După romanul lui Goethe Wilhelm Meisters Lehrjahre, anii de formație sunt considerați anii în care un tânăr învață o meserie. În Germania din ultima parte a secolului XVIII și din prima parte a celui de al XIXlea, era vorba despre o ucenicie obligatorie a băieților care urmau să preia meseria tatălului. În Mara lui Slavici, întâlnim o situație asemănătoare. În epoca modernă, înțelesul noțiunii s-a schimbat inevitabil: el a fost extins la orice fel de formare, nu doar manuală, ba chiar cu un accent tot mai pronunțat pe formarea intelectuală. Modalitățile de formare s-au înmulțit. La cea mai importantă, după părerea mea, aceea pe care o datorăm dascălilor noștri, m-am referit adesea. Pentru unul ca mine, născut într-o familie de dascăli, era absolut firesc. Când profesorii de la școală sunt o a doua serie de părinți, vorbim despre o mare șansă. Dar formarea se datoreză și altor factori, mai rar luați în seamă. Unii fiind, e adevărat, circumstanțiali, dar care nu trebuie neglijați. La câțiva dintre acești factori mă voi referi mai departe. O să fac un mic ocol. În anii 1980, o colegă de catedră a avut ideea de a publica o carte care să cuprindă interviuri, pe tema formației lor intelectuale, a ultimilor mari profesori universitari din vechile generații aflați în viață. Mi-a revenit onoarea de a-l intervieva pe Iorgu Iordan, nonagenar, pe care-l avusesem profesor și care fusese membru în Comisia mea de Licență. Aveam un mare respect față de el. Ca președinte al CNATDCU în anii 1970 (nu mai știu cum se numea pe atunci instituția), a reușit să convingă oficialitatea comunistă să-mi recunoască titlul de doctor. În Memoriile lui, publicate în anii 1980, îmi prezicea un viitor sumbru: dacă nu mă înscriu în PCR, voi ieși la pensie lector! N-a lipsit mult ca predicția să se împlinească. Ei bine, interviul n-a fost publicat niciodată, cum n-au fost publicate nici celelalte, nici, bineînțeles, volumul, pentru motivul că toți (absolut, toți) marii noștri dascăli își desăvârșiseră studiile în străinătate. Iorgu Iordan îmi povestea, bunăoară, în interviu că, profesor fiind la un liceu din Tecuciul natal, în 1918, și-a cedat jumătate din salariu unui suplinitor și din jumătatea cealaltă s-a întreținut la Berlin timp de doi ani, până când a obținut o bursă din partea statului român. Cenzura n-avea niciun interes ca astfel de lucruri să devină publice în România comunistă.
M-am gândit de multe ori la neșansa generației mele de a se fi format într-o epocă în care o călătorie în Occident reprezenta o dificultate. O epocă în care literatura străină occidentală nu ne era accesibilă decât în anumite condiții. Am comentat altădată faptul că romanele moderne (americane, germane, franceze și altele), traduse în limba română în anii 1950- 1960, aparțineau unor autori care nu rezistaseră mirajului sovietic: invitați la Moscova, tratați cu respect, cadorisiți, publicați în milioane de exemplare, nu puțini dintre ei scriitori cunoscuți în toată lumea, de la Hemingway la Malraux. O parte a culturii noastre literare s-a realizat prin lectura acestor romane. Ceea ce n-a constituit neapărat un dezavantaj: era vorba despre scriitori importanți, iar faptul că nu știam că au colaborat cu sovieticii ne-a făcut să-i apreciem fără „prejudecăți“. Am avut și un alt noroc: în cadrul bunelor relații dintre țările socialiste, s-a înființat la începutul anilor 1950 Editura Cartea Rusă, care a distribuit, prin rețeaua ei de librării, mare parte din literatura clasică rusească: Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Cehov, Saltîkov-Scedrin și, ceva mai târziu, Dostoievski. Primele mele lecturi, acestea au fost. Ar fi rămas, probabil, și singurele, dacă n-aș fi descoperit pe la 13-14 ani cărți franțuzești și germane, în original, în biblioteca strămătușii mele de atâtea ori evocată. Și, totodată, dacă n-ar fi existat în toate orașele biblioteci bine garnisite cu opere de primă mână, destule scăpate, cine știe în ce împrejurări, de vigilența Cenzurii. Generația mea și-a completat însă lecturile esențiale cu o întârziere care n-a putut rămâne fără consecințe. Chiar dacă școala nu ne-a lipsit în anii 1950 de lecturile esențiale în materie de literatură română, așa cum am constatat, împotriva opiniei curente la un moment dat, am avut neșansa de a ne forma în spiritul refuzului modernității. Student fiind, citisem volumașul lui Petru Dumitriu din 1955, Noi și neobarbarii, adică, noi și scriitorii occidentali interbelici și contemporani. La 17 ani, câți aveam pe atunci, cartea lui Petru Dumitriu va fi avut, nu-mi dau seama, un anumit rol în deformarea gustului meu literar. Fie și dacă bagajul intelectual cu care plecam în viață era doldora de opere ale Antichității sau de opere clasice, lipsea, într-o anumită măsură, contactul direct cu modernitatea europeană. Atât pentru un cititor obișnuit, cât și pentru un critic literar, era un handicap important. Ca să nu vă mai vorbesc despre criticii de artă din generația mea, care au văzut, cei mai mulți, târziu, în muzeele occidentale, capodoperele pe care le-au comentat. În ce mă privește, am avut șansa de a vizita încă din 1967 muzeul parizian Jeu de Paume, unde se aflau impresioniștii francezi, ocazie cu care am des – coperit că nu exista nicio potriveală de culoare între pictura reală și reproducerile din al – bumele Skira, cea mai celebră editură de artă de la data aceea. Nu eram cine știe ce cu – noscător în materie, ca să fiu conturbat de dife – rență, dar nu puteam să-mi scot din cap ideea că un critic de artă năs – cut într-o țară care nu-i oferă, de la început, când se formează, acces la muzeele din lumea largă, nu putea spera la o mare carieră.
Nu mai e cazul să insist pe ideea că mediul în care ne formăm este vital. Dacă nu pun punct aici, este și pentru a-mi manifesta neplăcuta surpriză prilejuită de faptul că, după 1989, când ofertele de formare, în țară și în străinătate, au fost excepționale, profitul nu pare să fie acela așteptat. Nu înțeleg cum a fost posibil ca, în condițiile libertății actuale de a beneficia de o formare profesională corectă, noile generații să fie handicapate cultural și intelectual, într-o măsură și mai mare decât generațiile anterioare. În anii 1990, am avut posibilitatea de a facilita mai tinerilor mei colegi plecarea în Occident cu burse de studii. Destui dintre ei au venit în contact cu faimoase universități. Au urmat cursuri de proiecte de care România avea nevoie ca de aer. Generația mea ar avea toate motivele să le invidieze șansa pe care ea n-a avut-o și, nu o dată, mi-am exprimat mirarea că ea a supraviețuit fără sechele majore regimului comunist. Ideologia care ne-a otrăvit cea mai mare parte din viață n-a reușit, iată, să ne împiedice să gândim cu capul nostru. Ce se întâmplă însă cu generația actuală, care s-a lăsat îmbătată de political correctness și de celelalte erezii la modă pe diferite meridiane? De ce au găsit firesc mai tinerii noștri colegi să importe cele mai stupide mode americane? Poate pentru că marxismul, pe care noi l-am detestat, lor li se va fi părând interesant. Sau poate că au despre comunism o idee greșită, ca mulți dintre cei care n-au trăit în regimul cu pricina. Există și alte motive. Dar nu suficiente ca să-mi explic această decădere intelectuală la oameni care aveau șansa să ducă mai departe opera noastră de deratizare ideologică și să fie protagoniștii unei societăți și ai unei culturi cu adevărat noi, pe care noi doar am visat-o. Și, în definitiv, ce societate vor ei să întemeieze pe cancel culture, pe woke, pe political correctness? Noroc că sunt prea bătrân ca s-o apuc! În Editorialul viitor, am să spun câteva cuvinte despre ce ne așteaptă