„Acest roman mi se pare foarte bun: se citește ușor“. Aprecierea valorică de mai sus comportă mai multe variante: „Se citește dintr-o suflare“, „Nu poți să-l mai lași din mână“ etc. Prin urmare, facilitatea și viteza lecturii unei proze au ajuns criteriu estetic. Și asta nu de ieri, ci de multă vreme: fără ca principiul să fi fost proclamat în mod deschis, el a început să funcționeze – întâi discret, apoi cu tot mai mare îndrăzneală. A ajuns un adevăr curent.
Consecințele? Importante! Nimeni n-a stat să le inventarieze și să le numere, dar dacă cumva ar avea curiozitatea să o facă, ar rămânea el însuși uimit de rezultat.
Mai întâi, romanele încep să-și piardă numărul de pagini; majoritatea romancierilor își reduc programatic dimensiunile scrierii, cât se poate de mult. În al doilea rând, se evită cu grijă introspecțiile, analizele psihologice, comentariile din off ale naratorului, descrierile: în schimb, trăiască dialogul! Cu cât vorbesc mai mult personajele între ele, cu atât ne sunt mai simpatice.
Atenție apoi la paragrafe: ele nu trebuie să depășească cinci-șase rânduri. Asta pentru a lăsa loc destul dialogului, frazelor eliptice, scenelor scurte. Un roman de acest fel se cere să fie și „popular“, adică să se adreseze unui număr cât mai mare de cititori, să fugă de elitism ca dracul de tămâie. Gata cu publicul intelectualist, gata cu frazele stufoase, pe care trebuie să le citești de două ori ca să le înțelegi. Doar astfel un roman va fi nu numai ușor de citit, ci și ușor de uitat, pentru a-ți păstra astfel buna dispoziție și pentru a respecta rolul primordial al literaturii, acela de a fi mijloc de divertisment.
Iar dacă mai adăugăm că istoria povestită între coperțile cărții pleacă de la o întâmplare reală, atunci succesul devine garantat: romanul astfel conceput nu va solicita cititorului un efort cerebral deosebit, paginile se vor întoarce repede unele după altele, împingând cartea spre primele locuri din clasamentul vânzărilor.
Lăsăm laoparte gluma: nimeni nu știe de fapt cât de greu sau cât de ușor se scrie un roman în afară de autorul lui. Cât timp (luni de zile, ani) s-a luptat nefericitul romancier cu cuvintele limbii – rămâne un mister neștiut de public și așa va rămânea în veci. Atunci și actuala modă a „romanului scurt“ se prezintă mai nuanțat. E adevărat că a doua jumătate a secolului XX a redus considerabil dimensiunea romanelor (ultimele romane-catedrală, compuse de Proust, Joyce, Musil sau Th. Mann, datează din prima jumătate a secolului); tot ce am putut descoperi cu acest prilej este că între dimensiuni (număr de pagini) și valoare literară nu există un raport stabil. Hemingway, Camus ori Böll s-au specializat de la început în romane de scurtă respirație, care însă erau capodopere. Iată că scurtimea textului a jucat la acești autori un rol mai degrabă benefic. Raportul dintre valoare și dimensiune rămâne în eternitate o necunoscută.
Drept soluție la aceste diferite ecuații poate apărea, de exemplu, sporirea numărului de cititori din ultimul secol, tirajele enorme ale unor romane, propaganda de promovare a speciei etc. Oricum ne-am întoarce, ajungem fără să vrem în miezul problemei etern irezolvabile, și anume criteriile valorii estetice. Măsurarea exactă a dimensiunii romanelor din secolele XIX și XX, examinarea schimbării formelor romanești, aprecierea volumului în absolut al unei proze – nimic nu oferă o explicație credibilă de natură valorică. Sutele de romane în câteva volume și sutele de romane de citit în câteva ore – iată două oștiri aflate mereu față-n față.
Tot ce putem constata este că ajungem mereu în pragul Misterului, în fața liniei roșii pe care nimeni nu s-a încumetat să o treacă.
Dar cum văd romancierii înșiși ecuația valoare-dimensiune? Ei o văd simplu, prin tipul de roman pe care fiecare îl practică. Totuși, unii dintre ei chiar au meditat asupra problemei. Într-o scrisoare din ultimii ani de viață, Proust răspundea, simplu și oarecum rușinat, criticilor care-i reproșau mereu dimensiunile romanului Recherche… și alambicarea frazelor sale: „Eu nu scriu romane de citit în tren“.