Elina Adam
fluturele
în fiecare an, într-un oraș fără nume,
cifre însângerate pulsează pe ecranul
nu mai mare decât un ceas
te-așezi pe patul acoperit de pătura aspră
de spital
cu carourile gri, un șotron pe care îl joci
chiar atunci
aștepți
n-ai voie să respiri
deasupra o mașinărie își urmează
nestingherită algoritmul
pare puțin curioasă cum numără
fiecare milimetru din coconul
în care crescuse, cândva, un fluture
acum cuibul e gol
chiar și așa
ei vor să știe dacă n-a lăsat vreun cuvânt
ceva, oricât de neînsemnat
something, anything
vii an de an
te așezi pe același pat de spital
când
deodată
brațul metalic
ca o insectă uriașă cu mii de ochi
priveghind deasupra trupului tău
ca de mort prohodit
se oprește brusc
în cameră miroase a ars
fluturele s-a întors pentru o clipă din vis
mașina clipește confuză
de sub pleoape un zâmbet de aripi trece ușor
foarte aproape, în amintire,
o vâlvătaie se stinge încet
stalactita
toată noaptea am citit fernando pessoa
da, așa fac îndrăgostiții
ar trebui să îmi amintesc, dar da,
așa cred că fac îndrăgostiții toată noaptea
așa au făcut toată noaptea asta
în timp ce eu citeam pessoa.
dragostea lor devenea citire limpede
asumare până în cele mai de sus
de unde un fluid subtil începea
să le picure în sânge până ce
devenea o stalactită această
înțelegere a lor
față de actul îndrăgostirii
am șoptit atunci cu durere
oprește, oprește dragostea din curgerea ei
se va transforma încet
subtil în stană de piatră
și nici măcar nu va putea
să mai privească o dată înapoi
***
Ioan Vintilă Fintiș
Stâncile se crapă și apa din ele capătă un înțeles străin
1.
Zilele cresc și descresc. Viața se retrage spre moarte, iar aceasta către cu totul altceva. Mai ascuns. Cu mult mai adânc. Într-o lume abstractă, sau într-un trib de lumină.
Din papirusuri, pe ceață, se prelinge uitarea. Pe un gol ascuns într-o secundă. El mă pândește de acolo.
Viața mea cu tine începe, Doamne. Este o sărbătoare a acestei dimineți, când încă mai stau de veghe. Un haos punctiform se gândește pe sine. Intrăm acum într-o altă dezordine. Mai mare. Spre miezul unui astru mântuitor.
2.
Eu urc înspre ape acum. Către munți de lumină rotundă. Să ieșim din nemișcare. Iarna se părăsește-n pumnii tăi. Eu dorm acolo și visez un alt pământ. Pereche și nepereche mie. Primul om a fost din pământ / Al doilea din cer…
3.
Cu ochii șiroind de vedenii. Cu viața slăvită în sărbători. Pe un țărm uitat. Eu și cu tine pribegim pustiul, drumuri care se deschid dintr-o carte. Pe care am grădinărit-o demult.
Stâncile se crapă și apa din ele capătă un înțeles străin. Se rănește trupul de timp, eu străbat un psalm neterminat, și mă adăpostesc în floarea femeii uitată într-o ninsoare – ce suferință plouă de acolo? O umbră umilă a trupurilor noastre.
Cad povești atunci din toată natura. Adaugă-Te chipului meu Doamne! Adaugă-te numelui care se retrage din mine, căci îmi este predestinat. Visez pen¬tru viață, doar cu o lacrimă. Cu sarea, cu apa, cu pământul privirii.
O, câte priveliști, legende se însămânțează acum fără de voia mea!
***
Geo Galetaru
Viața pe un vârf de ac
Și vine ecoul unei realități care nu te mai
atinge
ești singur pe scara nevăzută a faptului
divers
un ambalaj de hârtie uitat pe un mal străin
cineva rostește sentințe
cineva întoarce acele ceasului înapoi
în locuri întunecate și pline de promisiuni
inima trece strada ca un gândac imprudent
lași scrumiera să cadă pe cimentul ospitalier
norul acesta are numele țigării fumate
pe jumătate
n-are importanță
astăzi înveți să numeri să lovești cuvintele
în moalele capului
cu nepăsarea celui ce nu mai are nimic
de pierdut
nimic de câștigat
cerneala se usucă pe rănile de ieri
ne întâlnim în preajma gropii cu scarabei
în preajma acelei patologii abstracte
în care ne bălăcim cu vigoarea unor
animale imprevizibile
mâinile noastre descresc între pereți
și poeme proaste
creierul funcționează până la capăt
emite semnale de bună-credință
viața pe un vârf de ac
și ce mai urmează
perfecțiunea la momentul potrivit
ca o improvizație pe timp de iarnă
***
Lazăr Magu
Himeră
Vânătorul a găsit
o urmă necunoscută.
O urmăreşte atent, a trecut
dincolo de jumătatea pădurii.
Nu se va mai întoarce vreodată.
Act de creaţie
Obosită, Fecioara Maria
a intrat în atelierul unui geamgiu.
S-a rezemat de un geam
să se odihnească.
Geamul a devenit icoană.
Prezenţă
Îngerii au fost azi-noapte aici.
Le-am găsit jucăriile:
câteva steluţe rupte,
câteva bucăţi de nimb,
câteva cd-uri cu concertul
din Noaptea Naşterii.
Seară cu lună
Meciul de fotbal al copiilor s-a încheiat,
dar mingea a rămas agăţată
în arinii de la marginea terenului.
De acolo va lumina toată noaptea.
Testament
Nemuritori sfinţii din icoane.
Într-o icoană să mă îngropaţi!
Nud
Până a ajuns în deal,
calul care o urma
a păscut toate florile
de pe rochia ei.
Poem
Fata aceea era un incendiu
care, cu fiecare privire a trecătorilor,
se aprindea mai tare.
Nimeni nu voia să sune la 112!