La jumătatea veacului al XVII-lea, preoții ortodocși români știau tot mai puțin limba slavonă, iar oficierea cultului religios se făcea din ce în ce mai greu în această limbă de cult, deoarece el mai rezista parcă în virtutea inerției conferite de tradiția Bizanțului. O perpetuare a culturii slavone nu mai era atunci cu putință în Țările Române, întrucât vechile centre ale unei astfel de culturi de la sud de Dunăre fuseseră practic înăbușite de stăpânirea turcească. Pe acest fundal al Bizanțului de după Bizanț în derivă, a fost înscăunat mitropolitul Dosoftei, în vremea Ducăi Vodă sau Zodia Cancerului. Om de erudiție teologică, istorică, filologică și folclorică, prelatul moldovean și-a exercitat vocația sacerdotală în vremuri foarte tulburi, cu domnii nestatornice, când de orientare leșească, când de orientare turcofilă.
Mai ales după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, lui Dosoftei i-a mai fost lesnicios să introducă limba română în oficierea slujbei religioase ortodoxe și să creeze specificul limbaj liturgic. Concomitent, înaltul prelat a desfășurat o susținută activitate pentru înzestrarea bisericilor cu cărți de cult, din care a și tradus, în intenția de a-i face pe credincioși să citească „pe’nțăles”. „Când ajunge mitropolit, în loc să se apuce îndată de înalta teologie, […] el a avut gândul de a pune în mâna oricărui moldovean, într-o limbă pe care o pricepea la început mai puțin, căci Dosoftei a fost până la sfârșit un învățăcel în ce privește româneasca, traducerea Psaltirii”, afirmă Nicolae Iorga, în Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (Editura Minerva, Buc., 1985, pag. 71). Cuprins de elanul său culturalizator, marele savant neglija faptul că nu oricărui moldovean îi era la îndemână să priceapă traducerea, din lipsa alfabetizării lui. Cu atât mai puțin, cu cât un „învățăcel” în ale limbii era însuși viitorul mitropolit (spun aceasta, deoarece traducerea Psaltirii a fost terminată la Roman, în 1670, cu un an înainte de a ajunge în fruntea ierarhiei bisericești).
Însă nu este mai puțin adevărat că, dincolo de dificultățile referitoare la alcătuirea stihurilor în timpul traducerii Psaltirii în versuri, pe Dosoftei l-a preocupat înțelegerea corectă și receptarea adecvată a textului sacru. De altfel, dedicația însoțitoare a Psaltirii către domnul țării cuprinde buna intenție: „cu multă trudă și vreme îndelungată, precum am putut mai frumos, am ticluit ș-am scris precum au vrut Dumnezeu, să poată trage hirea omului către cetitul ei”. Cunoscând foarte bine „hirea” românului, tălmăcitorul s-a nevoit să tâlcuiască „frumos” psalmii, pentru a-l atrage pe credinciosul ortodox spre rostirea lor. „Frumosul”, așa cum îl înțelegea viitorul mitropolit, avea doar un rol ornamental, de împodobire (fie și barocă, pentru a fi aici pe placul celor care îi susțin o asemenea componentă), iar exprimarea lui s-a înfăptuit grație harului divin, „precum a vrut Dumnezeu”.
În timpul traducerii, Dosoftei a „scornit” echivalențe poetice în mod conștient, el nefiind preocupat numai de prozodie, în mod „mașinal”, așa cum crede „structuralistul” Eugen Negrici: „Când te preocupă doar ținta de la sfârșitul versului, preiei mașinal, în înlănțuirea particulară de silabe ținând să umple până-n marginile rimei tiparul prozodic, cuvinte și sintagme din care se degajă familiaritatea cu tot ceea ce un om de pe meleagurile tale poate veni în atingere” (Poezia medievală în limba română, Editura Polirom, Iași, 2004, pag. 47). O înaltă față bisericească nu avea cum să nu vină „în atingere” și cu ideatica psalmilor, de al căror mesaj sacru, ce trebuia transmis, era interesată în cel mai înalt grad.
În privința tălmăcirii textului de bază de către viitorul mitropolit, Mircea Scarlat era de părere că „noutatea (nu absolută) trebuie căutată în plan ecleziastic, nu estetic./ Dosoftei a văzut în versuri o necesitate ecleziastică, fără a practica poezia dintr-o chemare artistică imperioasă. Dacă Psaltirea ar fi fost versificată deja, nu s-ar fi apucat s-o stihuiască din nou. Om de carte fiind, avea dexteritate prozodică, nu ceea ce numim azi talent poetic. De aceea, meritul esențial stă în contribuția – extrem de importantă – la autohtonizarea convenției prozodice și, astfel, la constituirea semnificantului românesc al Poeziei” (Istoria poeziei românești, I, Editura Minerva, Buc., 1982, pag. 87). Sunt de acord cu ceea ce spune istoricul literar în aceste fraze, exceptând aprecierea că Dosoftei nu avea talent poetic. Desigur că el avea mentalitatea medievală a unui versificator sau a unui meșteșugar al stihuirii, iar nu o conștiință artistică, dar în mâna cărturarului cu sufletul ars de credință stătea pana unui poet născut, nu făcut.
Deși nu era pe deplin sigur pe mijloacele sale artistice, Dosoftei a avut o certă vocație poetică. Aceasta s-a dezvăluit în momentul când a fost obligat să comită licențe poetice, cauzate/datorate de nevoia de a versifica în românește, chiar dacă nu avea de gând să modifice înțelesul sacral pe itinerarul de la textul de plecare la textul de sosire. Se admite că versificarea cu „lungă nevoință” timp de „cinci a[n]i” nu a fost motivată de comandamente estetice, ci de pragmatismul oficiului religios. Nici procesul metaforizării nu pare să fi fost deliberat, deoarece traducătorul oferă cititorului „a lui David svânt și proroc și împărat Psaltire, tâlcuită rumânește pre stihuri cu număr tocmai de slovenit, […] adecă în coadele stihurile pre o glasnică [vocală] într-un chip tocmite”. Prin urmare, efortul traducerii a fost canalizat în direcția „tocmirii” silabelor, poezia fiind considerată drept exercițiu retoric. În acest scop, Dosoftei a operat calchieri din alte limbi, a creat termeni noi, a preluat imagini din limba populară, a impus o topică și o ritmică specifice.
Fără să fie convins de aprinderea scânteii divine deasupra filelor sale, tălmăcitorul celor peste opt mii de versuri nu ar fi scris „după cum vrea Dumnezeu”, iar traducerea psalmilor ar fi fost anostă, lipsită de valoare estetică. Desigur că, în privința limbajului cădelnițat și cadențat poetic, exista o „cenzură transcendentală” care despărțea sacrul de profan, dar între Logosul divin și Cuvântul poetului a existat o strânsă comuniune. Cel care versifica pe românește psalmii nu era doar un sacerdot; privirea lui se îndrepta nu numai spre înaltul cerului, ci și spre lumea pământească, considerată drept „lucrare” a Domnului.
Autorul își considera traducerea și „secularizarea” psalmilor drept „un dar” făcut limbii noastre, în dorința de a o schimba dintr-o „limbă proastă” într-una sacralizată, îndrituită să exprime fidel mesajul textului religios: „Prin «darul» făcut «limbii rumânești», […] Dosoftei n-a coborât Sacrul asupra unei simple limbi vernaculare; prelat și poet «dăruit» de Dumnezeu, el a făptuit un miracol: a ridicat limba română […] către Sacralitate” (Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Dosoftei, Editura Minerva, București, 1997, pag. 160). În condițiile în care Dosoftei ar fi scris stihuri din imbold propriu, de „amorul artei”, probabil că nu i-am mai fi pomenit astăzi numele. Din fericire, traducerea Psaltirei în versuri, tipărită în urmă cu 350 de ani (la 1673), l-a obligat pe autor să privească diferit lucrurile, de sub cupola veșniciei, de a cărei cuprindere nu și-a dat deloc seama. Poetul și-a depășit epoca, „fără să vre” și „fără să știe”.
Devoțiunea duhovnicească „pre verșuri tocmită” s-a confundat cu osteneala poetului, făcându-l pe acesta să se simtă asemănător regelui-profet. Dosoftei a fost de fapt, dacă eminescianizez puțin, „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet” în ale poeziei: „Această conștiință de călugăr cucernic, temător și apărător al celor sfinte, și de poet care-și cunoștea posibilitățile de a potrivi cuvintele în vers, pentru a comunica ceea ce simțea în fața miracolelor divine, îl determină pe Dosoftei să traducă Psaltirea, cartea cea mai pătrunsă de tensiune lirică din Vechiul Testament. Acest act temerar nu putea fi rezultatul întâmplării. Dosoftei nu a făcut poezie decât atunci când s-a desprins de textul biblic, «îndrăzneală» pe care nu și-a luat-o niciodată, și nici nu și-o putea lua./ Într-un Cuvânt către cititor la Psaltirea în versuri, 1673, Dosoftei își dezvăluie cu grijă intenția de a nu trăda «cuvântul cela ce nu te lasă să-l zâci într-alt chip de cum este scris»”. (Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, pag. 28). Textul biblic, recreat, a prilejuit contactul a două sensibilități poetice: a vechiului și a noului psalmist (ambii fiind marcați de gândul putinței sau neputinței ființei omenești de a se mântui).
Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Dosoftei: că numai cine transpune în limba română un text sacru nu face atingere însușirilor sale canonice (în sens medieval, nu literar), alta că o astfel de practică a traducerii era inexistentă la noi și a treia că el a născocit pe alocuri neașteptate echivalențe poetice, cu reală valoare estetică. Avea dreptate Nicolae Manolescu să-și imagineze că „a străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie printr-o țară a minunățiilor poetice” (Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Rom., Buc., 2018, pag. 33). Sigur, „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune”… Trecând pe lângă Cetatea Neamțului, despresurătorul Vienei de sub turci Ioan Sobieski a rămas minunat de vitejia puținilor plăieși din interiorul ei, dar ar fi fost și mai minunat dacă ar fi știut că ducea cu el ostatic în Polonia pe singurul poet român de până atunci.
Permanent hărțuit din fiecare parte toată viața, cel cucernic și „blând ca un miel”, după caracterizarea lui Ion Neculce, a terminat prin a fi anatemizat de patriarhul Constantinopolului. Afurisenia nu i s-a ridicat mielului Domnului decât post mortem, după sfârșirea, în mâhnirea sărăcitului exil polonez. Dar, la 330 de ani de la publicarea Psaltirii în versuri și la 330 de ani după trecerea la cele veșnice, Dosoftei a rămas în istoria culturii prin puterea de a fi impus în spațiul românesc nu numai canonul religios, ci și pe acela poetic.