Necunoscut în mediul literar până în anul 2011, numele Zoei Cămărășescu s-a impus odată cu apariția postumă a fabuloaselor ei Amintiri, un volum1 pe cât de consistent, pe atât de grațios, în care detaliile de epocă abundă, însă nu copleșesc, fiind țesute savant, cu naturalețe și spontaneitate, într-o tapiserie fină, ce evidențiază detaliul individual semnificativ pe fundalul unei societăți, dacă nu perfecte, cel puțin adânc rostuite. Talentul de povestitoare, recunoscut printre rude și prieteni, ajungea atunci și în atenția marelui public. Numeroasele informații de calibru romanesc se dovedesc veridice, uneori chiar minimalizante atunci când o privesc pe autoare, probabil dintr-o modestie funciară, dar și din pricină că evocările așternute pe hârtie nu au fost gândite ca un produs literar, ci mai degrabă ca o zestre imaterială destinată celor doi fii și celor două nepoate.
Zoe, alintată de apropiați Zozo sau Zumpi, provenea dintr-o familie cu rezonanță, fiind cea de-a patra și ultima fiică a doamnei de onoare a Reginei Carmen Sylva, Zoe Bengescu („Juca“, n. Rosetti) și a generalului Alexandru („Achille“) Bengescu. Cele trei surori mai mari erau Elena (Ella), căsătorită Băicoianu, Maria (Mimi), căsătorită Racotta și Elisabeta (Lizu/Lizeta) Bengescu. Dintre mătușile materne, merită amintite Maria (căsătorită cu Iacob Negruzzi) și Ana, cea de-a doua soție a lui Titu Maiorescu, unicul lor frate fiind Dumitru R. Rosetti-Max, pomenit de G. Călinescu în capitolul Teatrul mărunt până la 19002, pentru „frivolitățile“ publicate în „Convorbiri literare“. „Fecundul fiu“3 al acestuia, din prima căsătorie (cu Ephtalia Georgiu), a fost Radu D. Rosetti, poetul, dramaturgul, epigramistul, memorialistul, traducătorul, publicistul, avocatul și activistul cremaționist, căruia același G. Călinescu îi schițează profilul biobibliografic la finele capitolului intitulat Micul romantism provincial și rustic, fixat de critic între 1890–19004. Zoe Cămărășescu era, astfel, verișoară cu l’enfant terrible, cum era privit Radu Rosetti în cercul restrâns al familiei (et pour cause!), precum și nepoată prin alianță a criticului Junimii, apelat „nenea Tuti“.
După moartea Anei, survenită în 1914, reîntors în țară, Maiorescu vânduse tot, cu excepția câtorva cărți, și ceruse să fie găzduit de nepoatele Bengescu în odăile care aparținuseră mamei lor, Zoe (Juca) Bengescu, răpusă și ea de o pneumonie spre sfârșitul anului 1913. Zoe Cămărășescu își amintea cu reverență și nostalgie cum, în timpul Primului Război Mondial, „pentru a evada din actualitate“, toate nepoatele criticului se adunau în jurul mesei, de trei ori pe săptămână, fiind călăuzite preț de două ore, „cu răbdarea sa de profesor […] în acel labirint de cultură de care eram complet străine prin educația superficială ce o căpătasem. […] Începuse cu noțiuni de logică, un rezumat al curentelor filozofice din secolul al XVIII-lea, lecturi cu explicații din Memorii, corespondența lui Goethe și, la urmă, Faust“5. În plus, știind că Zoe ținea de mai mulți ani un jurnal, unchiul se arătase interesat, citindu-l cu o seriozitate ce stârnise mirarea tinerei: „Trăgea linii cu creionul, nota, mă punea să-i deslușesc obscuritățile stilului în limba mea franceză, uneori incorectă, și, la urmă, a tras o concluzie măgulitoare și neașteptată: «Vezi, copilule, tu trebuie să lucrezi. În tine este ceva ce nu trebuie să se piardă. Învață să scrii românește. Uite, îți dau… Revoluția Franceză de Carlyle6… Începe să traduci și o să lucrăm împreună.» A doua zi mi-a dat creioane, caiete, gumă. Aveam de toate, plus pe Carlyle în brațe, și chiar de la început m-am împiedicat de personajul președintelui Hainault7, căruia i-am atribuit, în focul traducerii, intenții pe care probabil omul nici nu le avusese. Maiorescu, prin bilețele pline de tact, îmi atrăgea atenția asupra unor erori probabile. Corecta și cerea… să merg mai departe.“8
Unul dintre aceste „bilețele“ se păstrează, ca dovadă peremptorie, la Biblioteca Academiei Române, în fondul de manuscrise Titu Maiorescu, secția de corespondență, la cota S 131/XV. Este vorba despre o coală format A5 îndoită ca pentru o scrisoare și introdusă într-un plic de format mic, pe care Titu Maiorescu a notat în creion chimic numele destinatarei: Domnișoarei Zozo B. Textul acoperă doar primele două pagini, pe cea de-a treia putându-se zări, în lumină, imprimat: „Princesse Elisabeth. Ivory“.
Sâmbătă, 28 ianuarie/10 fevruarie 1917
[București]
Dragă Zozo,
Tot e mai bine să zici „cu inima grea“ (în loc de: „cu in[ima] strânsă de frica morții“). Poate introducem astfel în Carlyle un gând pe care nu l-a avut. Ludovic XV se poate să fi avut „inima grea“, fiindcă schimba plăcerile desfrânate din Petit Trianon cu mai plihticosul Palat din Versailles, fără gând de moarte.
Vezi din alăturatul caiet negru (la no 80), ce-mi notasem eu acum 13 ani (tu aveai de-abia 9 ani atunci) despre Prezidentul Hénault.
Când copiezi ce-ai tradus, lasă două degete de margine liberă pentru alte corecturi.
Aveți hârtie? Vă trimet, ție și Lizetei, câteva foi.
Îți sărut degetele scriitoare.
- M.
Ucenicia Zoei în tainele traducerii sub îndrumarea lui Maiorescu nu avea să dureze prea mult, fiind întreruptă brusc, peste numai câteva luni, de moartea criticului, survenită la 18 iunie 1917. Privind înapoi, peste ani, nepoata conchidea9: „Se mai terminase un capitol. Geamurile închise, perdelele trase păreau să păstreze, acolo, la adăpost de dogoarea soarelui, o umbră ce dorise să împartă seninătatea pe care cu atâta trudă și luptă lăuntrică a căutat s-o dobândească.“ Predicția criticului, conform căreia în nepoată exista „ceva ce nu trebuie să se piardă“, avea să se împlinească însă peste aproape o jumătate de veac.
La finele celui de-Al Doilea Război Mondial, Zoe, căsătorită Cămărășescu și mamă a doi băieți, întreține epistolar relația cu vărul Radu D. Rosetti, la vremea aceea autor încă citit și gustat. Era bine văzut de regimul care abia se instaura, pentru implicarea sa de odinioară, în calitate de avocat al apărării și Decan al Baroului din județul Ilfov, în pledoarii pentru activiștii de stânga urmăriți de stat și deferiți justiției.
O primă misivă10 pe care i-o trimite verișoara Zoe are ca subiect reeditarea11 volumului memorialistic Eri…, în care Radu D. Rosetti îi evocase pe lăutarul violonist Cristache Ciolac, pe I.L. Caragiale, Barbu Catargiu, N.N. Basarabeanu, Ion Gorun, Haralamb Lecca, Gh. Ionescu Gion, V.A. Urechea, Vintilă Brătianu, Gh. Ranetti, Constantin Mille, M. Eminescu ș.a. „Discrețiune și aristocratică dozare în amănunte. Romantism în felul de a privi viața și oamenii. O specială predilecție pentru analiza clipelor de durere sau de ingratitudine umană. Larg salut în fața trecutului, din care n-au rămas decât virtuțile și poezia lui. […] Povestirile sunt scurte și vii. Fraza limpede și caldă. Limba simplă… și, peste toate, o bură cenușie de tristețe ce se așterne peste oameni și lucruri, din privirea melancolic întoarsă spre cei ce s-au dus“, scria G. Costăchescu în „Rampa“, la momentul primei apariții a volumului.
Având ea însăși propensiuni spre evocarea trecutului, deși materializarea intențiilor urma să se producă abia peste douăzeci de ani, Zoe Cămărășescu îi scrie vărului cu entuziasm genuin:
[București, 1943]
Dragă Radule,
Nu știu cum să-ți mulțumesc din partea noastră a tuturor pentru gândul tău atât de afectuos.
Aștept cu nerăbdare reapariția volumului Eri12 din care am citit numai câteva articole în „Gazeta municipiului“13, articole apărute din nenorocire prea rar.
Poate că ai să vii într-o zi să iei masa cu nepoții14 pe care nu-i cunoști și cu verișoarele care, deși nu te văd des, îți păstrează vechiul simțimânt de prietenie.
Cu drag,
Zozo Cămărășescu
Cea de-a doua scrisoare păstrată15, datând din anul următor, este una de felicitare cu ocazia unui jubileu important, prilej de urări care, deși sincere, nu aveau cum să se împlinească în noul context socio-politic:
Domnului Radu D. Rosetti
Str. Antim, nr. 71, în oraș
- I. 1944
Dragă Radule,
Te văd sărbătorit călduros în gazete și la Radio pentru împlinirea a 70 de ani.
La această sărbătorire venim și noi, cei ce-au mai rămas din familia ta, să-ți urăm din toată inima câțiva ani, câți o vrea Dumnezeu să-ți dăruiască16, dar mai puțin aspri ca acei în care trăim, și să te bucuri de vremuri care, deși nu vor mai avea niciodată farmecul celor trecute, să te împace cu o omenire mai bună, mai puțin brutală, ca cea pe care am avut-o sub ochi acum.
Am fost foarte mișcată că ți-ai adus aminte, ca în vremuri, de „tanti Juca“ de Sf. Zoe17 și îți mai mulțumesc o dată.
Suntem amândoi bolnavi de o gripă supărătoare, dar, îndată ce ne vom însănătoși, o să te rugăm să vii la o masă pe care ne-o datorezi de anul trecut, când ne-am răspândit iar cu toții, ca furnicile din casa lor, după 4 aprilie.
Să-ți dea Dumnezeu, dragă Radule, ceea ce-ți dorești tu mai mult la frumoasa vârstă de 70 de ani.
Jean18 copiii19, surorile mele, cu toții te sărutăm și îți spunem la mulți ani.
Zozo Cămărășescu
Nu găsim în telefon pe dl. Isopescu! Din vina lui Lizu care n-a înțeles bine numele.
Anii ce au urmat nu au adus cu ei „o omenire mai bună“, nici „mai puțin brutală“, ci aveau să fie deosebit de „aspri“ pentru întreaga societate românească și, implicit, pentru familiile înrudite Bengescu, Cămărășescu, Rosetti, ca pentru întreaga protipendadă a României interbelice, însemnând exproprieri, risipire, pauperizare, arestări și decese premature, pierderi de tot felul și schimbare drastică la față a tot ceea ce fusese odinioară frumos, bun și nobil, ceea ce nu a împiedicat-o totuși pe voluntara și luminoasa în spirit Zoe Cămărășescu să găsească alinare și prilej de bucurie în evocarea trecutului pierdut, lăsat ca mărturie și moștenire urmașilor ei, din frumusețea și armonia căruia ne-am putut împărtăși, din 2011 încoace, și noi, cei din publicul larg.
___________________________________________
1 Zoe Cămărășescu, Amintiri, ediția a doua, Editura Ponte, București, 2012, 453 p.
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția întâi, Editura Fundațiilor Regale, București, 1941, p. 530.
3 Ibidem, p. 526.
4 Idem.
5 Zoe Cămărășescu, op. cit., p. 395.
6 Thomas Carlyle (1795–1881), eseist, autor satiric și istoric scoțian, a cărui lucrare în trei volume The French Revolution: A History a fost publicată în 1837.
7 Greșeală de transcriere a numelui. Este vorba despre istoricul și scriitorul francez Charles-Jean-François Hénault (1685–1770), autor al lucrării în două volume Abrégé chronologique de l’histoire de France (1744).
8 Zoe Cămărășescu, op. cit., pp. 396-397.
9 Ibidem, p. 398.
10 Păstrată tot la Biblioteca Academiei Române, în fondul de manuscrise, secția de corespondență Radu D. Rosetti, la cota S 12 (2)/XXXI.
11 Ceea ce permite datarea scrisorii, altminteri inexistentă.
12 Volumul, numărând 280 de pagini și apărut întâia dată în 1931 la Editura Universul, a fost reeditat în 1943.
13 De fapt, „Gazeta municipală“, publicație bucureșteană, cu apariție duminicală în anii 1932-1947, al cărei proprietar a fost criticul estetician Mihail Dragomirescu.
14 Ion (n. 1927) și Nicolae (n. 1929) Cămărășescu, fiii semnatarei.
15 Biblioteca Academiei Române, fondul de manuscrise, secția de corespondență Radu D. Rosetti, cota S 12 (1)/XXXI.
16 Radu D. Rosetti (1874–1964) a sfârșit aproape nonagenar, în ultimii ani de viață locuind retras, într-o mansardă.
17 Prăznuită la 18 decembrie.
18 Ion (Jean) Cămărășescu, soțul semnatarei. Născut în 1882, acesta urmase Dreptul la Sorbona, ajunsese la un moment dat prefect al Durostorului, apoi ministru de Interne în Guvernul Tache Ionescu. În 1949, avea să fie expropriat și trimis în domiciliu forțat la Curtea de Argeș, iar în 1950, să fie arestat. A murit la Sighet în primăvara lui 1953, aruncat într-o groapă comună.
19 V. nota 14.