morții, fiindcă și-a scrântit un deget, dar noi îl înțelegem și nu-i bagatelizăm „minora“ suferință. Nu-i spunem: caraghiosule, față de necazurile mele, ce ai tu e un fleac. Și astfel ne întoarcem la chestiunea harului. Pierderea lui nu este „cea mai mare“ suferință, dar, cum am sugerat, are capacitatea să cuprindă toate suferințele de pe pământ. Întrucât fără har e greu să trăiești. Dacă nu există în ființa ta o firimitură de har, a te da jos dimineața din pat reprezintă cel mai mare chin. Tot ceea ce faci e corvoadă, povară, blestem. Și atunci? Prin har putem crede că acela drag nu a murit, ci este undeva în cer. În așa fel învingem durerea. Dacă nu e har, aceasta devine din ce în ce mai apăsătoare până la a ne strivi cu totul. Și atunci?