Asistăm, de aproape o lună încoace, la una din cele mai stranii operațiuni de rescriere a istoriei. După cum (încă) se mai știe, în dimineața zilei de 7 octombrie 2023 grupuri teroriste de palestinieni din Gaza au pătruns în teritoriul statului Israel. Au măcelărit oameni nevinovați, au violat, au comis atrocități inimaginabile, au incendiat case, au ucis copii, au pustiit totul în cale. La plecare, au luat în jur de două sute cincizeci de ostatici de diverse naționalități și au dispărut în rețeaua de tuneluri din Gaza, înainte ca armata și forțele de securitate ale Israelului să se fi dezmeticit. Acestea sunt faptele în brutalitatea lor grotescă, documentabile până la ultima fotogramă și până la ultimul cuvânt.
Două-trei zile, presă mondială s-a arătat, pe bună dreptate, indignată de acest act de o barbarie fără precedent. Era singura poziție rațională, conturată pe baza imaginilor abjectei operațiuni, postate pe Internet chiar de către militanții Hamas. Televiziunile au descins în teritoriul afectat și astfel am avut acces și la mărturiile evreilor din chibuțuri, îngroziți de carnagiul prin care trecuseră și zguduiți de intensitatea și dimensiunea atrocităților. Toată lumea s-a așteptat ca forțele statului Israel să se repeadă cu viteza fulgerului asupra Gazei și, într-o dorință de răzbunare legitimă, să facă praf și pulbere teritoriul dominat de organizația teroristă palestiniană — aleasă, de altfel, prin vot liber de o populație care nu s-a desolidarizat niciodată, nici măcar o clipă, de politica agresivă, provocatoare și criminală a extremiștilor din Hamas.
Dar lucrurile nu s-au petrecut așa. A existat, în mod evident, o anumită derută la nivelul conducerii politice israeliene, determinată de inexplicabila lipsă de reacție (și de informație) a celor care trebuiau să asigure siguranța populației. Într-atât de violent și de greu de imaginat fusese atacul, încât establishmentul a părut paralizat. Descumpănirea a fost amplificată de apelurile suspect de grijulii ale multor șefi de state și guverne, care parcă se temeau ca nu cumva evreii să eradicheze una din sursele de violență ale planetei, care-și avea epicentrul tocmai în subteranele unde se ascundeau asasinii Hamas.
Intenționat sau nu (eu cred că intenționat), președintele american Joe Biden a contribuit decisiv la rectificarea fundamentală a strategiei la care se gândea guvernul Netanyahu. Trimițându-și ca pe un buzdugan ministrul de Externe, pe inodorul, incolorul și insipidul Antony J. Blinken (calități care fac din el, după unele voci, un candidat ideal al democraților la una din viitoarele alegeri pentru președinția SUA), Biden a urmărit, în mod evident, să tragă de timp. Cum vizita lui Blinken în regiune a avut cam efectul unei comprese la un picior de lemn, locatarul de la Casa Albă a pogorât el însuși, câteva zile mai târziu, în Țara Sfântă. Alte ocazii pierdute de a-i prinde pe asasini, alt răgaz acordat teroriștilor de a se salva. Existența sutelor de kilometri de tunele subterane sugerează că mulți din mai-marii Hamasului nu mai sunt demult în acea zonă. Cu complicitatea voluntar-involuntară a celor care îndemnau la „reținere“ și „înțelepciune“, aceștia se află la adăpost în țările care au sponsorizat de mulți ani politica descreierată a palestinienilor radicali.
În doar câteva zile, sub bagheta unei prese care și-a depășit de mult și în mod agresiv menirea — aceea de a informa corect și imparțial —, balanța a început să se încline. Ziua de 7 octombrie a fost menționată din ce în ce mai rar, iar curând n-a mai fost evocată deloc. Totul parcă începea cu 8 octombrie. Crimele din 7 n-au existat, iar evreii erau prezentați niște călăi pregătiți să invadeze un teritoriu al păcii și armoniei. Teroriștii au devenit, ușurel, „luptători pentru independență“, iar evreii o națiune asupritoare și nemiloasă cu femeile și copiii nu doar din Gaza, ci și din Cisiordania, Liban și cam de peste tot în lume. Personajul mitologic David s-a metamorfozat, prin voința mercenarilor din presă, într-un Goliat monstruos, care trebuia împiedicat, cu orice preț, să-și facă dreptate.
Ilogic și profund dăunător, genul de discurs care pune accentul exclusiv pe „criza umanitară din Gaza“ e menit să perpetueze terorismul mondial. Pentru marile agenții de presă și canale de televiziune nu există un interes real ca focarele de război să fie curmate. Ele se simt bine atâta vreme cât își pot trimite reporterii în „zonele fierbinți“ și cât au de relatat despre carnagii și exterminări în masă. Cu cât mai mult sânge, cu atât mai bine pentru conturile supradimensionate ale patronilor de corporații media.
Dacă în cazul presei există explicația reflexului înrădăcinat de a amplifica, indiferent de consecințe și de costuri, senzaționalul, lucrurile sunt infinit mai grave atunci când vine vorba de grupuri intelectuale și academice. La doar câteva zile după 7 octombrie, când israelienii nu trăseseră nici măcar cu praștia în direcția Fâșiei Gaza, treizeci și patru de organizații studențești de la Universitatea Harvard au emis un comunicat care, într-un limbaj de-o stupefiantă nerușinare, învinuia Israelul pentru „violențele în curs“! Și asta, repet, înainte ca Netanyahu să fi făcut cel mai mic gest de răspuns la înfiorătoarele crime ale palestinienilor.
Elementul decisiv care a eclipsat în totalitate data de 7 octombrie 2023 din calendarul marilor crime ale istoriei se leagă de demonstrațiile din marile capitale ale lumii (îndeosebi ale Europei) și din lumea arabă. Ca la un ordin, mii, zeci, sute de mii de musulmani emigrați pe continentul european au ieșit în stradă și au condamnat Israelul. Pentru ce? Pentru simplul fapt că există. Perfect coordonați, scandând sloganuri pro Palestina, fie că se aflau la Madrid, Paris sau în fața Casei Albe, au dat la iveală discursuri irigate de o singură idee: ștergerea de pe fața pământului a Israelului și înecarea în mare a evreilor. Antisemitismul visceral a revenit cu o virulență ce nu poate decât să înspăimânte.
Am urmărit cu atenție dezlănțuirile de ură ale celor pentru care însăși ideea existenței israelienilor reprezintă un motiv de manifestare a urii și sălbăticiei. La mijloc nu mai e vorba doar de un conflict politic sau ideologic, ci de opoziția ireconciliabilă între două civilizații. Cartea lui Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, a fost întâmpinată la apariție, în 1996, de un val de proteste și insulte. Cei care le proferau sunt sprijinitorii de azi ai mișcărilor teroriste din islam. Mimând pudibonderia, progresiștii de diverse nuanțe marxist-leniniste, respingeau, în numele corectitudinii politice, teza unui conflict între civilizații. Huntington susține că odată cu estomparea, ba chiar dispariția epocii ideologiilor, nu vor pieri și conflictele între oameni și națiuni. Ele vor avea, însă, alte motivații — și anume, diferențele culturale și cele religioase.
Or, ce trăim noi în acest moment? Exact ceea ce a prezis Huntington. Și nu numai în Orientul apropiat. Teoria lui are perfectă aplicabilitate și în cazul războiului din Ucraina. Și acolo se înfruntă două culturi: una a absolutismului și a violenței, cealaltă, a căii spre demo crație și drepturilor omului. Nu întâmplător, subtilul cărții lui Huntington este „Refacerea ordinii mondiale“. Tocmai despre asta vor besc în gura mare și Putin, și Xi Jinping și aya tolahul Khamenei, iar țările pe care le conduc cu mână de fier nu obosesc să ne amenințe cu anihilarea valorilor care au dominat lumea civilizată după Al Doilea Război Mondial și impunerea modelului de conducere autoritar. Marele atac e cel la democrație și libertate, pe care tiranii planetei le detestă până în fibra lor cea mai adâncă.
Marea inovație a celor două conflicte care ne dau coșmaruri, cel din Ucraina și cel din Israel, e că actualele forme de modernizare nu mai au ca scop binele lumii, ci distrugerea acesteia. În modelul multipolar spre care ne îndreptăm, nu vor mai exista valori universal acceptate, ci doar formule locale de exprimare a etosurilor politico-religioase. Țările puternice își vor crea sateliți, alcătuiți din entități care aderă la politicile dominante într-o parte sau alta a planetei. Declinul vizibil al Occidentului, potențat de ura de sine a unei clase politice și intelectuale incapabile să găsească răspunsuri potrivite provocărilor puse de migrația ilegală, de apariția noilor tehnologii și de fascinația teoriilor egalitariste și salvaționiste a facilitat ascensiunea și radicalizarea rapidă a unor grupuri și ideologii care, până de curând, păreau a fi periferice. Milioanele de oameni proveniți din lumea arabă au supus regimurile de democrație liberală unei presiuni — aceea a resentimentului — pe care Vestul nu a știut, nu a vrut și, finalmente, n-a mai putut să o contracareze.
Dacă intelectualitatea și clasa politică occidentală s-a delimitat cu aroganță de „conspiraționismele“ lui Huntington, cei care au pus la cale atentatele sângeroase din Israel, ca și criminalii de la Kremlin, l-au citit cu atenție. Inamicii culturii occidentale au înțeles că supraviețuirea civilizației democratice euro-atlantice depinde în mare măsură de Statele Unite. Prin urmare, au declanșat — într-un context facilitat de forțele centrifuge din societatea americană, grupate în jurul Partidului Democrat și al aliaților săi de extrema stângă — un adevărat război civil ideologic. America se înfățișează, prin aceste voci, drept marele criminal al planetei, exterminatorul negrilor și distrugătorul păturii de ozon a Pământului, țara satanismului și a anti-umanismului. Oricât de grosolane și de mincinoase, aceste atacuri au fost încununate de succes.
Dacă 11 septembrie 2001 a marcat data inițierii asaltului feroce împotriva civilizației occidentale, 7 octombrie 2023 reprezintă un moment de amplificare isterică a tensiunii. Ne aflăm în punctul în care conflictele ar trebui, conform planului, să se generalizeze. Iar etapa a treia va fi aceea a demantelării democrațiilor liberale. Dacă nu se produce un miracol, atacul decisiv va avea loc, probabil, în următorii zece-cincisprezece ani.