Astă vară, la bacalaureat parcă, junii români s-au chinuit să scrie ce înseamnă expresia „de bună seamă“. Mulți părinți au pățit-o și ei, neștiind ce înseamnă, considerând că li se cere prea mult copiilor. „Doar nu toți se vor face profesori de limba română“, singurii care, în concepția inclusiv a unui fost prim ministru, ar trebui să știe să se exprime corect în această limbă.
Cândva, demult de tot, circula o anecdotă cu un elev „de familie bună“, care luase patru la istorie, pentru că, la întrebarea „cine a luat Troia?“, răspunsese că nu a luat-o el. (Pe atunci „a lua o cetate“ înlocuia în limbajul liber expresia „a cuceri cetatea“ respectivă.) Părinții elevului cu pricina, care-și știau copilul cinstit, se revoltă că acesta ar fi fost acuzat de furt. Și la fel o fac și prietenii familiei și oficialii cărora li se comunică faptul. În final, episcopul conchide: dar chiar n-a luat-o el? Anecdota e veche, dar necunoașterea expresiilor limbii române e, azi, mult mai nouă decât atunci, când toată lumea cât de cât alfabetizată râdea înțelegând-o.
Despre criminalul drogat care a ucis doi studenți la 2 Mai, după ce i-ar fi sfidat cu bogăția sa pe niște bieți polițiști, despre acesta, avocata sa, deci se presupune o absolventă a unei Facultăți de Drept, afirma cu seriozitate (nu glumea) că „nu e fiu de beizadea“. Ea, săraca, voia să spună că nu e beizadea, adică băiat de bani gata, adică fiul unor oameni foarte bogați și foarte aroganți cu sărăcimea. La origine, să-i comunicăm, deși sunt sigur că în zadar, beizadele erau numiți fiii domnitorilor, pe vremea când România era doar o colecție mică de principate. (Beizadelele erau cam ca „les dauphins“ în Franța medievală, toutes proportions gardées.) Or, știe toată lumea că în aceste paragini din marginea Europei civilizate, beizadelele își permiteau ceea ce pe alți oameni i-ar fi costat măcar libertatea, dacă nu chiar capul. Termenul beizadea s-a păstrat, figurat desigur, mult timp după ce autenticele beizadele – cuvântul e, în mod evident, turcesc, că doar de acolo ne venea lumina înainte de a ni se impune de la răsărit – dispăruseră și locul lor îl luaseră indivizi al căror singur tron era clădit fie de partidul unic, fie, mai târziu, de pluripartidismul de tip românesc. Dar acest tron era, nu „un metru cub de cultură“, cum anunța acum câțiva ani o emisiune literară de la o televiziune, ci metri cubi de bancnote, sau, mai sigur, kilometri liniari de conturi bancare.
Cuvântul beizadea, pe care-l mai putem găsi doar în dicționare, a fost reîncălzit, cred că prin deceniul zece al secolului trecut sau în primul al acestuia, de vreun ziarist care mai avea o cât de câtă (sic!) spoială de cultură, după care, asemenea cuvântului baron pentru cei care pot fi – ca să vezi – chiar părinți de beizadele, a devenit un șablon în presa noastră. Și asta nu pentru că ziariștii ar fi avut cine știe ce penchant (înclinare, fr.) pentru „limba veche și-nțeleaptă“, ci doar așa, pentru că persista încă în mințile lor o dorință de ceva mai colorat decât limba de lemn, nouă și veche totodată. Așa că, baronii au ajuns să fie părinți de beizadele. În sens figurat se poate și asta. Mai ales că, nefigurat, ci propriu, semidocții au, la noi, doctorate în toată regula. Oricum, la câte se pot întâmpla în țara noastră, ce mai contează o licență deloc poetică.
Atenție, vă rog, cuvântul licență nu se referă aici la hârtiile care se pot obține de la atâtea false universități din România azi liberă și nici la vreo autorizație de a practica o meserie, ci la expresia „licență poetică“, prin care se înțelege libertatea poeților de a se abate, cum ne spune și Dicționarul enciclopedic român, „de la normele uzuale ale limbii, din necesități stilistice“. Îmi dau seama că, pentru dna avocat de la Constanța și pentru cei asemenea ei, căci expresia „fiu de beizadea“ a fost deja preluată, ar trebui să explic și ce-i aia stilistică, dar renunț. Cine înțelege să înțeleagă, cine nu să deschidă un dicționar. Dacă știe cum se deschide o carte și, mai ales, cum se caută într-un dicționar.
Deja, spuneam mai sus, am auzit pe cineva repetând formula „fiu de beizadea“, tot cu toată seriozitatea. Nu contest că și unele beizadele de altădată, maturizându-se, se vor fi căsătorit și vor fi avut copii, dar până la declarația dnei avocate de la Constanța nu se mai folosise formula. Nu de alta, dar maturizându-se, chiar și beizadelele nu mai erau beizadele: dacă erau puse de turci pe vreun tron din Principate, deveneau domnitori, dacă nu, oricum, beizadele li se mai spunea mai rar. A fost un caz celebru, „beizadea Vițel“, fiul domnitorului Mihail Sturdza, pe numele său real Grigore Sturdza, care se întărea ridicând, în loc de haltere – ați ghicit? – un vițel, până când vițelul a devenit vacă sau bou și gata cu fitnessul.
Din toată povestea asta ce putem conchide (altă vorbă care a dispărut de mult, tot din lipsă de lectură)? Că e în zadar să credem că ne-am putea înțelege vreodată, noi, cei care am făcut școlile la zi, cu aceia care au cumpărat niște diplome și care pescuiesc din zbor cuvintele limbii materne, fără să știe ce înseamnă. Parcă-i auzi: nu contează, bani să iasă!