1. septembrie pătat de plumb alb
şi o lumină grea ca pământul
există o lumină într-o anume zi de septembrie
– ai vrea să o ştii şi tu
mon semblable mon frère mon ‘’hypocrite’’ Baudelaire
un peu cynique un peu futuriste mais irrémédiable
anarchiste du ciel
Je est un autre
eu nu sunt un cine eu sunt un ce un număr în registrele
Stării civile…
eu sunt un π
și locuiesc în
Alephul borgesian – mica sferă irizantă de strălucire
aproape intolerabilă
chiar chiar
(dar de ce să ţi-o spun când şi tu dar şi el şi…)
există o lumină grea
de miere cu fiere şi pământ
care îmbracă goliciunea lucrurilor
în straie mai curate şi le pun la adăpost de frig şi desfacere
ca să treacă de menghina vremii
există o mână cu gheară care le scrie
numele şi povestea
cu un bisturiu ştirb
pe eşarfă de brumă şi fum
dar se iveşte o altă mână nu se ştie de unde
şi presară plumb alb peste toti şi toate
şi toate şi tot capătă o strălucire şi frumuseţe toxică
şi răceala tăcerii definitive
apoi alunecă peste case închircite de somn peste arţarii
loviţi de tristeţe
din parcul Nevermore
prin barurile în care Eminem naşte puii morţi ai
nesupunerii
acum ştii – în flacăra absintului din celălalt veac
un poet care locuia deja în tine îşi ardea de vii
poemele şi viaţa
strivind între dinţi seminţe de scopolamină lingvistică
şi de atunci te tot naşti cu valurile care tot urcă şi se sparg
buimace
peste faleza lui Jünger
calme
pe muzică psihedelică
şi bucură pentru o clipă sufletul şi recheamă
din cuferele cu nimicuri şi aur ale memoriei
o anume zi de septembrie
mai veche şi îngheţată într-o lumină foarte clară
neatinsă de stricăciune
când erai casa unei bucurii şi bucuria casei
şi nu începuse încă
scămoşarea trupului între furcile vremii
şi nu începuse încă să picure
tic tac aum tic tac aum
chloroformul din sânge peste
plumbul alb de septembrie
2. poem risipit pe nori şi pe ape
o casă – ridicată pentru dragoste
undeva la capătul unei străzi care nu duce nicăieri
pentru nu se ştie cine
acum doar un semn al libertăţii în moarte
singurătate
întuneric vâscos în plină zi
o iubită – numai petală şi nor şi ploaie cu soare în casa
fără petale fără nori
doar cu ploaie şi frig
dar ea nu-ţi mai aparţine pe de-a-ntregul
n-a fost a ta niciodată doar a depărtării
doar a uşilor trântite
nici tu nu-ţi mai aparţii pe de-a-ntregul
ai putea să o atingi cu privirea –
dar privirea
se-ntoarce înfrântă din jarul foarte rece de sus
şi nu poate să spargă zidul de tăcere şi frig – dintre tine şi
nimeni
3. urme de colţi
te-a muşcat aşa dintr-o dată – când căutai
în lada de zestre a copilăriei cu miracole
zăpezile d’antan
madlena lui Proust mereu dusă pe gânduri
păpuşile matrioşka în care zace legat cu zece lanţuri şi
lacăte
lucrul în sine
şi iubirea care nu vrea să moară
te-a muşcat
– o fiinţă-păpuşă de care n-ai avut grijă –
din dragoste puiule te-a muşcat
din liubov nesăţios şi suprarealist
stăteai la masa de mahon pătată de dulceaţa după-amiezii
(or fi fost şi pete din nervii poemelor zdrobite în mojar
de ziua lui Baudelaire –
kilometrul zero al poeziei)
sub lumina chioară a unui neon rămas aprins din celălalt
secol
când ea a sărit nu se ştie de unde
şi te-a muşcat de sfârcul urechii puiule
de degetul cel mic învăţat cu prostii
erau mulţi funigei în prunul de la poartă şi era primăvara
şi nu erau semne că se vor duce de acolo vreodată
nici ea nici frigul
vreau doar să îmi găsesc locul – îţi spune – la fiecare sfert
de oră –
în viaţa ta sălcie
cu dimineţi ursuze
cu după-amieze cu perfuzii de viitor deja defunct
m-ai prăvălit în lada de zestre a memoriei nebunaticule –
îţi zice –
dar asta nu e lumea mea
în lumea mea e mereu duminică şi Iovian
împăratul citeşte poezii vântului sărat
care leneveşte pe falezele de marmură ale unei
mări imaginare
şi păsărilor spin sinucigaşe
nu sunt morţi pe acolo
doar ferestre sparte oglinzi date cu var
păsări care dau cu furie din aripi
dar nu înaintează
doar găuri negre în care dispar ca şi cum niciodată n-au fost
istorii chipuri şi voci
atinse de cancerul însingurării
de frig
nu nu
asta nu e lumea mea
nici tu nu mai eşti tu zănaticule
acum eşti
doar carcasa unui cuvânt
în care viaţa abia mai picură printre istorii în
destrămare
o să mori pe străzi omule
printre soldăţei de plumb din care moartea
îşi face la strung
flori şi gloanţe şi cercei şi piercinguri de pus în sex şi
ombilic
love & war
într-un război care nu e al tău într-o iubire care nu e a ta
nu e nici acum şi n-a fost niciodată
o să te târăşti – împuţinat la trup şi la chip – un coşmar
într-un alt coşmar –
printre ghemotoace iscălite cu sânge ace murdare vene
tumefiate
frunze umezite de fiere aripi de îngerei de câlţi şi mucava
eşti gata să-ţi iei înapoi viaţa cu istoriile ei bune şi rele
cu teritoriile jefuite de mirosurile de cafea din Caraibe
cu paradisul scos din ţâţâni
acum de vânzare în cabaretul Voltaire
cu tot cu Voltaire
dar vrei să smulgi colţii fiinţei aceleia fără corp fără nume
care ţi s-au înfipt adânc
în trup
în cerul de sub osul frunţii în schelăria ADN-ului
şi produc durere şi iar durere
somn şi irealitate şi peisaje ale liniştii îngheţate
somn în spasme
şi ouă de lut din care vor ieşi făpturi spălate în fiere şi fier
ţesute
în aerul rarefiat al minţii
să se elibereze din tine din sine
să aibă faţă şi nume ca să staţi faţă către faţă
în acest
poem-ţesut-în-ger-din-nervi-erotizaţi-de-prea-multă-
moarte