lui Marian Drăghici
pantofii
De trei ori au înconjurat pămîntul
pantofii pe care i-am primit cadou de la tine,
doar ieșind din casă pînă la piaţă, pe la Curtea Veche,
pînă la Coșula, asta de nenumărate ori,
pînă cînd am început să-mi număr pașii cu
pedometrul,
în așa fel încît acum pot spune
că dacă aș fi putut merge pe lună
pînă acolo aș fi ajuns cu ei,
și asta doar pe mereu același traseu,
fie primăvară, vară sau toamnă,
sunt atît de ușori, că uit cîteodată să mi-i scot din
picioare
și adorm așa un timp, noapte, zi,
chiar dacă insomnia îi prinde și pe ei,
așa ca atunci cînd ai picioare agitate
și alergi dintr-un vis într-altul ca un spiriduș printre
jucăriile
din Laponia unde, încălţat cu ei, am ajuns de cîteva
ori
dînd tîrcoale tîrgului în care gerul schimba,
conform înaltelor idealuri de atunci,
numele moșului pe care nu l-am văzut niciodată în
realitate,
doar la televizor două ore pe seară dînd din mînă
ca disperatul, spunîndu-ne să fim fericiţi –
era de fapt într-o cameră la un hotel din Iași
cînd, la un pahar de vin de Coșula, i-ai făcut cadou
o pereche de pantofi lui Lucian, ușori,
să-și poată duce rănile de bibliotecar
pînă în penelul lui Arcimboldo, iar ochii tăi
au intrat în ochii mei care străluceau ca două stele
dintr-o constelaţie
pe care am botezat-o pe loc cu numele prieteniei,
iar peste o săptămînă am primit un colet
în care, fără nici un pas la bord, pantofii
erau înveliţi într-un tricou mov cu anchior și guler,
să fie echipamentul de globetrotter complet,
încît din acel moment, primăvară, vară, toamnă
pantofii mă scot la toate treburile în care
picioarele mele trebuie să alerge și să simtă
bucuria gestului tău,
alteori, dar mai ales iarna, așezaţi într-o cutie
își povestesc aventurile lor de pași osteniţi,
cînd fiecare oscior al tălpilor mele
simte bucuria ta ca pe o fizioterapie
din care ies refăcut, gata să o iau încă o dată
în jurul pămîntului pe străzile din tîrgul
în care cîndva au fost și oameni luminaţi
care știau să primească pe oricine cum se cuvine,
iar cînd ecuatorul se încingea ca o curea în jurul
trupului,
cămașa ta îmi era și mie cămașă,
bucuria mea îţi era și ţie bucurie,
zilele, o mereu tinereţe fără bătrîneţe și viaţă fără de
moarte,
merg, merg continuu cu ei peste tot,
sunt și acum ca noi, iar cînd îi dau cu cremă
respiră adînc și știu că nu-i voi părăsi niciodată,
niciodată, așa șoptesc
și aud vorbele tale spuse la buza paharului în acea
cameră de hotel
să nu care cumva, hălăduind prin atîtea văi și
coclauri,
să ajung și în valea plîngerii,
unde tălpile lor vor sfîrîi ca pielea de bou
într-un crematoriu,
pînă cînd, odată cu ele, vor arde și tălpile mele,
tibia, peroneul, călcîiul lui Ahile,
apoi fluierul piciorului, genunchii, coapsele,
șira spinării, coastele, sternul, gîtul, faţa, ţeasta,
doar sufletul meu va mai putea călători cu ei
pînă acolo unde înconjorul pămîntului este fără
sfîrșit