Într-o cronică (inclusă, apoi, în culegerea de articole Epiloguri literare, publicată în 1919) consacrată de E. Lovinescu debutului Hortensiei Pappadat-Bengescu, cu volumul de nuvele Ape adânci, pe lîngă o analiză critică aplicată, în inconfundabilul stil lovinescian, în paralel, ne putem delecta și cu câteva considerații ale ilustrului critic despre literatura feminină.
Deși sintagma folosită de Lovinescu pleacă de la caracteristica dominantă a nuvelelor apreciatei romanciere de mai târziu, ea excede cadrul inițial, încorporând o generalizare care ne dezvăluie o interesantă abordare privind literatura „eternului feminin“. Potrivit lui Lovinescu, deși nu s-a fixat într-un cadru bine definit, prozatoarea are capacitatea de a deschide , concomitent, mai multe „formule narative“, de la „impresionismul neîndestulător“, de „poeme în proză“, la opera de „analiză pihologică“. Deocamdată, prozatoarea se află la jumătatea drumului ( neascuns) între cele două repere stilistice, spiritul analitic al nuvelelor„căutând dimensiunea adâncimii“, spre a rafina, astfel, un „impresionism care se mulțumește cu suprafața vieții“. Un impresionism, așadar, pentru care Lovinescu nu avea prea multe cuvinte de laudă, dar pe care, cel puțin la început, îl practica el însuși, cum spune Nicolae Manolescu, printr-o „critică metaforică și plastică“. În mai multe cronici din acea perioadă, el vorbește despre acest impresionism al scriitorilor români, care, indiferent de genul literar abordat, „reduc lumea la arcanele eului“, simplificând astfel o exprimare artistică ce se sustrage profunzimii.
Trebuie spus că și criticul, și prozatoarea se aflau, la acea dată, mai aproape de începuturile carierelor literare. Ilustrativ pentru stilul narativ al autoarei, în sensul celor de mai sus, ar fi nuvela Marea, în care, spune Lovinescu, „întrebuințează cu prea multă stăruință acest gen de literatură impresionistă, ce se clatină între subtilitatea reală și obscuritatea voită. Arabescuri adeseori interesante în jurul unor subiecte întâmplătoare ale simțului comun: piroteală filozofică, cu mici extazuri, cu multe izbucniri lirice ; adevărată putere de a răspica lucrurile în firicele nevăzute ; observații drepte cu îngrămădiri de icoane ce vor să subtilizeze și mai mult cugetarea (…)“.
„Încordându-se“, cum ca rac terizează Lovinescu travaliul autoarei, spre o „tendință vizibilă“ de inte lecualizare și abstractizare a subiectului, nuvelista din Ape adânci se îndreaptă sigur spre romanul de „analiză psihologică“. Iată, câtă „intuiție critică“, extrasă din câteva nuvele de început de carieră literară, confirmată cu asupra de măsură de opera majoră a romancierei, desăvârșită cu romanele ciclului Hallipa. Acum, mergând cu sinceritatea până la capăt, nu avem de unde să știm cât a intrat în joc predicția rafinamentului analitic al criticului, și cât și-a „pliat“ marea romancieră de mai târziu „începutul liric și confesiv“ ( Nicolae Manolescu) de la debut pe „sugestia“ bine argumentată a mentorului ei de la Sburătorul.
După aceste blânde considerații cu extinse hotare de generalitate, în care Lovinescu își exersează formulările artistice prin care pune în lumină „paginile admirabile în care sufletul feminin e zugrăvit cu toate perversitățile și ispitele apelor adânci și tulburi“, criticul trece la o nemiloasă analiză „ de stil și limbă“, pentru a desăvârși o complexă judecată critică. Iar aici lucurile nu stau prea bine. Ba, putem zice, chiar dinpotrivă. Astfel, „dacă stilul d-nei H.P.-B. farmecă și chinuiește, mângâie și zgârâe, limba e cu desăvârșire supărătoare“. Și, continuă criticul, cu un verdict ce are scăpărări de ghilotină: „Respectul ce am pentru talentul original al d-nei B.P.-B. nu mă împiedică să i-o spun limpede: scrie într-o limbă nefericită“. Și toate acestea pentru că „prea e voită și frenetică goana după neologismul nearmonic și nefolositor“. Astfel, „dintr-o nevoie de singularizare d-na H.P.-B. împinge modernismul peste marginile îngăduite. Chiar paginile cele mai bune din Femei între ele cad alături de interesul legitim, pe care-l avem pentru limba română…“
Pare paradoxală o asemenea imputare din partea unui susținător frenetic al modernității, al sincronismului romanului românesc cu cel occidental, „bătălii“ care i-au adus de-a lungul timpului atâta nedreptă ostilitate. Soluția oferită de Lovinescu este clară: „Când d-na Hortensia Papadat-Bengescu, cugetând mai adânc asupra însemnătății materialului plastic, fără de care nu poate fi vreo frumusețe trainică, va lua hotărârea eroică de a părăsi această cale greșită, ne va da, cu siguranță, romanul de analiză feminină, întrezărit de pe acum, turnându-l în limba românească, pe care i-o dorim din tot sufletul (…)“. După o asemenea „poziționare“, cu siguranță că până și Iorga, cu care s-a aflat într-o polemică permanentă, i-ar fi apreciat „rân du iala, cuviința și seriozitatea“atât de clar exprimate. Considera, oare, Lovinescu, aflat la șapte ani distanță de prima ediție a Istoriei sale, că neologismele în exces ale autoarei intră în coliziune cu stilul liric al nuvelelor? Oricare ar fi explicația, nimic nu ne împiedică să consemnăm evidenta „mutație“a criticului, convertită într-o ulterioară „revizuire“ personală, care își va găsi locul, atât de bine fixat, în Istoria literaturii române contemporane.
După această punere sub lupă a „șuvoiului despletit al acestor ape adânci“, în care „exuberanța verbală și senzorială îi ascunde miezul; îi accentuează neplăcut noutatea“, Lovinescu își duce analiza spre orizontul deschis al literaturii feminine. Desigur, fără a îmbina, precum Simone de Beauvoir, autoarea cărții Al doilea sex, adevărată „Biblie a feminsmului“, cum s-a spus, filozofia cu critica, sociologia și literatura, și, în aceeași măsură, fără a plânge pe bustul „femeii sfâșiate“, precum prea-existențialista apărătoare, de pe poziția unui stângism radical, a opresiunii feminine în istorie. El îmbracă femeia și literatura pe care ea o scrie în catifeaua unor cuvinte mângâietoare, trasând un cadru, totuși, cam simplist pentru un univers uman atât de complex: „Literatura feminină urmează nu numai condițiile sufletești ale sexului ci și condiția lui socială. Izvorăște din amănunte interne. Firește. Sunt numai coarde ce vibrează mai mult. Femeea trăiește în lumea sentimentului ca într-o lume proprie. Funcțiunea ei primară e de a iubi. Acelaș Eros implacabil ce o mlădie ca pe un metal în fuziune în nenumărate forme ale dragostei adevărate, o aruncă în extaz mistic dinaintea Pelerinului divin, sau o înconvoaie în fața leagănului, deschizându-i izvoarele sacre ale maternității. Amantă și mamă, iată cele două tipare în care e turnată întreaga feminitate.“ Cam reducționistă viziune, prin care femeia rămâne la nivelul epidermei unei lumi pe care o creează, dar pe care nu o aprofundează dincolo de instinctul primar. Fără îndoială, azi, o asemenea „poziționre“, i-ar fi creat un surplus de probleme. Adusă în creația literară, viziunea de mai sus ar suna așa: „Ca și în poeziile Contesei de Noailles sau în proza lirică a d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, sforțarea supremă a artei lor s-ar îndrepta spre umila bătae a inimei, ce incendiază și transfigurează universul întreg.“
De o neașteptată originalitate este explicația pe care Lovinescu o dă „poeziei misterului feminin“, apelând la o comparație teribilă, scăldată într-o sociologie primară : „Viața socială modelează și înfrânează totuși instinctele… Între pisica ce-și cântă cu desperare poezie amorului pe streașina casei, și femeea ce-și înăbușe lamentul de dragoste în piept – nu e atât o deosebire de scară animală, cât mai mult o deosebire de educație și de constrângere socială. În fond, e același instinct. Numai expresia lui a variat.“ Oare ce-ar fi zis Goethe despre această terestră interpretare a mitului „eternului feminin“?
Ar fi însă nedrept să rămânem la această imagine, pentru că, în continuarea celor de mai sus, Lovinescu nuanțează lucrurile, adăugându-i nefericitei comparații și o doză de mister lucrat cu fir subțire, învăluit în ape mătăsoase, prin care literatura feminină devine o adevărată „criptografie“: „Literatura feminină este o literatură de taină și de șoapte. O femee nu vorbește tare ci șoptește, nu se declară ci sugerează. Peste fior lasă cortina tăcerii. Literatura feminină devine astfel o adevărată criptografie. Înțelegi sau numai pari a înțelege ? Nu știi… Bănuești numai. Un zvon de cuvinte misterioase, de senzații înfrânte pe jumătate, un vag poetic dar obositor… O literatură cu cheie, ca inima oricărei femei. De n-o ai, rămâi afară sub fereastra cu storurile lăsate…“ Da, parcă-i altceva ! O „reabilitare“, pentru ceea ce Nicolae Manolescu numește „jocul complicat al inimii feminine“.
Concluzia lui Lovinescu este clară : femeia scriitor se află în „îndărătul operei“, pentru a ne da „o literatură de umbră și de șoaptă, de mister și de alcov capitonat“. Acestui mod de a crea literatură, mai mult „suspinată decât afirmată“, Hortensia Bapadat-Bengescu îi adaugă o „rară putere de analiză, până la sfâșiere“, ceea ce-i dă nota de „mare noutate și originalitate“. Iată cum, în viziunea lui Lovinescu, autoarea Apelor adânci, cu toate neajunsurile semnalate, ridică literatura feminină pe altă treaptă.