Adevărata istorie literară

Cum ar trebui construită o istorie literară în care publicul să creadă? Și pe care s-o citească cu folos? Să se construiască dând prioritate documentului inedit, datelor exacte și perfec – țiunii filologice a textului sau re-interpretării inteligente a canonului național? Bunul-simț ne spune că ar fi bine să acorzi importanță egală ambelor laturi; dar în realitate avem dintotdeauna o istorie literară documentală și o istorie literară de interpretare. Ultima venind mereu în urma celeilalte. Există însă și exemple care împacă documentarea cu interpretarea, îmbinând armonios ambele laturi ale intreprinderii: unul dintre acestea poartă numele lui Răzvan Voncu, autor al mai multor lucrări de referință, între care se detașează ultima apărută – Lectura clasicilor (Cluj-Napoca, Neuma, 2021). Când ai scris o istorie a literaturii noastre redusă la esențial, pășind mereu pe culmi, frustrarea cea mai acută încercată de autor se leagă de absența, din istoria ta, a unor nume care au atins accidental marea literatură, fără să atingă însă excelența. Ori a unor scriitori care au rămas prin una sau două realizări izolate, într-o operă de nivel secundar. Publicând Scurtă istorie, remușcarea a luat la mine forma „chemărilor mute“, pline de reproșuri, pe care mi le-au adresat C. A. Rosetti, Iacob Negruzzi, Iuliu Cezar Săvescu, Ion Minulescu, Ionel Teodoreanu și atâția alții. Există nedreptăți flagrante la care te obligă însăși metoda pe care ai ales-o. Volumul Lectura clasicilor de Răzvan Voncu reprezintă un bun exemplu de îmbinare armonioasă a două maniere de a face istorie literară. Exegetul nu doar descoperă, cu încântare, autori și opere care ar fi trebuit să ne atragă de multă vreme atenția, dar reușește să izoleze câteva zone pasionante din opera unor mari scriitori, până acum trecute cu vederea. Prin urmare, descoperitor de valori ascunse, dar și restaurator atent al unor portrete care, aparent, nu mai suportau retușuri. Cine mai are astăzi în memoria activă numele lui Alexandru Grama, Valeriu Braniște, G. T. Kirileanu, Dumitru Moruzi, Leon Donici, D. Iov etc.? Apariția unor ediții din asemenea autori uitați, cuprinzând texte practic inedite, îi prilejuiește lui Răzvan Voncu aducerea, în fața cititorilor mirați, a unor figuri peste care s-a așternut de mult uitarea. Renasc piese rămase ascunse timp de decenii. Cunoscute până acum doar de editorii lor, ele devin bun public, putând să intre cu drepturi egale în marea competiție a literaturii. Cu puțin timp în urmă, Răzvan Voncu încercase să schematizeze maniera cea mai profitabilă de a analiza operele trecutului: să recitim partea introductivă a volumului Critici români de azi, apărut în 2020. Vizitarea cu folos a marilor nume ale literaturii reprezintă partea a doua a operației: chiar atunci când este vorba de statui celebre, criticul are mereu ceva neașteptat de adăugat, uneori din aria oenologiei sau a drogurilor, domenii în care a devenit specialist. Semnificația descoperirilor depășește anecdota: viitoare analize ale unor mari autori nu vor mai putea face abstracție de glosele lui Voncu.

Romanele lui Ion Agârbiceanu, de exemplu, capătă o nouă imagine: romancierul se cere de acum studiat mai ales pe baza ultimelor sale romane, în general neglijate, care nu sau bucurat de atenția cuvenită în ciuda valorii lor. Latura uneori gravă a „veselului Minulescu“ se relevă doar la o lectură integrală a poeziei lui. Chiar și în cazul lui Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai comentați prozatori ai noștri, câteva observații ale criticului redimensionează sensul mitic al operei sadoveniene. De asemenea, trista involuție a lui G. Călinescu, excesiv de obedient față de regimul instalat de sovietici, apare urmărită cu un simț superior al nuanțelor. În același context, Tudor Vianu oferă imaginea celui care a reușit să păstreze demnitatea scrisului în cele mai dificile condiții. (E adevărat că opera lui cunoaște și ea un compromis, acea foarte scurtă istorie a literaturii române scrisă la comanda UNESCO în 1955. Dar atât!) Urmărirea atentă a evoluției literaturii noastre contemporane îl influențează benefic în studiile lui Răzvan Voncu pe istoricul literar; după cum interesul lui pentru literaturile țărilor vecine nouă, ca și pentru unii autori minoritari, ajută direct la aprecierea literaturii române în ansamblu. Răzvan Voncu se mișcă natural în tot spațiul larg al literaturii noastre, de la perioada medievală până la scriitorii contemporani, pe care îi abordează cu aplombul criticului de întâmpinare: dovadă că avem a face cu un exeget de vocație, care mai are încă multe de spus pe lângă ce ne spune tot timpul de ani încoace.