Care este cel mai bun deceniu din viața dumneavoastră? (personal / literar)

Gabriel CHIFU

…toată viața

îmi dau seama acum că, într-o notă dintr-un număr precedent al României literare, eu am răspuns deja la întrebarea despre cel mai bun deceniu: pe când nu bănuiam că va deveni tema anchetei din luna august. Am răspuns parțial, la jumătatea de întrebare privind activitatea profesională/ literară. Reiau succint ceea ce afirmam acolo.

Cel mai bun deceniu literar a venit pentru mine târziu, foarte târziu, începând cu anul 2014. În cei zece ani scurși de atunci am scris, am rescris/ am regândit și am publicat un număr considerabil de cărți: 4 romane noi, Punct și de la capăt, Ploaia de trei sute de zile, În drum spre Ikaria, Marea carte a uitării, trei romane revizuite, Unde se odihnesc vulturii, Maratonul învinșilor, Cartograful puterii, două volume noi de versuri, Elegia timpului și O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, trei antologii de poeme, revizuite și acestea, Ploaia trivalentă, Papirus și, împreună cu artistul plastic Mircea Bochiș, Plăcuțele din Medio Monte. Toate aceste scrieri în înfățișarea lor de acum au ceva în comun: nu știu dacă rezistă timpului (niciodată nu sunt pe deplin mulțumit de scrisul meu), dar îmi dau totuși sentimentul că mă repre zintă ca autor.

De asemenea, încercam să disting între categoria de scriitori care-și ating expresia maximală de la început, iar apoi rămân încremeniți în maniera respectivă, și scriitorii care cunosc transformări de sine, acumulări imprevizibile și ajung încet, greu la formula de manifestare literară de un nivel care să-i afirme. Probabil, eu aș aparține acestui al doilea grup, mai redus numeric decât primul. Între cele două categorii, ar mai fi și o a treia, compusă din scriitorii, creatorii care trec în neființă de timpuriu, înainte de a-și desăvârși opera.

Căutam și o explicație pentru această evoluție personală și riscam să consider că acest sezon literar rodnic se datorează unei anumite convingeri pe care am dobândit-o, și anume că literatura, scrisul reprezintă forma de viață cea mai înaltă, cea mai îmbogățitoare la care eu, unul, am acces. Energia pe care o risipeam în alte părți, acum am rezervat-o literaturii. Și, în fond, m-am întors astfel la o stare din adolescență, dar cu ceva mai multă chibzuință decât atunci. (Voi detalia mai încolo la ce anume mă refer.)

În curând, dacă va vrea Dumnezeu, voi fi septuagenar, dar unul sui-generis, cam caraghios – un septuagenar încă adolescent ori, și mai și, chiar copilăros. Și mai cunosc pe cineva, un bun prieten din lumea scrisului literar, care se află în aceeași situație sufletească paradoxală. Ce vrea să însemne asta? Corpul e pieritor, slăbește evident în o sută de feluri și primesc mereu și mereu semne de netăgăduit că așa stau lucrurile, dar simțirea, elanul sufletesc, modul de a privi lumea, de a o închipui și de a o descrie își păstrează o prospețime, o naivitate chiar, ca în anii de odinioară. Și e normal să mă întreb: în pofida degradării fizice/ biologice continue și firești, se vor aduna oare în mintea mea acele forțe lăuntrice intelectuale, vitale, în stare să izvodească alte scrieri care să conteze? Dacă da, pentru cât timp încă? E greu de spus. (Nu exclud nici posibilitatea ca încrederea asta exagerată în literatură ca prezență centrală în existența mea să dispară, ca un fum, pe neașteptate, așa cum, de altfel, a și apărut și, de aceea, să-mi piară inspirația și râvna de a mai scrie.)

Însă, la o privire mai atentă, cred că aș greși totuși dacă, fie și din punct de vedere literar, aș decreta deceniul scurs de la vârsta de șaizeci de ani și până astăzi drept cel mai bun, singurul. Aș nedreptăți un alt interval de timp din viața mea. Deceniul de adolescență la propriu (de care pomeneam mai înainte), când am descoperit literatura ca pe un teritoriu fascinant. Atunci, eram ca hipnotizat, citeam enorm, aproape nu mai simțeam foamea și nici nu voiam să mai dorm, având sentimentul că pierd timpul pe care l-aș putea dedica lecturii. Citeam și scriam, scriam fără contenire. Toate compunerile mele erau, vai, pline de stângăcii, vădit nepublicabile, nu eram ceea ce se cheamă un scriitor, dar, ca dăruire, atunci am fost cel-mai-scriitor, eram un ucenic fără învățător, care încearcă să prindă din zbor meșteșugul, măiestria (ea se poate oare învăța?), eram desigur un începător, un neofit, un novice, dar unul cucerit de literatură, extaziat de literatură, un practicant plin de devo țiune al cultului literaturii. Îmi amintesc de acel anotimp petrecut în universul cuvintelor scrise ca de o ședere în paradis.

Mă bucur că întrebarea anchetei nu are doar o componentă strict literară, ci și una care se referă la viața personală. Pe acest plan, se cade să decupez un deceniu cu o valoare extraordinară pentru mine. Ar fi deceniul de când am luat cunoștință de mine, la trei-patru ani, și până mi-am făcut din literatură o pasiune seducătoare, la vreo paisprezece ani. Pe vremea aceea timpul nu avea o curgere dureroasă ca mai târziu, de la a fi spre a nu mai fi, ci se rotea întruna, descria cercuri fermecate, pe care mă mișcam eu. Se făcea noapte doar ca să-mi dea răgaz să-mi trag sufletul cât de cât, astfel încât să fiu pregătit pentru feeria incomparabilă a jocului, care începea, din nou și din nou, odată cu urcarea soarelui pe boltă. Așadar, timpul, atunci, nu mă consuma, ci era ca un coș enorm, plin cu daruri pentru mine. Iar corpul, cel care, în anii din urmă mai cu seamă, cum tocmai am recunoscut, avea să slăbească, să se ruineze, să se încarce de tristețea sfârșitului, aceea care sădește în inimă și-n minte neliniștea, temeri fără nume, corpul zic, atunci, în copilărie, era un templu. Totul funcționa perfect cu mine și cu corpul meu (ca un adevărat perpe tuum mobile!) în micul univers unde mă ivisem pe lume, oricât de sordidă ar fi fost acea lume (și, neîndoios, era sordidă!…). Dar eu nu percepeam nimic din răul răspândit în jur. Nu trăiam în istorie, trăiam în edenul omenesc. Eram cu adevărat fe ricit. Fericit! Și atunci, nu se cuvine să fie numită copilăria cel mai bun deceniu?

Ei, dar să nu uit să iau în calcul un alt deceniu: timpul când am fost îndrăgostit. Un deceniu, doar un deceniu? Dacă socotesc corect, iese mai mult decât atât!

Și încă de un răstimp trebuie să țin seama când caut cel mai bun deceniu din viața mea. Anii când am iubit. (Și acum iubesc, parcă cu simțăminte mai puternice și, oricum, cu o știință mai bine stăpânită decât în tinerețe…) Și iarăși adunarea depășește considerabil pragul de un deceniu. E de făcut o precizare egală cu un loc comun: a iubi nu e totuna cu a fi îndrăgostit. A fi îndrăgostit e un fel de zbor amestecat cu beție, presupune atracție fizică, dependență și posesie, dorința neînfrânată de a o avea pe persoana aleasă. Pe când a iubi e ceva pur, e ceva rafinat, profund, înseamnă să te dăruiești, să dai fără să aștepți să primești ceva în schimb.

Or, dacă număr anii de îndrăgostire și pe cei de iubire văd, oarecum mirat, că mai toată viața mea s-a aflat sub magia acestor sentimente, au existat, așadar, numeroase decenii, cele mai bune, nu doar unul.

Dar la capitolul cel mai bun deceniu sunt tentat să trec și anii când am suferit. Din atâtea pricini, fiindcă am pierdut persoane dragi sau fiindcă am avut parte de adversități absurde, am fost lovit fără justificare și cu o înverșunare irațională, cât pe-aci să-mi găsesc sfârșitul. Cum, am de gând să încadrez suferința în zona aceasta prețioasă a celui mai bun deceniu? Da, fiindcă durerea te înavuțește, te face mai răbdător, mai înțelept, mai îngăduitor, mai complex, mai mlădios, și altele, și altele, sunt numeroase câștiguri, nici n-ai bănui!

În concluzie. Cel mai bun deceniu, pentru mine, a fost cam toată viața mea.

Adrian ALUI GHEORGHE

Să fii flămând e o chestiune de vocație

Aș risca un prim răspuns, spunînd că de la secunda zero, cînd s-a pus în mișcare universul meu la concurență cu miliardele de universuri care preexistau, pînă la zece ani am trăit cam tot ce era de trăit. Am învățat să merg, am pășit cu încredere și spaimă, am depășit piedicile cu ceva abilitate sau cu ceva noroc. Am luat în primire lumea, floare cu floare, pasăre cu pasăre, soare cu lună. Pe atunci timpul mai avea ceva veșnicie în el, fiecare zi era o călătorie pînă la capătul lumii și aveam timp să mă întorc și îndărăt. Am învățat alfabetul și cu cît lumea mea se umplea de lumile din cărți, cu atîta devenea mai îngustă. Fugeam din mine și mă loveam de orizontul de sub frunte. Pînă la zece ani îi citisem pe Eminescu, pe Creangă, pe Blaga, pe Caragiale, pe Alecsandri, pe Mark Twain. Plus Biblia. Ascultasem destulă muzică, ca să știu că viața și lumea sunt conectate la o mare sursă de sonuri și tonalități, că viața este un cîntec interpretat mai bine sau mai prost. M-am îndrăgostit de mai multe ori, pînă la zece ani, deși cred că orice om se naște gata îndrăgostit, iar apoi îmbracă în sentimentele sale o mulțime de chipuri și ființe, pe care le întîlnește pe drum. Nu poate să fie altfel, vă asigur. Ce ar mai fi de făcut într-o viață, în afară de cele de mai sus? Restul pare să fie efectul izgonirii din paradis, cînd plăcerea se transformă în durere, cînd muzica se face gălăgie, cînd drumurile duc pînă la capăt, ce e drept, dar mai nimeni nu știe unde este acel capăt.

Trecînd în alt plan, cred că perioada din 1972 pînă în anul 1982, a fost deceniul determinant pentru mine, de la 14 ani la 24 de ani, de la moartea tatălui meu pînă la admiterea la facultate. În această perioadă terminam şcoala generală, intram la o şcoală profesională, unde am rămas trei ani, am lucrat într-o fabrică cîţiva ani, am făcut liceul la seral şi fără frecvenţă, am făcut armata, aproape doi ani, am lucrat un an în mină, la Lonea-Petrila, am primit o catedră de suplinitor în învățămînt, am trecut examenul de admitere la facultate. Am făcut și sport, legitimat, handbal și lupte greco-romane. Detaliez toate acestea în volumul Mușcătura de măr, de altfel. Dacă este să adun secvențele și anii, pare să fie mult mai mulți ani la mijloc, dar trăiam mai multe vieți, în paralel, într-o dezlănțuire greu de înțeles astăzi. Pentru că în același timp am debutat și publicat în revistele literare, între care „Luceafărul“, România literară, „Cronica“, „Convorbiri literare“, „Orizont“, „Amfiteatru“, „Napoca universitară“, „Dialog“ etc.; am luat cele mai importante premii literare pentru debutanţi din epocă: Premiul anual al revistei „Luceafărul“ (1980), Premiul Naţional „Nicolae Labiş“ (1980), Premiul Naţional al festivalului de la Sighetul Marmaţiei (1981), Premiul „Tudor Arghezi“ de la Târgu Jiu (1982), plus altele, de care nu-mi amintesc acum. În aceeaşi perioadă am citit cîteva biblioteci, am proba zecilor de caiete de „jurnal de lectură“, mi-am cunoscut prietenii pentru o viaţă, între ei Aurel Dumitraşcu, am iubit, am fost disperat, nu aveam o casă numai a mea, eram flămînd, flămînd…! De asta, cînd l-am auzit pe Steve Jobs spunînd înainte de moarte unor tineri „să rămînă flămînzi“, am tresărit: da, să fii flămînd e o chestiune de vocație. Dacă ar fi să iau viața de la capăt, nu cred că mi-ar mai reuși acest tur de forță. Probabil că este vorba și de multă inconștiență la mijloc, de ceva noroc și de o mînă a destinului care mai dă cîte un bolovan deoparte de pe căile pe care vrem și trebuie, probabil, să evoluăm.

Hanna BOTA

Un efect de domino

„Unde te vezi peste 10 ani?“ era întrebarea care mă neliniștea de câte ori îmi era adresată. La fiecare început de deceniu, chestionându-mă, un tremur îmi străbătea ființa, carnea și spiritul deopotrivă. Taina viitorului. Secretul pe care timpul îl ține în brațe, deșertându-l peste tine când te aștepți mai puțin.

Norocoși suntem să trăim: dacă suntem și sănătoși, dacă avem parte de iubire și oameni dragi alături, e un bonus de care se bucură puțină lume. În rest, e vanitate. Deșertăciune și goană după vânt, spunea Eclesiastul. A te bucura de viața în sine este deja eroism. Asta, dacă privești în față deceniul care urmează, necunoscutul în care, vrând-nevrând, ești nevoit să pășești. E vorba de timpul prospectiv.

Dar dacă privești în urmă? Dacă experimentezi timpul retrospectiv? Neliniștea poate fi la fel de vie. Oare ai trăit ce ți s-a oferit, sau ai alunecat pe de lături, temător să încerci căi noi, speriat să te avânți prea tare, mereu prevăzător și calculat, sau, dimpotrivă, sărind treptele din două în două, grăbit să bifezi prea multe, ai pierdut esența, furat de culmi înșelătoare?

M-am ferit toată viața să fac bilanțuri. Oare de ce, mulțumită fiind de ceea ce este, nu m-am avântat să fac planuri mărețe? Am pășit din aproape în aproape, căutând mereu sensul din spatele lucrurilor, nu neapărat evidența, ci ceea ce e mai greu de observat cu privirea concentrată. Am căutat să văd cu ochiul lateral. De aceea mi-e greu să găsesc deceniul cel bun.

Ar fi vorba despre deceniul reușitelor literare, că altfel ce să caute răspunsul meu în România literară? Dar reușitele literare se împletesc îndeaproape cu trăirea ființei, cu fericirea/nefericirea ei, cu împlinirile, căutările ei, cu viața și moartea celor dragi, cu deschiderea/închiderea față de scris etc.

Iată, deci, răspunsul scurt: deceniul 2010-2020 (anii mei 40, cu aproximație) a fost cel mai bun deceniu, pentru că am avut maturitatea necesară să procesez ceea ce mi se întâmpla, fie că era vorba de a asimila informația, a trăi evenimente la limită, a da sens evenimentelor, a-mi asuma ceea ce era de trăit, a refuza ce era de refuzat, a găsi timp pentru ceea ce era valoros, a elimina ceea ce era superficial și nefolositor, a face diferența dintre cele două, deși nu la modul absolut, bineînțeles. După experiența din Vanuatu (sfârșitul lui 2009), am început noul deceniu cu o altă viziune asupra lumii, asupra societății noastre, asupra vieții mele personale. Am aruncat totul în aer și am început de la zero în varii domenii: profesional, relațional, spiritual, artistic, în procesul de dezvoltare, financiar etc. Nu a existat nicio „moleculă“ din viața mea care să nu fi suferit vreo transformare, chiar dacă pe moment nu mi-am dat seama de asta. Totul a fost mișcat de la locul său, printr-un efect de domino, totul a ajuns să fie cercetat și păstrat sau respins, reașezat. Apoi, ca parte a acestui domino, cărțile mele au început să conteze, părerea mea, la fel: am fost invitată la emisiuni, în școli etc. După o vreme, am început să refuz tot mai mult să ies în față, căci mi-am câștigat libertatea de a refuza, de a trăi în felul ales de mine, conform valorilor proprii, îmi câștigasem libertatea de a nu mă plia pe părerea altora. A fost deceniul cu cele mai adânci crize (această transformare nu a fost lină, ci cu răscoliri, cum am zis), cu pierderea părinților (nu e un lucru fără efect să-ți moară tata, apoi mama în brațe), cu o resetare din toate punctele de vedere, inclusiv mutarea de la Cluj la București (și spun că nici asta nu a fost un lucru mic). Toate astea au avut efect asupra scrisului, căci pentru un poet, prozator, fiecare trăire lasă urme în text.

Răspunsul lung: cel mai bun deceniu al meu a început în 2020, dar urmează să se scrie. Și durează…

Leo BUTNARU

Fără a nedreptăți alte… decenii

Fără a nedreptăți alte… decenii (tuturor le sunt recunoscător pentru inspirație, sugestii, generozitate), de remarcat ar fi, totuși, deceniul-axă, deceniul-turnantă, median între celelalte zeci de ani (asta e…), de când mă aflu în literatură. Adică anii 1988-1998 (și ușor prin… împrejurimi temporale), perioadă (deja… epocă… personală), în care mi se întâmplaseră cărți de poeme, proză și eseu, intrarea și „aclimatizarea“ în spațiul artistic din dreapta Prutului, colaborarea cu edituri din Iași, București, cu reviste prestigioase – România literară, „Luceafărul“, „Ateneu“, „Convorbiri literare“, „Steaua“, „Contrapunct“. Am avut călătorii peste hotare (Franța, Grecia, Suedia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Mongolia, Turcia…), dar a fost să cunosc în toată splendoarea ei și România dodoloață, în care, până în 1987, molohul ruso-sovietic îmi interzisese accesul. Au apărut traduceri din poezia mea în alte limbi. Ioanid Romanescu mi-a prefațat și editat la Iași prima carte în dreapta Prutului, Iluzia necesară. Am avut șanse și deschideri spre literatura română și ca jurnalist, conversând/dialogând cu D.R. Popescu, A. Pleșu, M. Sorescu, F. Neagu, N. Breban, D. Vatamaniuc, A. Rău, I. Alexandru, C. Baltag, Gh. Tomozei, P. Stoica, M. Tomuș, L. Ulici, M. Ciobanu, M. Martin, E. Simion, A. Blandiana, I. Romanescu, D. Tudoran, M. Nedelciu, I. Miloș, G. Țărnea, M. Tupan, E. Uricaru, Sorin Preda… În dialog cu acești și alți colegi, parcă aș fi conștientizat și trăit condiția intelectualului care are grijă să nu se plafoneze, deci și condiția scriitorului care ar fi, ar rămâne… student etern, ca prin vechimile chinezești. Nimic jenant în atare stare de învățăcel non-stop și fără frontiere entropice. Convorbirile au intrat în volumele Spunerea de sine (1994) și Prezența celuilalt (1997).

Colegii m-au mandatat să fac delegațiile necesare, pentru înregistrarea oficială a Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, prin ani fiind și președintele ei.

Cam pe la mijlocul acestui deceniu au apărut și, cum să zic?, invidii, animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au ajutat să le atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive, simpatia și prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava, Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o merită.

Nu știu dacă e… modest să spun că respectivul deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul Gladiatorul de destine, binecuvântat de Fănuș Neagu (Cartea Românească), însă așa a fost. Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de la revista „Luceafărul“ (1992), fiind onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.

În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările, iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația, acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu“, Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.

Ion BUZAȘI

„Blajul în studii mi-a fost de folos și-i aduc mulțumire“

Referindu-mă la activitatea profesională/ literară, pentru mine deceniul cel mai bun a fost deceniul cu anii cei mai rodnici, 1990-2000.

Din liceu am nutrit o stimă pentru scriitori și pentru numele pe care le vedeam în reviste la pagini de poezie, proză sau critică literară. În anul I de liceu, pe atunci clasa a VIII-a era la liceu, am participat în 1956 la o întâlnire cu un grup de scriitori care vor deveni, peste un an, redactorii revistei „Tribuna“, și această întâlnire mi-a întărit hotărârea de a încerca să scriu și eu pagini de literatură.

Repartizarea la Blaj, în 1965, m-a decepționat la început, pentru că orașul Școlii Ardelene nu semăna cu Blajul din anii comunismului: Biserica Greco-Catolică scoasă în afara legii, Școlile Blajului, transformate până la desfigurare, marea bibliotecă a Blajului, în mare parte risipită, încât vederea lor îți deștepta în minte stihurile jalnice ale lui Vasile Cârlova la vederea Ruinurilor Târgoviștei: „O, ziduri întristate! O, monument slăvit/ În ce mărime-naltă și voi ați strălucit,/ Pe când un soare dulce și mult mai fericit/ Își revărsa lumina pe-acest pământ robit./“

Erau, e drept, câțiva profesori din admirabila generație interbelică blăjeană, oameni de autoritate catedratică și de condei. Cu unii dintre ei am fost într-o rodnică prietenie cărturărească și împreună studiam aproape zilnic la Biblioteca Documentară „Timotei Cipariu“ ce mai păstra câteva cărți din vestita Bibliotecă Arhidiecezană. Așa că, pe lângă orele de clasă, îndemnat și de acești venerabili dascăli am ales la început două teme care au devenit statornice în activitatea mea literară: Viața și opera lui Andrei Mureșanu – care a devenit și subiectul tezei mele de doctorat – și Scriitori români și Blajul. A fost o perioadă de acumulare și documentare mai ales; – fără apariții publicistice sau editoriale notabile, dar după 1990 ( hai să zic, deceniul 1990-2000) am început să public în reviste de prestigiu și să tipăresc câteva cărți de istorie literară, bine primite de critica literară. Pentru monografia Andrei Mureșanu am luat Premiul Asociației Scriitorilor din Brașov, iar referatul de argumentare a fost citit de Ioan Alexandru, care a ales din monografie comentariul poeziei Răsunetul cu îndemnul cunoscut „Croiește-ți altă soarte!“, spunând în stilul său profetic, convingător și original că „este răspunsul românesc la îndemnul Mântuitorului: Îndrăzniți, eu am biruit lumea“.

O carte la care am lucrat în acest deceniu a fost Scriitori români și Blajul, din care am preluat articolul Eminescu și l-am amplificat într-un „dosar de istorie literară“ în care am adunat cam tot ce se știa despre acest important capitol de biografie eminesciană. La apariția cărții, a scris rânduri de apreciere Gabriel Dimisianu, în România literară, 1994, nr. 24: „Cartea lui Ion Buzași: Eminescu și Blajul este o reconstituire istorico-literară în care accentul principal cade pe documente, iar interpretarea acestora este făcută mai peste tot cu spirit critic.“ Au mai scris despre carte Theodor Codreanu, cunoscut eminescolog, Mircea Popa, Marian Barbu ș.a. Aceste semne de apreciere au stimulat dorința lărgirii investigației asupra activității culturale a unor mari dascăli blăjeni: Timotei Cipariu, Augustin Bunea, Ion Micu Moldovan, Aurel C. Domșa, Alexandru Lupeanu-Melin.

Între activitatea de catedră și scris a existat o permanentă și reciprocă stimulare, un fel de principiu al „vaselor comunicante“, astfel încât teme ale unor cursuri au devenit subiecte ale unor cărți. Cursurile de poezie religioasă au devenit în bună parte conținutul unei serii de antologii cu titlul Poeți în rugăciune – din care am publicat 14 volumașe, începând cu Eminescu și încheind cu Dimitrie Nanu. Las laoparte colaborarea la revistele literare, care a fost în acest deceniu destul de susținută, cu articole mai ales aniversare sau comemorative din istoria Transilvaniei și din trecutul Blajului.

Așa încât, parafrazând pe Șincai care vorbea cu recunoștință de bibliotecile Romei care „i-au fost totdeauna deschise“, aș putea zice că „Blajul în studii mi-a fost de folos și-i aduc mulțumire“.

Liviu CAPȘA

Deceniul „romantismului revoluționar“

Nu e ușor să-ți parcelezi viața în decenii și apoi să decupezi (desigur, operațiune valabilă pentru cei care au „acumulat“ un număr semnificativ de… anotimpuri, precum e cazul „subscrisului“) o „bucată“, pe care, apoi, îndemnat de rațiune și reverii, s-o expui public, comparând-o cu celelalte. Dar, în funcție de ce? De împliniri personale, de situația generală, din acei ani, a țării, a familiei? De vârsta care-ți acompania năzuințele, împlinirile, ratările ?

Ei, da, vârsta mi se pare un criteriu de luat în seamă. Ce poate fi mai tulburător de frumos decât parcurgerea unui deceniu de amintiri ale anilor tinereții? Iar când aceasta este însoțită de renașterea aproape miraculoasă, cum s-a și spus, de altfel, a țării în care ai trăit jumătate din viață, afirmația capătă un temei greu de contrazis.

Așadar, anii 1990 – 2000 sunt aleșii mei pentru răspunsul la ancheta României literare. Anii „romantismului revoluționar“, dar nu în sensul pur politic, ci în ansamblul tuturor componentelor sale: căutări, idealuri, lupte, înfrângeri și victorii, utopice proiecții eșuate în reverii. Un romantism care, după ani de întuneric, în sensul chiar propriu al cuvântului, încerca să idealizeze o realitate, din păcate, bine tulburată de cei interesați. Anii în care m-am implicat și eu cu toată puterea și priceperea mea în a da un nou curs vieții, mediului în care trăiam, anii în care, deși greu, scrâșnit, dramatic, se petreceau, totuși, transformări esențiale în lumea noastră, până atunci, plumburie și strivitoare ca o lespede de mormânt.

Cu entuziasmul renăscut după decenii (1969-1989) cumplite, în timpul cărora pierdusem orice speranță în restabilirea normalității, cu avântul tinereții, dar și cu doza de inseparabilă naivitate, am deschis mai multe „fronturi“ de acțiune, în care îmbinam gazetăria cu militantismul politic (ah, câtă nevoie ar fi, azi, de un partid ca PAC-ul anilor 1990), profesia cu activismul social.

Eram toți stăpâniți de acea frenezie lucrativă prin care doream să schimbăm totul deodată, să recuperăm deceniile pierdute dintr-o viață învăluită în zădărnicie și renunțări. Se vorbea și se scria mult, într-o avalanșă care excludea, de multe ori, logica, rațiunea și pragmatismul, dintr-o dorință sinceră de a recupera îndelungata tăcere, resemnarea mută care ne copleșise total. Erau anii în care trăiam cu toată ființa aceea, cum spune Vladimir Bukovski, „sfâșietoare durere a libertății“.

Desigur, s-au petrecut, mai ales la nivel politic, și fapte abominabile ( mineriade, diabolizarea opoziției democratice, un segment enorm de gazetărie sulfuroasă, greu de digerat într-o democrație veritabilă (din care unii au ieșit, acum, la lumină, curați și strălucitori precum sirenele din apa mării). Se fardau biografii ticăloase, se bătătoreau scurtăturile spre culmile politicii clientelare, înfloreau lingușelile eficace, compromisul oportun. Bunele intenții erau privite cu suspiciune, promisiunile zaharisite erau primite cu entuziasm de publicul spectator, mediocritatea, când jovială, când amenințătoare, ocupa prim-planul. În spațiul public polemica furibundă degenera în atacuri josnice la persoană, în jigniri incalificabile. Trăiam deci momente paradoxale, de la sublimul entuziasm tineresc al Pieței Universității la violențele inumane ale minerilor, de la solidaritatea renăscută a intelecualilor onești la aplaudarea barbariei revanșarde. Dar, peste toți și toate conta enorm acea deschidere, chiar șovăielnică, spre lumea liberă, spre valorile libertății și demnității umane, care ne fuseseră refuzate atâția ani.

Gabriel COȘOVEANU

Amintiri, pe alese, din junețe

Întrebarea ar presupune un răspuns en miettes, și nici nu-mi dau seama dacă, adunate, bucățelele entuziasmante pentru mine ar acoperi un deceniu. În fond, vorbim de o operațiune de însumare a unor momente atașabile ideii de familie – o naștere, o aniversare, câte o premiere cu public, vreo imortalizare a peregrinărilor din vacanțe –, cam pe logica albumului foto. Perceperea mai multor ani la rând ca fiind populați numai de succese și împliniri echivalează cu a înțelege viața ca o sărbătoare cvasi-perpetuă. Dar provocarea dumneavoastră are tâlcul ei. Social vorbind, tind, probabil ca majoritatea, să plasez acel interval „pozitiv“ spre maturitatea coaptă bine, prevăzută cu acei contraforți confortabili ai celui care cunoaște multă lume și e, la rându-i, cunoscut. Să valorizez, cum ar veni, stabilizarea. Din unghiul psihologic, însă, un nu-știu-ce mă îndeamnă să arunc peste bord acea (prea comodă) blazare care vine cu vârsta și să aleg o zonă a tinereții, abundentă în planuri, proiecții, ambiții, destule în proximitatea freneziei descoperitorului lumii pe cont propriu. Cu toate incidentele și riscurile care derivă din asta. Așa se formează, în genere, profilul unui romantic pocăit. Wilhelm Meister îmi era, oricum, foarte aproape.

Înclin, prin urmare – cu literară hazardare!, deci sub imperiul unei convenții a verosimilității –, să cred că aș putea „vota“ cu perioada 1990-2000. Atunci s-au aglomerat emoțiile intense ale „trezirii“ la altă viață, cea reală, de fapt, după catalepsia totalitară. Atunci am aflat, cu uluire, dincolo de lecturi și filme samizdat, ce e libertatea și ce asemănări tulburătoare are ea cu fenomenul numit, îndeobște, miraj. Și doar atunci am început să călătoresc, înainte fiindu-mi imposibil, întrucât proveneam dintr-o familie suspectă de simpatii occidentale în grila regimului comunist. Cea dintâi destinație – ați ghicit din prima! – era legată de multitudinea de voiaje imaginare prin universurile lui Dumas și Druon. Cum să nu faci porție fericirii, literalmente, atunci când ai putut, în fine, să străbați, la pas, acele artere și străduțe ale Parisului, după harta preexistentă în cap?

Tot atunci s-a produs și debutul, într-o revistă a Uniunii Scriitorilor (nu pun la socoteală tribulațiile studentului care, neputând, înainte de decembrie ’89, să spună ce crede, se lăsa dus de curentele relativ nonideologice, căci în parte tehniciste, ale vremii: structuralism, formalism, semiotică, școli diverse de critică americană și engleză). M-am văzut publicat cu același sentiment, irepetabil și inalienabil, că sunt un explorator precum Magellan, cel puțin în ochii mei, aceia care-și reveneau din miopia indusă de marxismul predat prin facultate și de falsele ierarhii inculcate de „tovarăși“. De simulacrele din cultură știam prin undele scurte ale Monicăi Lovinescu. Apoi am cunoscut artiștii în carne, oase și idiosincrazii. Din câte îmi aduc aminte, primele întâlniri cu ei mi-au părut close encounters of the third kind. Dar breasla scriitoricească, spre pildă, trebuie înțeleasă prin alte filtre mentale, asta chiar cere un efort, dar apropierea de personalități, încurajările venite din partea lor, merită, când ești la început, energia cheltuită cu învățarea meșteșugului greu al răbdării. Am evocat, pare-mi-se, anii de neuitat ai uceniciei.

Vasile DAN

Deceniile șase-șapte

Dacă ne-am măsura noi viața în decenii și nu doar în simpli ani, am vedea-o, poate, mai bine, mai de aproape: chiar în esența ei. Deși în viața ta totul e neprețuit: clipa cea repede, ora, ziua, săptămîna, luna, anul. Sînt daruri unice. Din cele șapte-opt decenii puse sub lupă pe care condiția noastră biologică ni le promite încă de la naștere, vom putea contura personalitatea proprie mai ușor în toată dinamica ei.

Primele două decenii sînt esențiale pentru tot restul vieții. În ele pulsează toate atuurile și slăbiciunile noastre. Mai întîi, aici se pune temelia viitoarei identități: „cei șapte ani de acasă“. Plus valorizarea și modelarea instinctelor și potențialului ereditar. Unii pot topi cele două decenii, dacă nu într-unul singur, măcar în unul și jumătate. Eu cred că mă pot plasa în acest fenomen. De la 14 ani am pornit cam singur în lume. Am plecat de acasă la școli, cum se zice. Am inițiat, fără să știu cum îi spune, procesul numit self-made man. Am fost, de atunci încolo, o creație a mea însumi. Cu bunele și relele ce ar decurge din asta. Plăteam din greșeli pe propria-mi piele, suferind singur, și încercam să nu le mai repet. Trăiam euforic, și tot de unul singur, în primele mele succese. Pînă la 40 de ani, adică deceniile trei și patru, înotam spasmodic ca peștele pe uscat. Scriam și publicam esopic. Băteam șaua să priceapă calul ca atîția alții. Nu eram laș. Dar nu se putea scrie și, nota bene!, publica ceva tranzitiv. De exemplu: mă sufoc, le țin pe toate în mine, nu le pot striga, urla, țipa cu toată gura în piața mare! Le procesam liric și calofil. Criticii știau însă această limbă. Și unii cititori. Dar cercul se închidea cu asta. Abia după 1989 am inspirat cu putere aerul curat al libertății. Era tîrzior – treceam în deceniul cinci de viață, dar nu, totuși, prea tîrziu. Paradoxal, în acest deceniu nu am publicat nicio carte. Am ars, ziua și noaptea, ca să impun la Arad, după o secetă locală de peste cinci decenii, o revistă literară nelocalistă, centrată exclusiv pe valorea scrisului, pe colaboratori autentici în limba română, cu circulație și receptare naționale. Nefiind localistă „Arca“ a devenită insuportabilă veleitarilor locali care și-o doreau pierită. Încă din fașă. A fost perioada în care am fost supus, zi de zi, linșajului ziaristic local. Noii oameni politici, mă rog nu toți, dar mulți, eșuaseră cîndva literar. Așa că se răzbunau crîncen împotriva unei „reviste elitiste“, „finanțate din banii locali, dar nu pentru locali!“, care nu-i includea.

În fine, la începutul deceniului șase am reintrat, cu arme și bagaje, în spațiul literar. Al poeziei. Acum am avut cea mai nesperată receptare literară: în cronici și unele premii. Dacă aș fi cinstit cu mine însumi, aș spune că poate au meritat supliciile nu doar din primele două decenii de viață, ci și din următoarele două.

Deci, deceniile mele bune de pînă acum au fost șase-șapte. Acum trăiesc inerțial din ele. Vreau doar să nu le compromit.

Nichita DANILOV

Greu să mă pronunț

„Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.“ Nu știu de ce, aceste două propoziții, cu care se deschide romanul Ana Karenina, mi-au venit în minte atunci când am citit mesajul lui Cristian Pătrășconiu referitor la noua anchetă a României literare. E greu să judeci fericirea unei familii, mi-am zis: ea nu e liniară. Dar și mai greu e să judeci nefericirea ei, căci aceasta e ca un vârtej, ce te-atrage în adâncul lui. Dacă Ana ar fi fost fericită, romanul lui Tolstoi nu ar fi avut subiect. Or, el crește bazându-se pe nefericirile și dramele personajelor ce viețuiesc în paginile sale.

La fel de greu îmi vine să mă pronunț asupra celui mai bun deceniu din viața mea. Desigur, din punct de vedere profesional, al destinului meu scriitoricesc, dacă nu e prea mult spus astfel, aș putea să mă pronunț apelând la statistică. La numărul de cărți publicate, la numărul de cronici apărute în diverse reviste culturale, la numărul de premii ce mi-au fost acordate, la numărul de dezbateri și de festivaluri la care am participat etc., etc. Dar oare în acest caz statistica e revelatoare? Asta cu atât mai mult, cu cât solul care a hrănit cărțile scrise e legat mai degrabă de perioadele nefericite sau chiar nefaste din viața ta, decât de cele fericite. Ei bine, tocmai aceste hiatusuri te întăresc și te determină să înaintezi pe drumul tău, ignorând neliniștile, nemulțumirile și obstacolele care-ți stau în cale. Tot perioadele nefaste, când toate îți merg de-a-ndoaselea, te fortifică și pentru acele perioade în care norocul îți va surâde la fiecare pas, dar când spiritul, obișnuit cu greul, se lasă cuprins de moleșeală. Sagacitatea trăirii ți-o dă suferința. Atunci îți vin cele mai clare gânduri. Atunci simți profunzimea sufletului omenesc.

Ținând cont de aceste coordonate, îmi vine nespus de greu să mă opresc asupra deceniului sau asupra deceniilor celor mai bune din viața mea. Deceniul măsoară un interval de timp foarte lung, el poate fi judecat doar dacă faci un bilanț al împlinirilor și neîmplinirilor și tragi concluziile de rigoare. Dar în spatele realizărilor s-ar putea să se ascundă multe insatisfacții. Cred că anul ar fi o măsură mai bună pentru astfel de judecăți. Avem de unde să-l prindem. Amintirile sunt mai limpezi.

Referindu-mă acum la întrebarea propriu-zisă, ce aș putea să spun? Cred că Revoluția din decembrie 1989 și anii care au urmat au fost cei mai benefici și entuziaști din viața mea. Atunci am trăit libertatea la un mod sublim, fără să-mi pun prea multe probleme și fără să privesc în viitor. Atunci eram încă tânăr. În fiecare zi, realitatea năvălea peste mine cu noi și noi provocări. Iar eu mă aruncam în valurile ei fără teamă de a fi strivit. Atunci am ignorat un timp literatura și am trăit realitatea la un mod acut. Nu am renunțat la scris. Scriam pamflete, reportaje, luam interviuri. Cu alte cuvinte, făceam publicistică la greu. Scrisul acesta la gazetă m-a disciplinat și mi-a creat anumite reflexe, care sunt vii și astăzi. Săptămânal, aveam trei-patru-cinci rubrici la diferite ziare și reviste și trebuia să scriu aproape zilnic. Scriam cu ușurință și, cred, destul de expresiv, căci mereu provocam polemici. Am polemizat atunci cu o mulțime de scriitori. Inclusiv cu Păunescu și cu Ion Cristoiu, dar și cu Liviu Antonesei. Mai târziu, am polemizat și cu alții. Scriam oriunde și oricând. Dar cel mai mult îmi plăcea să scriu pe cerdacul din spatele casei noastre din Podul de Fier, aflată la o aruncătură de băț de turnul Golia. Acolo scriam de pe la 4-5 dimineața, până pe la orele 10-11, când mergeam la ziar sau pe teren. Câteodată scriam și după-amiaza, înconjurat de pisici, de porumbei, de rățuște și de găinile ce umblau prin curte. Copiii, care aveau atunci între 2 și 5 anișori, erau atât de curioși să vadă cum bat la mașină, încât mă trezeam cu ei cățărați pe genunchi, atârnați de grumaz sau cățărați pe umeri. Stând acolo, ei mă îndemnau să nu mă opresc din scris. Iar eu nu mă opream. Pisicile umblau și ele pe masă, porumbeii gângureau, rațele măcăneau, iar eu, luat de avânt, scriam și mă simțeam extrem de fericit. Atunci mi-am făcut mâna și pentru proza și pentru poezia care au urmat. Acei ani au fost, probabil, cei mai faști din viața mea. Atunci, făcând ziaristică, am înțeles că uneori realitatea e mai fantastică decât imaginația. În curtea casei mele, eram la fel de fericit precum Levin pe moșia lui. Eu însă nu aveam moșie, ci doar o mulțime de păsări, o mulțime de pisici și cei doi copii, cu care împărțeam mașina mea de scris cu clapele dezacordate. Azi, deși stau la o altă casă, ceva mai sus, pe Ispirescu, în Tătărași, mă simt la fel de fericit. Singurătatea mea de la masa de scris o împart cu pisicile (avem 8), cu câinii, cu greierii și turturelele ce se uguie la geam.

Gellu DORIAN

Primul deceniu?

S-o iau aşa: primul deceniu, 1953-1963 – eu fiind născut în 1953, cînd, murind Stalin, părinţii mei s-au bucurat atît de mult, încît m-am născut eu – nu-l pot lua în totalitate în calcul, deşi cred că acela a fost cel mai bun deceniu din viaţa mea, fiind lipsit de griji, nedîndu-mi seama ce se întîmplă, chiar dacă părinţii mei atunci şi-au pierdut pămînturile, animalele, fiind toate naţionalizate, rămînînd cu patru copii cărora trebuiau să le asigure viitorul. Şi viitorul venea luminos, glorios, cu fericiri la comandă, aplaudate la rece! Următorul deceniu, 1964-1974, îl am total în minte, clar ca bună ziua: trimis la şcoală departe de casă, cunoscînd altă lume; îndrăgostit pentru prima dată; descoperit poezia; debut (1972) în România literară, sub girul lui Geo Dumitrescu, apoi debut editorial, la Ed. Eminescu, într-o antologie a primului concurs editorial; plecat în armată – toate greutăţile date omului în general erau acum şi pe umerii mei. Nu, deşi promiţător, nu cred că acesta a fost cel mai bun deceniu din viaţa mea! Poate următorul – 1975-1986 –, unul, cînd bărbatul din mine s-a văzut cu doi copii, cu studii amînate, cu multe încercări eşuate pe plan literar, dar şi cu debutul editorial cu o carte întreagă, după două prezenţe în antologiile de la Eminescu şi Albatros. Se profila un deceniu bun, dar cu enorm de multe necazuri venite unul după altul: moartea tatălui, certuri în familie, dezamăgiri, dar şi noi prieteni pe plan literar din toată ţara: colocvii, concursuri literare, premii etc. Servicii schimbate: magaziner, pedagog, apoi la Colectura bibliotecilor, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu“, ocazie pentru a devora rafturi întregi de cărţi, dar şi de a scoate acolo revista „Amfitrion“, apărută în cinci numere, din care s-a născut, în 1983, revista „Caiete botoşănene“, devenită după 1989 revista „Hyperion“. Ar fi putut fi acesta cel mai bun deceniu! Însă deceniul următor a inclus în el şi transferul mult dorit, de la comunism la democraţie – 1987-1997 –, dar şi schimbarea serviciului, la Casa Creaţiei, loc unde am putut dezvolta o serie de proiecte culturale de nivel naţional. Aici au început schimbările şi efortul meu de a mă impune literar, lucru destul de greu pînă în decembrie 1989. Publicasem pînă atunci trei cărţi, una din ele în colaborare cu Emil Iordache, în urma unei expediţii „pe urmele lui Eminescu“. Din 1990 am început lupta pentru iniţierea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“. În martie 1991, acesta intra deja în primele pregătiri. Timp de aproape zece ediţii, l-am organizat împreună cu Laurenţiu Ulici. Putea fi acesta deceniul cel mai bun! Apoi, în deceniul celălalt – 1998-2008 – am mers mai departe cu Nicolae Manolescu, pînă în 2021, încă un deceniu şi jumătate aproape, cînd s-a produs ruptura provocată de Primăria Botoşani, partener în toate ediţiile, acum „apropitar“ al premiului cu care nu ştie ce să facă. Deh! Prin acest premiu am reuşit să fac fericiţi 31 de poeţi români contemporani. Din 1998 pînă în 2005 am călătorit de zece ori în America, am editat cărţi ale poeţilor români de acolo. Bucurii şi dezamăgiri! Mi-am publicat cărţile, de aici, de la marginea ţării, reuşind să atrag atenţia unor critici, cititorilor, dar nu atît cît ar fi trebuit să fie. Da, greu de ales cel mai bun deceniu al vieţii mele, dar din toate, cu o selecţie a faptelor bune, pot alege din acele decenii prietenia!, datorită căreia am reuşit să ne vedem periodic toţi cei din „grupul de la Durău“, în care mi-aş fi dorit să rămînă toţi pînă la capăt. Însă… Rămîn, totuşi, la primul deceniu al vieţii mele, cînd grijile erau pe umerii altora, iar viaţa avea acel parfum inconfundabil al fericirii totale.

Ovidiu DUNĂREANU

Anii salvării și ai izbânzii

Până la revoluție în 1989, debutasem cu două decenii în urmă în revista „Luceafărul“, condusă de Ștefan Bănulescu, la rubrica Cei mai tineri autori, și publicasem sporadic povestiri prin alte câteva reviste, continuând să scriu cu dăruire și să păstrez totul la sertar. Sertar pe care ținea morțiș să-l deschidă și să vadă ce este în el un securist, ce îmi făcuse o vizită neașteptată acasă, să se încredințeze în ce ape mă scald, unde și cum locuiesc. Și trebuie să recunosc sincer că ceea ce am reușit să realizez în plan literar am făptuit după anul 1990. Înainte, a fost o zbatere îndârjită, o așteptare și o luptă necontenită cu mine însumi de limpezire, dar și de apărare cu mare teamă în fața unei realități anormale și distrugătoare, cât și în fața unei sumedenii de cameleoni mici, meschini, cu talent discutabil, îmbrăcați în hainele lăbărțate ale puterii și puși dinadins să ne deturneze, să ne încetinească evoluția. Schimonosiți de răul căruia i s-au consacrat, aceste figuri expirate, respingătoare, după revoluția din 1989 au pozat în niște personaje nevinovate, lamentabile, salvându-se printr-o bine jucată fățărnicie.

Fără nicio îndoială, momentele cele mai bune din viața mea au fost cele cuprinse în deceniul 1990-2000 și, indiscutabil, și cele din anii care au urmat. Imediat, din primăvara anului 1990, drumul meu literar s-a aflat într-un constant urcuș. De fapt, parcursul unui singuratic, lipsit de spectaculo ­zitate și de ieșiri la balcon, pe care nu le-am suportat niciodată. Eu m-am construit cu răbdarea și măsura celui ce a trecut timp de douăzeci de ani printr-o mare bibliotecă. M-am ridicat cu precauție, dar sigur, într-o libertate și disciplină, ale mele, pe care le-am respectat cu sfințenie și unde nu am dat voie nimănui să intre cu bocancii mediocri și plini de noroiul infatuării sau al vreunei ideologii. Acesta a fost și este felul meu de a fi, moștenit de la stirpea mea de țărani dicieni și de oieri ardeleni, împământeniți de peste un secol și jumătate pe malul Dunării în sud-vestul Dobrogei, despre care scriu cu mare bucurie în suflet.

La o lună după revoluție, în ianuarie 1990, am debutat editorial într-un volum colectiv care fusese oprit de cenzură să apară, la Editura Eminescu. După un interval foarte scurt, au urmat alte două volume purtând semnătura mea. Am scris și colaborat fără vreo opreliște, în anii la care fac referire, cu proză scurtă, fragmente de roman, eseuri, reportaje literare, însemnări de lectură, pagini de jurnal, publicistică literară și culturală la numeroase reviste și ziare, în publicații locale, naționale și la unele reviste ale românilor din străinătate. În partea de început a deceniului evocat, am fost primit în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor, filiala Dobrogea. Am îndeplinit atribuția de redactor al Suplimentului literar „Albatrosul“, editat de ziarul „Cuget liber“. Dar împrejurarea determinantă de afirmare și de împlinire pentru mine a fost primirea în redacția revistei „Tomis“, la care am lucrat întâi ca redactor al paginilor de artă și cultură, apoi, după pensionarea șefilor mei, redactor-șef adjunct, iar în cele din urmă redactor-șef. „Tomisul“ a fost, pentru noi cei tineri de atunci, ca o arcă a speranțelor. Ne-a descoperit, ne-a adunat, ne-a salvat, ne-a format, ne-a făcut vizibili, ne-a scos la liman, dându-ne o identitate scriitoricească.

Tot în acel deceniu am făcut parte, timp de opt ani, întâi ca reprezentant al filialei Dobrogea, apoi ca președinte al ei, din Consiliul Uniunii Scriitorilor. În aceeași perioadă mi-au apărut șase cărți – trei de proză și trei de publicistică literară –, dintre cele de povestiri una a fost tradusă în Bulgaria, iar alta în Germania. Am fost introdus în diferite dicționare, antologii românești și străine, în cărți de eseuri, comentat în volume de critică și cuprins în istorii literare. Dar realizarea mea de suflet pusă la cale atunci, după dispariția nedreaptă a revistei „Tomis“, în calitate de membru fondator și de redactor-șef, rămâne revista „Ex Ponto – text/ imagine/ metatext“. Astăzi, la douăzeci de ani de apariție neîntreruptă, ea este singura publicație literar-culturală din Ținutul Mării ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România și care s-a impus prin temeinicia ei în plan național, primind aprecierile și distincțiile meritate. Acest deceniu din biografia mea, asupra căruia am zăbovit, îmi rămâne în memorie și în suflet ca un răstimp al izbânzii ce mi-a iluminat, împlinit și înnobilat existența cu bogăția și relevanța evenimentelor sale.

Mihai FIRICĂ

La zece ani mi-au crescut aripi

Îmi este greu să desfac în felii cele cinci decenii de viață sau cele trei marcate de activitatea literară. Autoevaluările la care recurg adeseori, ca un exercițiu de reechilibrare din mers, țin mai mult de evenimente din viața personală sau profesională. În literatură, încă privesc înainte cu destul de multă speranță (sper că nu și cu naivitate), îndrăznind să cred că momentul unui bilanț serios va fi făcut după ce se vor fi adunat mult mai multe cărți. Pentru a nu ocoli un răspuns sau a lăsa impresia că folosesc un prilej pentru divagații stilistice, îmi arunc privirea pe câteva fotografii pentru a înțelege etapele pe care le-am parcurs. Cu siguranță, primii 10 ani au fost ai fericirii inocente, când înveți și te bucuri că descoperi lucruri deja banale pentru ceilalți. Am avut o copilărie fericită, cu o familie și un spațiu drag sufletului meu. Imaginea mea de la zece ani este a unui băiat căruia îi cresc aripi. Da, nu glumesc, la zece ani mi-au crescut aripi. În anii aceia am învățat să visez și imaginația mea erupea ca un vulcan. Adolescența a fost un pas către ceea ce aveam să devin mai târziu, cu zile întregi petrecute în bibliotecă și nopți în care citeam tot ccea ce prindeam. A urmat debutul meu literar încă de pe vremea liceului, pasul serios către literatură, întrerupt uneori de activitatea de jurnalist. Până pe la 40 de ani, s-au adunat mii de articole, emisiuni zilnice de televiziune, cărți publicate, iubiri pe fugă și un ritm din care simțeam că trebuie să mă opresc. Mult mai târziu decât îmi imaginam, au intrat în viața mea femeia care mi-a devenit soție și fiul în care, pe zi ce trece, mă văd pe mine cel din alte vremuri. Albumul meu cu fotografii are cel puțin una pentru fiecare an de până acum pe care aș putea s-o folosesc în balanță, căutând răspunsul la această anchetă a României literare. Cu bune și mai puțin bune în fiecare an. Cel mai bun an a fost când s-a născut fiul meu. Și au urmat multe momente când i-am mulțumit lui Dumnezeu că a așezat așa lucrurile pentru mine. Dar, cum niciodată nu i-am cerut, în rugăciunile mele, să mă ajute în următorul deceniu, ci doar pentru un an mai bun, nu știu care ar fi cei zece ani pe care să-i menționez. Oricum, evaluările mele de etapă cuprind perioade mai scurte. Să spun așa, probabil că este o reminiscență a vremurilor când viețile erau planificate în cincinale, ba chiar ne era impus să le realizăm în patru. Nu aș înlocui nimic din viața mea de până acum, cu excepția unor personaje inutile pe care le-am cunoscut de-a lungul timpului, recurgând la o eventuală evaluare abia peste cel puțin un deceniu. Este un fel de a ne da întâlnire și peste câțiva ani.

Horia GÂRBEA

Ah, superlativele!

E greu de spus care a fost „cel mai“ deceniu „legat“. În viața personală, ne putem referi la prea multe criterii: sănătate, venituri brute, profituri nete, călătorii. În cea literară, de asemenea, putem avea multe criterii de apreciere: volume publicate, lecturi, premii, activitate de breaslă (tîrguri, lansări, evenimente organizate). Un deceniu e un răstimp prea lung ca să nu apară și momente de vîrf și zile sau luni dificile, încît nu le pot pondera.

Primul impuls e să spun că deceniul meu cel mai bun a fost între 0 și 10 ani, cînd alții aveau grija mea, nu trebuia să agonisesc nimic, iar literatura mă preocupa doar ca plăcere. Apoi am pornirea de a numi intervalul între 10 și 20 de ani cînd am citit cele mai numeroase cărți formatoare și am învățat cel mai mult, cînd am deschis bine ochii asupra literaturii, deceniu care a culminat, fix la 20 de ani, cu debutul publicistic. Dar de ce n-aș alege deceniul 20-30? A fost deceniul studiilor superioare, cucerirea unei diplome și, implicit, a unei meserii, a primelor venituri (inclusiv din scris) cîștigate prin propriile abilități. În acest deceniu am trăit eliberarea de comunism, efervescența Revoluției și a Pieței Universității, am devenit brusc, din inginer stagiar, patron de presă și am cunoscut debutul pe scenă, ca autor dramatic. Sau mai nimerit ar fi să numesc al patrulea deceniu de viață? În acesta am cunoscut palpitantul lucru în televiziune, ca scenarist și ca realizator, am debutat editorial, am intrat în Uniunea Scriitorilor, la 31 de ani, am primit pentru prima dată premiul Asociației Scriitorilor București și, apoi, al Uniunii Scriitorilor, apoi și al Academiei Române, am publicat primul roman și mi-am susținut doctoratul. N-ar merita atenție și acest deceniu? Sau poate să aleg următorul deceniu, cel de la 40 la 50 de ani? În acesta am devenit soț și tată, deci un „cetățean responsabil“, am devenit președintele unei filiale a Uniunii Scriitorilor, deci un scriitor responsabil și de destinul breslei. Tot la Uniune, am intrat într-o echipă de succes care, de atunci, a asigurat neîntrerupt o cale pentru organizația căreia m-am dedicat. Am cunoscut Orientul, care m-a fascinat. Și totuși, ce-ar fi să aleg deceniul de la 50 la 60 de ani? În acesta am văzut încheiată ediția Operelor lui Shakespeare, la care am lucrat în echipa profesorului George Volceanov aproape, iată, un deceniu, am primit cele mai importante premii din cariera literară, am scris cărțile cele mai semnificative, am ajuns să colaborez permanent la România literară. Și-am încălecat pe-o șa, ajungînd să intru (relativ) sănătos în deceniul 60-70. Nu vreți să facem pariu că tocmai deceniul acesta va fi „cel mai…“ al vieții mele?

Ovidiu GENARU

Înainte de pandemie

Cred că aș alege, deși cu destule fisuri, anii dinaintea pandemiei, un eveniment de hotar, farsă și crimă planetară indusă de forțe oculte pentru a ne transforma într-o gelatină socială paralizată de frică. Lumea noastră se va împărți: înainte și după pandemie. Da, un oarece bine, adică binișor, între 2010 și 2020, pentru mine a fost, parțial, un deceniu cu succese literare explozive după vreo patruzeci de ani de „acumulări“, timp în care provincia a fost ignorată de comentatori. Ce să vezi și să nu crezi, șapte nominalizări la Premiul Național „Mihai Eminescu“ și apoi chiar premiul, vreo trei antologii și două premii ale USR, Gala Poeziei Române Contemporane, alte distincții nu le mai număr. Acumulări, am spus? Îmi recitesc cărțile vechi și constat că nivelul lor era mai ridicat decât al celor de azi… Concluzia? Dacă ești „singur, într-un han departe“, nu te citește nimeni. M-au citit bine și m-au evaluat. Pe mine. M-au ajuns cărțile din urmă, vreau să zic. Pe la optzeci de ani. Asta e important. Să fie oare prea târziu? Poate DA; veacul se arată dușmănos cu istoria și cultura națională. Parcurgem, în lume, un accelerat proces de rinocerizare: lăcomia de plus valoare distruge din temelii biblioteca. Igonoranța bate școala. Poezia? Două Premii Nobel au fost date unor cântăreți (1/2 și poeți). Noii barbari spun: tehnică, bani, sex, băutură, droguri. Și repede. Uluitoare evoluție spre minți întunecate. Adică involuție spirituală.

2010-2020: un deceniu bun pentru literatura mea. Bun și pentru o altă pasiune: călătoriile. Curiozitatea, setea de cunoaștere au fost „bolile“ mele cronice. Cândva gimnast de performanță, antialcoolic convins, la 75-85 de ani am hoinărit prin Marea Britanie, Scoția, Spania, Portugalia, Andora, Franța, Belgia, Olanda, Cehia, Italia, Sicilia, Bulgaria, Grecia, Tunisia, Rhodos, Corfu, Asia Mică. Să fi fost prea lacom? De curând m-am întors de la Nisa. În august voi zbura la Roma. Pardon, am depășit deceniul ales. Îmi cer scuze.

Pot, fiindcă fac 10.000 de pași zilnic. Dar mă dor toate cele.

Emilian IACHIMOVSKI

Săpături în clepsidră

Cred că aș putea desprinde din viața mea sedimentată acum, la bătrânețe, doi bulgări de timp prețios care mi-au marcat viețuirea și continuă și acum să mă amprenteze.

A fost mai întâi momentul când, în 1970, în vacanța de vară, eram în biblioteca mătușii Stanislawa pe care urma s-o pomenesc mult mai târziu în precuvântarea Fiul risipit – volumul meu de debut în poezie, la final de secol XX, în 1999. Descopeream, atunci și acolo, BIBLIOTECA! Acasă, la părinții mei, nu aveau decât vreo 5-6 cărți, cărți de meserie, cărți tehnice de-al tatălui meu, o carte din BPT-ul vechi cu coperte roșii (Mitrea Cocor) și o carte în limba maternă a tatălui meu, pe care el nu m-a învățat-o niciodată. Nu că n-aș fi vrut! În biblioteca bunicii mele am găsit colecția, cred că integrală la acea dată, a „Celor mai frumoase poezii“. Niște cărticele pe care le-am citit de-a valma, fără răsuflare și fără metodă. Și tot de-a valma, creierul meu tânăr a memorat versuri din diverși autori, amestecîndu-le apoi după bunul lui plac. Întors acasă, străbătând țara într-o călătorie în diagonală N-E, S-V (prima mea călătorie cu trenul, singur, la 14 ani!), așadar întors acasă, încep să scriu într-un caiet tot ceea ce memoria mea păstrase și creierul meu amestecase într-un colaj suprarealist. În septembrie, după începerea școlii, m-am prezentat mândru, cu caietul în mână, la profesorul de română. Profesorul, după un moment scurt de stupoare, și-a dat seama recunoscând versuri întregi din Blaga, Minulescu, Arghezi, Bacovia, Barbu și mulți-mulți alții, amestecate într-un mod nebunesc și naiv, și-a dat seama că traversam un „șoc post-poetic“ (cum aveam să spun eu, mult mai târziu) și a desfoliat textele ca pe niște cepe, îndepărtând cu lacrimi în ochi, foaie cu foaie, și făcându-mă ce e al meu, al minții mele, și ce nu e al meu. Și eu am înțeles. Scrie cu mintea ta! – mi s-a spus. Poezia e numai a ta. Poezia e ca ADN-ul și ca amprentele. Și eu am înțeles. Aceasta a fost prima lecție. Îl chema Tănăsescu.

Nu după mult timp, elev de liceu fiind, profesorul diriginte m-a pus să citesc din poeziile mele la ora de dirigenție (comunistă?). Poate nu credeți, dar lucruri normale se întâmplau în anii 1970, fără nici o legătură cu politica. Oamenii își făceau meseria, profesorii erau profesori, elevii-elevi. Numai tâmpiții făceau politică! Dirigintele nostru ne ducea la cinema, ne aducea cărți pe care să le citim, cumpărându-le de la singura librărie din oraș. Era profesorul de pictură Doru Brăteanu. Veșnică recunoștință! Apoi a urmat Cenaclul. La început, nici nu știam ce-i ăla! Mama mea literară a fost Mama India. Nu îi spun numele adevărat, pentru că cine știe, știe cine e Mama India. Cred că de la ea am învățat scena poeziei. Cel puțin asta mi-am însușit, chiar dacă, în mod sigur, nu am fost un elev strălucit. Așa am început școala mea de literatură din curtea școlii, cu altfel de profesori. Chiar marele Ștefan Odobleja venea la cenaclul acela. Sigur că sunt multe nume care îmi scapă acum (Romulus Cojocaru!), dar asta e din cauza memoriei mele rarefiate sau capricioase de acum. După Mama India sau poate chiar în paralel, l-am avut ca profesor de literatură pe prozatorul Mihai Rogobete. De la acest om am învățat lucruri pe care nimeni nu ți le predă la școală. Am învățat ce înseamnă cuvintele și sunetele care le compun. Am învățat că fiece conținut își cere forma. Am învățat lucruri pe care le-am uitat acum, dar ce mi-a mai rămas în continuare, sunt sigur că sunt lucruri învățate atunci.

Am împărțit aceeași bucată de pâine, am băut împreună, am râs, am cântat, am stat lângă același foc și eu am privit cu jind femeile care îl frecventau. A fost fratele meu mai mare și ultimul și singurul profesor de literatură, de matematică și de tâmplărie pe care l-am avut. Trebuie să spun că era un tâmplar desăvârșit. O scândură pentru blatul de masă nu trebuia să aibă niciun nod. De ce? Pentru că nodul este un punct de tensiune. O masă cu noduri va fi o masă la care mereu se vor isca certuri.

Mai departe, anii au trecut în voia Domnului. Am muncit munci grele și istovitoare. Am reușit să ajung fără dinți și fără câțiva prieteni (Dumnezeu să-i odihnească!) în secolul XXI. Am ieșit la pensie. Apoi, în deceniul ăsta, mi s-au întâmplat lucruri inimaginabile altădată. Am publicat multe cărți (unii zic că prea multe), mai am încă vreo trei în șifonier, în așteptare. Mă voi opri la timp! Anul trecut am fost acceptat în Uniunea Scriitorilor din România. Cu sănătatea cred că stau bine. (Doctorii au alte păreri!) Mai am 2 prieteni. Mi-am pus proteză dentară. Știu să-mi controlez singurătatea și n-am căutat niciodată fericirea. Totul e OK!

Vasile IGNA

Ceea ce a fost mult a trecut…

Nu m-am gândit niciodată să-mi evaluez viața (am, totuși, aproape 80 de ani!) altfel decât ca sumă a tuturor întâmplărilor petrecute în interiorul și în afara mea, cu fluxurile și refluxurile lor, cu urmele lor văzute sau nu, cu sângerările și cicatricile lor. A alege dintr-un noian o picătură, un pahar, o găleată sau un butoi ar fi ori hazardat, ori inutil, ori un nonsens. Ce iau în considerare și ce las pe dinafară? Ce este sau a fost important: speranțele și iluziile adolescenței și ale tinereții? Prima carte, a cincea, a zecea, ultima? Prima dragoste, a doua, cea de acum, următoarea? Nașterile și morțile? Ale cui? Ale copiilor, ale părinților, ale fraților, ale prietenilor? Bucuriile nu atenuează povara doliului, dar nici doliul nu înăbușă cea mai mare dintre toate bucuriile vieții, aceea de a fi viu. Cu scrisul e o altă poveste.

Cum nu am avut nenorocul de a se înghesui toate într-un singur deceniu, ar trebui să fiu mulțumit cu momentele de răgaz și cu iluzia că ceea ce a fost mult a trecut și că ceea ce urmează nu mă mai poate lua prin surprindere. Și oricât de mult m-aș duce cu gândul înapoi, și oricât aș încerca să găsesc un interval cât de cât unitar, în care să identific și să includ stări, fapte, atitudini cu indiscutabilă relevanță intelectuală și sufletească, mi-e greu să nu aleg grâul din neghină și să nu dau Cezarului ce e al Cezarului. Tentația de a socoti ca foarte bun intervalul 1985-1995, unul în care pasiunea amăgitoare a scrisului s-a îmbinat cu roadele vizibile ale vocației de editor, este mare. Cum la fel de mare este tentația de a considera deceniul 1995-2005 (al interludiului meu diplomatic la Paris, București și Berna) ca pe unul al libertății interioare depline, dar și al așezării experienței culturale și sufletești pe temelii cât de cât temeinice. Din păcate, fiecare dintre ele a fost marcat de câte una sau mai multe suferințe/drame imposibil de uitat, cea mai atroce fiind a morții unicului nostru copil.

Așa încât, mai mult nevrând decât vrând, trebuie să mă mulțumesc cu ultimii zece ani (deceniul, încă în curs, 2013-2023), anii cărților mele de maturitate târzie (trei de poezie, trei de proză și o carte pentru copiii mici și mari), ai însingurării voluntare și infinit îmbogățitoare a Văii Căprioarei, ai redescoperirii sinelui și ai resuscitării scepticismului bine temperat, ai renunțării, pe jumătate deliberată, pe jumătate inconștientă, la o autocenzură ce se dovedea tot mai frustrantă și mai păgubitoare. Înfrângându-mi și puținele urme de vanitate care mai supraviețuiseră anilor de elanuri juvenile, am înțeles, poate nu prea târziu, că nu trebuie să te străduiești să fii tot timpul original și că e de ajuns să te copiezi pe tine însuți.

Și uitându-mă înapoi, bag de seamă că aproape mi s-au șters din memorie cei trei ani de pandemie, soldată, printre altele, cu moartea a doi oameni foarte apropiați și cu năvala intempestivă asupra noastră a unor boli cu prognostic inevitabil. Doar crasul amatorism al guvernanților de toate culorile și, îndeosebi, rana, încă amarnic deschisă, a războiului dement început de Rusia, însoțit și de bâlbâielile, unele impardonabile, ale Occidentului și ale lumii democratice, mai pot întuneca acest deceniu ce părea a se arăta a fi unul dintre cele mai promițătoare pentru viitorul umanității. Ale unei umanități cu semn schimbat, dar, sperăm, nepieritoare.

Nicolae JINGA

Poezie şi teologie

Sunt greu de identificat şi de precizat toţi factorii care favorizează derularea „celui mai bun deceniu“ din existenţa cuiva. E vorba de traversarea unui şir numeric de (puţin peste) 3 700 de zile, răstimp în care în viaţa unui om se pot întâmpla multe: şi bune, şi rele. Fiecare deceniu din cele şapte parcurse a fost un luminiş însorit şi plin de bucuriile vieţii – ceea ce nu vrea să-nsemne că prin sufletul meu n-au trecut şi frisoanele înserării. Superlativul relativ de superioritate îmi impune devoalarea elementelor de comparaţie. Remember: pe sărite şi pe spicuite. Între 1950-1960: primul contact cu lumea; amintiri puţine, dar persistente; confiscări, sechestrări, violenţe; 4 clase elementare în sat. Între 1960-1970: 3 clase gimnaziale în comună; colectivizarea din martie ’62; admitere în Seminarul Teologic din Buzău în toamna lui ’64; cumpăr şi citesc săptămânal România literară („Gazeta literară“ până în octombrie ’68) şi „Luceafărul“; lecturi intense; în ’65 – primele poezii; la 1 octombrie ’67 debut în ziarul „Viaţa Buzăului“; din toamna lui ’69 student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Între 1970-1980: frecventez cenaclul George Bacovia din sectorul 5 al Capitalei; în vara lui ’72, depun la Editura Cartea Românească manuscrisul Gest în afara cetăţii ; în septembrie ’72, însurătoare şi, tot atunci, prin noiembrie-decembrie, conflict cu „colonelul Florică“ de la Miliţia-Securitatea Capitalei – sunt exmatriculat din facultate; în ianuarie 1974, sunt hirotonit preot; în iulie 1975, transfer la Orşova; mari presiuni în familie pentru a abandona preoţia; cumnatul meu vrea să lucreze în Securitate şi nu poate din cauza mea; îmi dau demisia; sunt numit secretar al protopopiatului Drobeta, în mai ’77; în acelaşi an, toamna, înscriere la Liceul „Ştefan Plavăţ“ în clasa a IX-a, la seral. Între 1980-1990: în ianuarie ’80, Mircea Ciobanu vrea să mergem la Mogoşoaia, să mă prezinte lui Marin Preda – am amânat şi, din nefericire, nu peste multă vreme marele prozator s-a stins; în august ’81 – moartea mamei; în ’82, diplomă de bacalaureat; transfer la Orşova; în ’84, debut la grămadă, în „Nouă poeţi“; în ’86, demisia din postul de secretar al protoieriei Drobeta; în ’87, se naşte Isadora; tot în ’87: gradul de iconom stavrofor; în ’88, public Lupta din zori (îmi aduc aminte spusa lui Mircea Ciobanu: „Asta e o carte bună, Părinte. Să ţii minte!“); în 1988: întemeiem Academia Păsăroiu – dactilografiem şi-i răspândim revista; în 1989, toamna, încep să cadă regimurile comuniste din Europa de Est; revoluţia şi evenimentele din decembrie. Între 1990-2000: înfiinţez ziarul local; în octombrie, sejur în Franţa, la Lourdes; din ’91 predau ore de religie în şcoală; în’92: al doilea sejur în sudul Franţei, la Tarbes; în ’95: Vertij la Calende; în ’96: Vis cu gardieni şi Imbroglio la Prier, Drobeta. Între 2000-2010: Glorie maidanezului la Cartea Românească – premiul Filialei USR Craiova; moartea soţiei şi schimbarea domiciliului; public intens în Cetatea Creştină de la Craiova; 2003: infarct şi plantare de stent; 2008: Dicţionarul lui Dumnezeu; 2009: Copacul cu îngeri. Între 2010-2020: Rethorica nigra; în 2011: sejur la Londra; în 2015: sejur la Londra şi vizitat Stonehenge; sejururi în Grecia – la Muntele Athos şi în Israel ; în 2015 pensionare; 2016-2020: sejururi în Italia, la Marea Neagră şi la Paralia Katerini, în Grecia; în 2000: Aisberg şi Glonte din amonte. Cel mai bun deceniu? – 2010-2020. Salt în pentada: concentraţie, meditaţie, contemplaţie, inspiraţie şi intuiţie.

KOCSIS Francisko

Bineînţeles că…

Ultimul! răspund fără ezitare, pentru că ştiu că întrebarea se referă la viaţa mea de literat. Că altfel răspunsul ar fi diferit şi nuanţat. Da, ultimul deceniu (cu o mică îngăduinţă, aş mai pune vreo doi ani în faţă, ca să ajung la momentul în care am devenit redactor-şef adjunct al revistei „Vatra“, clipă în care mi s-a pus pe umeri cea mai plăcută povară a vieţii, pe care am dus-o bucuros şi cu pricepere, cred), da, ultimul a fost cel în care am dat tot ce aveam mai bun, cu unele reuşite care mi-au fost confirmate de critică, de premiile obţinute şi de relativa notorietate în mica noastră lume, dacă ar fi să le considerăm etaloane ale împlinirii. Oricum, cred că apariţia volumului Melancolii în formă continuată (Ed. Ardealul, 2012), în care mi-am luat curajul de a include poeme de mare întindere, scrise pe la mijlocul anilor optzeci, cu mici şi mari revizuiri (la care cum am simţit nevoia), structurate pe niveluri de percepţie, raportare, judecare, sugestie şi digresiune foarte abrupte, inclusiv sub aspect grafic, sporite şi cu poeme noi, a însemnat un pas important pentru tot ce aveam să fac ulterior, a fost ca o descătuşare. Dacă până atunci aveam o stranie reţinere, o teamă de a nu leza sensibilităţi ipotetice de cititor, de a nu intra ca un năvălitor în intimitatea nimănui, după această carte de poeme am înţeles că aveam de aruncat la coşul de gunoi un rucsac de prejudecăţi, lucru făcut fără ezitări şi fără regrete. Ca urmare, am şi scos în 2014 o altă carte, Arta de a evita necazul, notele din caietul de matematică, aşternute între 1980-1989, ultima însemnare fiind făcută în 16 decembrie sub formă de haiku: Un cer de sticlă/ deasupra oraşului –/ reflectă sânge, când deja ştiam ce se întâmplă la Timişoara, când oraşul fierbea, când oamenii aşteptau scânteia, când vedeam roşu înaintea ochilor, un alt roşu, nu de drapel. Cartea aceasta nu-i un jurnal în sensul clasic, datat, deşi are şi repere temporale destul de precise, e jurnalul unei stări de spirit şi al unei atitudini, al unei ambianţe şi al unei zbateri necurmate de a rămâne lucid, de a nu mă lăsa învins. Onestitatea, autenticitatea şi sarcasmul acestor note, care au fost la vremea lor nişte confesiuni pe care nu le puteam face decât unor pagini ascunse, au stârnit multe reacţii pozitive şi după mulţi ani de la apariţia lor. Această rupere a zăgazurilor a culminat cu cel mai tranşant volum de poezie, Teste de identitate, 2015, în care directeţea, firescul discursului liric şi asumarea tuturor consecinţelor care decurg din viaţă şi identitate deveniseră date de neocolit ale existenţei. Tot în acest deceniu am revenit la proza scrută, exersată în anii optzeci, prima lor cititoare fiind Maria Mailat, cea plecată în 1985 în Franţa, toate acele povestiri fiind adunate în Plimbări cu Freud, următoarele fiind încredinţate Editurii Polirom, strânse în volumul intitulat Un roman într-o gară mică (2018). Între timp, de-a lungul anilor, am tot făcut note şi însemnări în tot felul de carnete, caiete, fişiere, mici tuşe despre sine şi preajmă, idei şi metafore, stări şi atitudini, aforisme şi reflecţii, pe care le-am publicat sub un titlu care sugerează urgenţa cu care s-au cerut scrise, Ceea ce nu se amână (2019). Şi pentru că tot a fost un deceniu al ieşirilor din molcomele habitudini, am strâns la un loc toate poemele în proză scrise în vreo două decenii, dar pe care nu le-am publicat dintr-o reţinere pe care nu are rost s-o explic, le-am adăugat un segment de poezii patriotice, de revoltă şi iubire, poate a fost chiar fermentul care le-a scos apoi în lume cu titlul amintitor de copilărie, Oţet de furnici (2016). Micile isprăvi editoriale care conţin eseuri şi publicistică nu le mai amintesc, deşi sunt importante pentru mine, dar mă opresc puţin la ultima ispravă, care mi-a adus mari bucurii şi atunci când am scris prozele scurte cuprinse în volumul Atelierul de pipe şi tutun (Cartea Românească, 2021), şi după apariţie, când a fost primit elogios de critică şi cititori, aducându-mi şi cel mai important premiu pe care îl puteam spera.

Ion Bogdan LEFTER

Trăiri, momente, secvențe

„Cei mai frumoși ani“, „cel mai bun deceniu“: decupaje nostalgice, de fapt utopii retrospective, căci știm prea-bine că realitățile sînt diverse, cu bune și rele amestecate. „Paradisiace“ rămîn doar copilăria, adolescența și prima tinerețe, cînd fie habar n-avem pe ce lume trăim, fie începem să pricepem, însă viața pare veșnic-feerică și nu ne dăm seama că vor urma și greutăți, responsabilități, amărăciuni cît de cît suportabile ori de-a dreptul devastatoare. La vîrstele crude sîntem sănătoși, părinții încă n-au îmbătrînit, îi avem alături și pe bunici, creștem, ne formăm, ne simțim din ce în ce mai puternici, ne lărgim orizonturile. Dacă nu se produc în jurul nostru accidente neprevăzute, copilăria nu ne e deranjată decît de necazuri care trec repede: nu primim tot ce ne dorim, degeaba vrem neapărat jucăria „aia“, plîngem de mama-focului, însă ne resemnăm repede și fericirea repornește. Iar în adolescență doar primele decepții amoroase ne dau de înțeles că totuși poate fi și trist, foarte trist în lume…

Încît… ce să alegi?! Euforia nonșalantă a vîrstei mici? Anii de școală – învățătură, revelații, lărgire a orizontului de cunoaștere în timp ce și corpul crește, senzorialitatea lui se extinde și se diversifică, făcîndu-te să descoperi cu noul tău eu mental-trupesc o lume din ce în ce mai bogată, mai complexă? După care avansezi spre maturitate, devii mai sigur pe tine, te și întorci uneori dramatic din drum, dar încep să te afecteze pierderile din jurul tău, îți propui obiective tot mai curajoase, dificile, deci nu le-atingi ușor, te-mpiedici, șovăi, unele piedici te blochează, descoperi și răutățile omenești, infidelitățile, trădările peste care treci și mergi mai departe fără să le poți uita… În fine și ca să-mi înfrînez pornirile filozofarde, doar atît: e frumoasă viața, dar deloc roză!

Sigur că, privind în urmă, nu te recunoști drept tu însuți decît după ce te-ai format intelectualmente și profesionalmente, drept care-ți cauți „cei mai frumoși ani“ sau „cel mai bun deceniu“ din studenție încoace, de cînd ai prins contur. Cînd să fi fost oare?!:

Perioada cenaclismului entuziast și-a emoțiilor provocate de apariția primelor texte în reviste și-n cărți? – dar și-a atîtor amînări și refuzuri de publicare, cu clipe de umilință și senzații de neputință în fața unui regim opresiv și-a micimii servanților și-a

profitorilor lui, privilegiații care-și apărau privilegiile, incapabili să-și imagineze că mai-junii iubesc literatura de-adevăratelea și simt doar nevoia să se exprime, nu să le ocupe locurile…

Anii ’80, de afirmare impetuoasă a primului „val“ postmodern, în ciuda istoriei ostile? – cu navete grele la capătul studiilor universitare, timp pierdut inutil în vremuri mizere pentru toată lumea (pînă la marșurile hibernale de întoarcere în București printre nămeți, cînd autobuzele delabrate nu mai soseau să colecteze profesorimea de prin satele periurbane și oamenii ajungeau acasă rebegiți de frig, anesteziați de ger)…

Primul deceniu postcomunist, al marilor șanse de concretizare a viselor și-a proiectelor personale și-ale generației? – în plină „tranziție“ postcomunistă, mobilizatoare pe de-o parte, deprimantă de cealaltă, convulsivă, în timp ce se și stingeau bunica maternă, ultima din cvartetul de părinți ai părinților, apoi cei mai grăbiți prieteni buni și tatăl…

Deceniul de intrare într-un nou secol și mileniu, cu avalanșa cărților publicate și cu cel mai important proiect de construcție cultural-mediatică? – dar și cu încă o plecare a unui prieten drag și cu cea mai mizerabilă ticăloșie de care ai avut vreodată parte…

Perioada următoare, de noi construcții și diversificări? – dar și a morții mamei, a tatălui soției și-a încă unuia dintre apropiații cei mai dragi, „frați“ ai tăi sufletești…

Ce să alegi din țesătura inextricabilă a bunelor-relelor vieții?! De fapt și de fapt, importante pentru tine rămîn nu anumite perioade, ci trăirile cele mai intense: dragostea părinților, a fratelui, a bunicilor, iubirea cea mare și căsătoria, nașterea copilului, marile prietenii, clipele magice păstrate în sipetul comorilor sentimentale; și bineînțeles că, scriitor fiind – și împlinirile de pe traseu, cîte și cît de semnificative vor fi fost ele. Nu un interval precis, ci momentele și secvențele cele mai prețioase, dintr-a căror alăturare rezulți (spus cam patetic, totuși adevărat!)…

Adrian LESENCIUC

Excelsior!

Ultimele decenii, ale unui postmodernism asumat, sunt cele care aduc în dezbatere cel mult înalta poziționare efemeră, mai degrabă situarea pe creasta opiniei publice, care poate fi asociată conceptului excelsus. Este cunoscută proiecția excentricului Andy Warhol privitoare la cele 15 minute de celebritate – despre paternitatea acestor vorbe aruncate pe piață în forma scrisă la expoziția lui Warhol de la Moderna Museet din Stockholm din 1968 continuă să se dezbată, dar artistul vizual american s-a bucurat deja de aceste minute prin însele cuvintele tipărite în programul expoziției –, care pare să aibă rădăcini mai vechi, coborând cel puțin până în perioada elisabetană. Excelsus înseamnă atingerea celei mai înalte poziții, dar nu trimite la lupta pentru menținerea în vârf. E o năzuință a efemerității într-o lume a vitezei în care pentru păstrarea echilibrului e nevoie să depui un efort considerabil. Despre această menținere la suprafața lucrurilor prin efort a scris Sandro Veronesi un roman remarcabil, Colibri, tradus de Cristina Gogianu și Oana Bosca-Malin și publicat în 2021 la Editura Litera. Înainte însă, plecând de la eseul Prudență al lui Ralph Waldo Emerson, care spunea că „siguranța noastră depinde de viteza pe care o avem“, sociologul britanic Zygmunt Bauman rezuma această zbatere la competiția cotidiană a vitezei: „«Indivizii fragili», condamnaţi să-şi petreacă viaţa într-o «realitate poroasă», au senzaţia că patinează pe gheaţă subţire.“ Fără a fi garantată atingerea celebrității celor 15 minute, fără a lua în considerare, așadar, profeția artistului pop Andy Warhol, povestea conceptului excelsus este una a eșecului competiției pentru prezentul imediat.

Eu am îndrăznit să cred în conceptul excelsior, care este comparativul lui excelsus. Sub umbrela acestui concept sunt în competiție doar cu mine. Nu mă aflu pe gheața subțire a societății lui Bauman și nici nu îmi doresc sfertul de oră de celebritate al lui Warhol. Îmi doresc doar să devin mai bun decât mine, cel de ieri. Iar acest „mai bun“, sau „mai sus“, se referă nu numai la aspectele profesional-literare. Privind astfel, cel mai bun deceniu al meu este fereastra de zece ani până la clipa în care scriu acest text.

Nicolae MANOLESCU

Doi luștri răi

La vârsta mea, găsesc deceniul un interval de timp prea mare ca să-l mai pot lua în seamă. Nu m-aș referi nici măcar la ani, la luni, la săptămâni sau la zile, ci, tot mai des, la clipe. Și nici chiar restrângând astfel perioada, nu contez pe o unică stare de bine sau de rău. Bătrânețea amestecă binele și răul în proporții inegale și nu neapărat imprevizibile. Trage, cum s-ar spune, către rău. Mai ales în plan personal, fizic sau moral. În plan profesional, cântarul meu e foarte pretențios: nu măsoară decât lucrurile foarte importante. Și trage la fel. Așa încât aș fi preferat să mi se pună întrebarea opusă: care credeți că a fost cel mai rău deceniu (sau an, sau…) din viața dv. profesională? Aș fi răspuns, fără să ezit, că au fost cei doi luștri în care am citit și am scris cel mai puțin. 1971-1975, când, luat cu păcatele tinereților, n-am publicat nicio carte, și 1991-1996, când, luat cu politica, am întrerupt lucrul la Istoria critică. În restul vieții mele, fericirea și nefericirea (fiindcă despre ele este vorba, în definitiv!) au stat într-un echilibru mulțumitor. Nu vreau nici să mă laud cu binele care mi-a fost dat, nici să mă plâng lui Dumnezeu că nu m-a ocrotit de rău.

Angelo MITCHIEVICI

Et in Arcadia ego!

Mărturisesc că nu știu să extrag cu precizie zecimea potrivită a vieții mele, dar un lucru pot spune fără rezerve, că viața mea cu întâmplările ei modeste trece înaintea vieții mele profesionale. De aceea aleg nu neapărat zece ani, nu zece ani istorici, ci acei ani petrecuți cu mama mea în copilărie, și ei concentrați în duminicile petrecute cu ea în micul oraș Drăgășani, în vacanțele de vară la Craiova și, în special, în cele 10 zile de concediu la mare, în stațiunea Eforie Sud, începând de la vârsta de șase sau șapte ani. Mă refer la intervalul cuprins între vârsta de 5 și 12 ani, între cutremurul din 1977 și 1984, precum titlul romanului lui Orwell. Istoria se scrie altfel în sufletele noastre decât în cărțile de istorie, se scrie cu magia copilăriei și a cărților, cu prezența celor dragi. În acest interval nu am realizat nimic „profesional“, am fost un elev bunicel, de premiul II, cu o evoluție care nu promitea înălțimi amețitoare (nu că aș fi ajuns vreodată în atmosfera rarefiată a marilor personalități!). Dacă regimul lui Ceaușescu s-ar fi menținut, din pole position se pregăteau să decoleze alte progenituri decât cea a unui inginer cu dosar problematic și a unei inginere lipsite de orice relație prețioasă, ambii făcând naveta în mici orașe satelit ale Craiovei. Însă universul meu avea o bogăție imensă atunci, iar foamea mea de cunoaștere și aventură se hrănea din tot ce găseam la îndemână, cărți, „Pif“-uri, revista „Cutezătorii“, pistoliadele lui Sergiu Nicolaescu și ale lui Mărgelatu sau războaiele stelare ale lui Georg Lukacs. Însă, mai presus de orice, era prezența mamei mele, Ioana Mitchievici, care îmi aducea în geanta ei de navetistă ultima apariție din seria Jules Verne sau care a dat jumătate de salariu să îmi ia un Atlas Zoologic după care am tânjit luni în șir furând vizionări scurte de la un vecin. Clipele petrecute cu ea pe străduțe umbroase din Eforie Sud, în grădina gazdei noastre, a dlui Novic, care părea să deteste copiii, cu excepția mea, o grădină plină de flori și fluturi care nu știu de ce îmi evocă eseul tandru al lui Pier Paolo Pasolini, Dispariția licuricilor, – poate pentru că a dispărut cu tot cu fluturi? – urmărind un spectacol de varieteu cu Jean Constantin sau bălăcindu-mă în lacul Techirghiol, care-mi dădea iluzia că știu să înot sau un film la un cinematograf de buzunar, valorează pentru mine cât toată cariera mea profesională. Am învățat atunci să vâslesc, să pescuiesc raci cu oase de pui legate cu ață de papiotă în parcul Romanescu, să merg pe bicicletă, un Pegas amărât, prin toate cotloanele Craiovei, să înot la ștrandul Tineretului etc. Este perioada în care am fost fericit pe deplin fără s-o știu, și, cum o clipă valorează uneori mai mult decât un deceniu, clipele de fericire adunate atunci sunt în mine timpul acela în care și eu am fost în Arcadia.

Ștefan MITROI

Cu ața subțire a visului

Am știut, încă dinainte de a mă naște, că nu voi avea o viață alcătuită doar din zile bune. Și că nu toți anii pe care-i voi trăi vor fi din cale-afară de frumoși. Și că nu toate deceniile prin care voi trece, ca prin niște cercuri tot mai înguste, pe măsură ce mi se vor îngroșa vârstele, îmi vor aduce numai bucurii. Că o să mă doară deseori această trecere. Că până și bucuriile vor ascunde sub coaja lor un sâmbure mic de suferință. Și că din sâmburele acesta ar putea să crească zboruri pe care le credeam posibile doar în vis.

De aceea m-am încăpățânat să visez mereu, cu ochii cât mai larg deschiși, și din zilele bune să fac, separându-le de cele rele, ani buni, iar din aceștia, măcar o jumătate de deceniu. Când am început să cobor dealul vieții – deși îmi închipuiam, ca om născut la câmpie, că n-o să mi se întâmple niciodată asta, am băgat de seamă că mi-au ieșit două jumătăți. Dar risipite prin toate celelalte decenii. Ori de câte ori vreau să le pun la un loc, adică să fac din ele un deceniu întreg, cel mai bun din toată viața mea de până acum, caut anii pe care îi păstrează inima în memoria ei, anii buni, vreau să spun, care au și zile mai puțin bune în curgerea lor, trec însă ușor peste ele, contează doar celelalte, ce nu sunt neapărat mai multe, dar au o mare încărcătură de lumină. Cât să umpli cu ea un deceniu. Unul căruia i se poate zice de aur, însă cum mie nu-mi place aurul, și nu-mi place nici argintul, o să-i spun deceniul meu de lumină. Pot fi găsite înăuntrul lui o bună parte din zilele copilăriei, anii de liceu, când răsfoiam cu emoție revistele literare, ca să văd dacă au apărut și versurile mele în paginile lor, gerul dimineții aceleia de iarnă, din urmă cu aproape 15 ani, când m-am pomenit tremurând în curtea Academiei Române, cu Premiul pentru proză în brațe, după-amiaza unei zile de vară, o vară încă proaspătă, de acum numai doi ani, când am fost chemat pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu, pentru a primi unul dintre premiile Uniunii Scriitorilor, vara de anul trecut, când a venit Ștefania Ioana pe lume, nepoata mea, pe care o cheamă la fel ca pe mine și pe mama, ceea ce-mi întărește convingerea că femeia ce m-a născut s-a întors din lumea în care o credeam plecată pentru totdeauna, ca să-și ia viața de la capăt, și mai sunt diminețile sau frânturile de dimineți, în care îl simt pe Dumnezeu cum îmi pune o mână pe umăr, atunci când stau la masa de scris și văd câte un cuvânt, mai presus de puterea imaginației mele, așternându-se singur pe hârtie sau pe ecranul calculatorului.

Cam așa e toată viața mea, doldora de frânturi, pe care m-am străduit, și mă străduiesc și acum, să le adun, folosindu-mă de ața subțire a visului, în bucurii. Nu mari, ci ale mele. Adică ale tuturor, deoarece eu îmi împart întotdeauna bucuriile cu ceilalți.

Ioan T. MORAR

Deceniul fericit

Niciunul din cele șase decenii trăite de mine (după cei șapte ani de-acasă) nu a fost un deceniu nefericit. Toate au avut un amestec de bucurii și neplăceri, mai ales cele pînă în decembrie ’89. Dar și atunci am reușit să mă bucur de prieteni, de cărți uneori subversive, primite pe sub mînă, de anii mei tineri, de căsătorie, de nașterea fiului nostru. Am „păcălit“ anii comunismului cum am putut, fără compromisuri grave (da, am fost membru de partid, dar nu, nu am fost turnător, nu am ridicat osanale regimului și lui Ceaușescu), fără să fac rău celor din jur. Fericirea și nefericirea au avut în viața mea o alternanță suportabilă.

Dacă, totuși, ar fi să aleg cel mai vizibil deceniu fericit în retrovizorul existenței mele, atunci ăsta ar fi, fără îndoială, al zecelea deceniu din secolul trecut, anii nouăzeci. Atunci am dobîndit libertatea de a călători, am ajuns de mai multe ori în Occident, am beneficiat de burse și programe pentru tineri (eram încă tineri) scriitori și jurnaliști. Am cunoscut succesul de scenă cu Divertis (în țară și în diaspora), am fost primit în Uniunea Scriitorilor, am co-fondat Academia Cațavencu, am fost redactor-șef la Varietăți, la TVR, am intrat printre fondatorii Alianței Civice… Am scris și am publicat versuri, am participat la dezbateri publice și, mai ales, am crezut în viitor (o credință cam știrbită acum). Și, mai ales, am rîs… Am tras în piept aerul tare al libertății, am iubit și am fost iubit (bine, asta nu s-a încheiat, a trecut și-n celelalte decenii).

Zece ani de fior și rîs, de speranță și optimism, de cărți citite cu sutele… Am făcut tot ceea ce am crezut că e bine să fac. M-am bucurat de prietenia unor oameni extraordinari, am învățat multe de la ei. Prin ei, prin sfaturile lor, prin discuțiile îndelungi despre ce e literatura, am devenit (mă amăgesc eu) un scriitor mai bun.

Deceniul maximei împliniri.

Deceniul fericit, ce bine sună, e un titlu bun de carte. O carte pe care am trăit-o filă cu filă și pe care mi-o amintesc, mereu, cu drag.

Nicolae OPREA

Ultimul deceniu al veacului trecut

Prin împlinirile care mi-au marcat decisiv destinul, ultimul deceniu la veacului trecut este, de departe, cel mai bun, după viaţa contorsionată trăită până atunci. În fapt, întorsura fericită s-a declanşat la sfârşitul lui decembrie ’89, când am fost ales redactor-şef al revistei „Argeş“. Fiind cooptat în redacţie la începutul verii din anul revoluţionar, după amânări repetate. Trebuie să recunosc că pe-atunci eram foarte sceptic în privinţa evoluţiei profesionale sub comunism şi nu întrezăream nicicum lumina ieşirii din tunel. Se pare că a contat şi experienţa de redactor la „Echinox“ din studenţie în cazul alegerii democratice a colegilor piteşteni. Am tipărit numărul 1/1990 din „Argeş“ într-un tiraj incredibil pentru o revistă de cultură (5.000 de exemplare) şi s-a vândut integral, pe fundalul elanului revoluţionar al primilor ani de libertate, mai cu seamă a cuvântului. În acest climat regenerator, am reuşit să debutez în 1993 cu o carte întârziată, Provinciile imaginare, premiată la primul Salon Naţional de Carte şi Publicaţii din Cluj-Napoca.

Pentru mulţi scriitori, încă tineri, din generaţia optzecistă, răzleţiţi prin provincii, făcând naveta spre şcoli rurale sau lucrând în posturi periferice, momentul revoluţionar a însemnat şi deschiderea perspectivei spre statutul meritat de universitar. Aşa se face că în 1995 m-am transferat la Facultatea de Litere (şi Istorie) a noii Universităţi din Piteşti, ca lector, urcând constant treptele carierei universitare până la profesor şi conducător de doctorate. Dar n-a fost numai binele în jurul meu în acel deceniu tulbure, de tranziţie spre capitalism. Am renunţat, în cele din urmă, la conducerea revistei „Calende“, cum rebotezasem în 1991 „Argeşul“ din motive întemeiate. Armonia redacţională era tulburată de revolte mocnite şi reacţii megalomane ale celor mânaţi de interese private. „Calende“ va dispărea curând – precum altă revistă bună a deceniului, „Interval“ din Braşov – în urma dezinteresului făţiş pentru cultură al cârmuitorilor de atunci ai judeţului.

Pe fondul recuperării operei scriitorilor disidenţi sau din exil, al restituirilor istorico-literare şi memorialistice şi al reabilitării temelor interzise în literatura cenzurată din regimul defunct, condiţia criticului şi istoricului literar devine tot mai dificilă şi responsabilă. Deşi au fost campanii furtunoase în presa deceniului al X-lea pe tema decăderii criticii şi a cronicii literare. Lărgindu-mi orizontul lecturilor, limitat conjunctural până atunci, mi-am îndreptat interesul de comentator al literaturii în următoarele două cărţi publicate spre nedreptăţitul Alexandru Macedonski şi prozatorul anticomunist de revelaţie postumă Ion D. Sârbu. Cel din urmă ajungând şi subiectul tezei de doctorat din 1998, după care am păşit şi în Uniunea Scriitorilor din România. Ca să închei şirul acestor amintiri euforice, care pot să pară exagerări subiective, mărturisesc că impasul pe care greu l-am depăşit în acel deceniu a fost despărţirea de maşina de scris pentru a mă ataşa de computer. Ar fi acesta şi un semn al despărţirii dintre generaţii.

Ovidiu PECICAN

Cel care promite să continue

O tratare statistică a acestei întrebări mă face să constat că sunt un norocos care a depășit cu bine primele șase decenii de viață. Care dintre ele a fost cel mai bun rămâne însă o întrebare. Pe primul, de la 1 la 10 ani, mi-l amintesc abia în a doua lui parte și nu a fost deloc grozav. Între 11 și 20 de ani, am traversat adolescența cea tulbure, marcată de meandre diverse. Pe lângă avantajul primelor inserări sociale relevante, ea a însemnat însă și buimăceală, eșecuri diverse. Între 21 și 30 de ani, mi-am trăit tinerețea estudiantină, m-am căsătorit și am devenit tată. Mi-am scris și primele cărți, reușind însă debuturi irelevante prin cărți-conservă, cu mai mulți autori. La 31 de ani, mi-am început a doua viață, odată cu România eliberată, chiar pe atunci, de dictatură: am devenit jurnalist cultural, cercetător și apoi universitar, în instabilitatea galopantă a primului deceniu al tranziției, până la 40 de ani. Apoi, între 41 și 50 de ani, m-am conciliat cu mine însumi și am izbutit să mă profilez cumva mai bine în propria biografie, inclusiv ca scriitor și istoric. În fine, între 51 și 60 de ani, am mai recuperat din decalajul atât de specific scribului român între momentul conceperii unei cărți și cel al tipăririi ei. Tot acest deceniu mai apropiat mi-a produs revelația că multe dintre cărțile mele de până atunci erau tatonările și recapitulările pregătitoare pentru cărțile pe care le-aș mai scrie, dacă voi avea timp. Totodată, am realizat cât de mică-mare este distanța între ce pot face și ce aș dori să fac, dintre cartea robotită și cartea visată. Din punctul de vedere al acestor revelații, aș crede că, în virtutea importanței lor, deceniul al șaselea al vieții mele a fost cel mai bun dintre cele trăite până astăzi. Este o vreme a treziei din bețiile romantice ale reveriei și din încleștările cu impact social ale abordărilor pragmatice. Se recomandă ca o vreme a autocunoașterii dezvrăjite, a măsurării cu palma și cu talpa a marilor distanțe imposibil de parcurs, chiar de-ar fi la căpătâiul tău în fiecare noapte. Un anotimp al rescrierilor, al regândirii lucrurilor, al ducerilor lor înainte. Oricum, aproape deja de jumătatea celui de-al șaptelea sezon dintr-o curgere permanentă a vieții nesfârșite (moartea e altceva și nu o iau acum în seamă!), privesc cu o mare curiozitate șantierele care mă înconjoară protectiv, promițând dezvoltări neașteptate…

Care este deceniul cel mai bun dintr-o viață? Cel care promite să continue.

Irina PETRAȘ

Semne de mare

Năstrușnică întrebare, Cristian Pătrășconiu! Mi-a venit în minte imediat „trăim decenii de împliniri mărețe“, ha ha! „Timp trecut trecut în zbor/ Rămâi nemuritor“. Cei mai tineri nu-și mai aduc aminte, desigur. Fiecare cu trecutul lui „nemuritor“.

Lăsând gluma la o parte, nu-mi împart viața nici în decenii, nici în cincinale. Nici măcar în lustri, termen care sună mai bine și are etimologic și sensul de purificare periodică. Ea, viața mea, pur și simplu cură așteptând să fie repovestită încet nu de o străină gură, ci de mine în măsura în care cred că merită, că are sau ar putea avea valabilitate larg umană. E o țesătură, mai deasă ori mai cu găuri, neîntreruptă atâta vreme cât cură.

În plus, nu-mi place nici superlativul relativ, cum am mărturisit chiar într-un eseu din România literară (Despre comparație și „dibuirea“ indefinită). Pentru a stabili o ierarhie, apelezi la gradele de comparație. În mod ciudat, spuneam, superlativul absolut e mai relativ, mai democratic, decât superlativul relativ, care vrea cu orice preț să separe – el stabilește o relație cu ceilalți (din, dintre) doar pentru a o rupe, aruncând în umbră tot ce e în jur. Firește, are șanse infime să fie drept, căci nu e rezultatul unei evaluări serioase, responsabile, ci al uneia pripite și, în subtext, sfidătoare. Cel/cea mai însingurează, izolează. Scoate din rândul lumii. Deceniile mele – dacă așa ar fi curs viața mea, delimitată din 10 în 10 ani, ar fi tare supărate dacă aș alege unul singur pentru titlul de cel mai. Zilele, anii mei s-au alcătuit din lucruri bune și din unele mai puțin bune. Despre momente bune am vorbit în diverse împrejurări, pe cele rele am ales de mult să le tac, să nu le dau dreptul la cuvânt. E răzbunarea mea. Vorbite, ar avea șansa deloc meritată să le pună în umbră pe cele bune.

Așadar, aș putea să înșir momente bune, un fel de semne de mare (amers, ca la Saint-John Perse, cel tradus de Aurel Rău), presărate pe valurile deceniilor mele. De pildă: când am descoperit literele; când bucuria lecturii m-a făcut să mă simt mai bună, mai deschisă spre lume; când s-a născut Laura și a dat un sens curgerii zilelor; când părinții mei au fost prezenți la vernisajul expoziției mele de la Galeriile Filo și le-am văzut bucuria pe chipuri… Semnalele de la cititori necunoscuți cărora le-a plăcut/le-a folosit ce am scris, ce am tradus. Toate astea sunt un fel de firimituri ca-n Hänsel și Gretel, pe urma cărora, însă, te poți întoarce doar cu amintirea. Și o faci răsfirat, nu cu decupaje stricte, decenale. Cel mai bun deceniu, cel mai bun an? Hmmm. Îmi vine să întreb ca înțeleptul căruia tânărul i se plângea că „viața e grea“: „În comparație cu ce?“

Monica PILLAT

S-a încheiat în decembrie 1975

Din unghiul culmii emoţionale atinse de mine în această viaţă, aş alege intervalul octombrie 1965 – decembrie 1975. A început cu vizita lui Nicole, fiica lui Nicolae Pillat (fratele bunicului poet), stabilit demult la Paris, şi cu întoarcerea din exil, după aproape două decenii, a Piei Edwards, sora tatălui meu, Dinu Pillat.

La începutul lui octombrie, 1965, împlineam 18 ani şi, seara, acasă, în jurul meu se strânseseră să mă serbeze, ca niciodată, toţi ai mei de aproape şi de departe, ştiuţi şi neştiuţi de mine. Cum de foarte timpuriu mama mă învăţase să mă bucur de fiecare zi, ca şi cum ar fi fost ultima, am îmbrăţişat cu atâta ardoare acel prezent, încât port şi acum în suflet minunăţia clipelor cu familia adunată din risipire. După ce, relativ de curând, la întoarcerea tatălui meu din detenţie, după cinci ani şi jumătate, descoperisem intensitatea copleşitoare a revederii, după ce mă clătinasem de fericire pe muchia prăpastiei şi căzusem în genunchi, fulgerată de recunoştinţă, primind înapoi ce pierdusem, am avut, în acea seară de octombrie, revelaţia unei armonii unice, a unei plinătăţi de nestins. În anii care au urmat momentului de altădată, am explorat cu frenezie comorile comunicării prin cultură, întâi ca studentă, apoi ca profesoară la departamentul de limbă şi literatură engleză a Facultăţii de limbi străine, Universitatea Bucureşti, am început să scriu, am urcat treptele iubirii, căsătorindu-mă cu Nicolae Săulescu (distins ameliorator al soiurilor de grâu din ţara noastră), cu care acum trei luni ne-am serbat nunta de aur.

Acest deceniu, ales de mine ca cel mai bun din viaţă, s-a încheiat în decembrie 1975, cu moartea tatei, precedată la începutul verii de stingerea bunicii mele paterne, pictoriţa Maria Pillat-Brateş. Atunci, în chip paradoxal, durerea pierderii a fost atât de mare, încât a spart orizontul pe care îl contemplasem până atunci, făcându-mă, în acelaşi timp, să întrezăresc printre crăpături licăririle unei certitudini de nesperat. Aşa cum la împlinirea vârstei de 18 ani, alături de ai mei, simţisem până în străfunduri vibraţia întregului din care făceam parte atunci, tot astfel, dar într-o mai misterioasă cheie, mi s-a arătat că dragostea dăinuie morţii şi că întinde punţi de neclintit între tangibil şi inefabil.

Laura POANTĂ

Totuși, copilăria

Un studiu mare desfășurat de cunoscutul Brooking Institute urmărește să vadă care este vârsta cea mai „fericită“. Este fericirea doar așteptarea unei vârste ideale? Există o perioadă bună, cea mai bună, ca să fim fericiți? Global, studiul arată o curbă în U inversat, care ne spune că cele mai fericite sunt extremele – adolescenții și vârstnicii, cu un „low“ în jurul vârstei de 30-40 de ani. Toate acestea depind de foarte mulți factori – status social, câștiguri, nivelul socio-economic al țării și speranța de viață, sănătate. Încep în stilul meu obișnuit, cu trimitere la literatura de specialitate, la articole medicale, nu doar din obișnuință adânc înrădăcinată, ci și din încercarea de a imagina aceste decade. Dacă o luăm de la zero, primii zece ani sunt cei mai variați și mai bogați pentru că avem cele mai multe „achiziții“ ca mici omuleți: creștem rapid, facem o grămadă de lucruri, dar avem și cea mai mică responsabilitate; putem să facem pipi pe noi în timp ce râdem cu poftă și să părem, încă, grozav de drăgălași. Probabil că este și decada din care avem cele mai puține amintiri clare, mai degrabă amestecate în primii ani de grădiniță, joacă, școală, colegi, noutăți la tot pasul. De la 11 la 20 de ani este timpul haotic și romantic al adolescenței, dar și al primelor îndrăgostiri și al primelor responsabilități – treaptă (pe vremea mea), bac, admitere. Se conturează, teoretic, viitorul. Dacă e să ne luăm după studiul de mai sus, perioada 18-21 este cea mai bună pentru majoritatea respondenților. Nu au cum să fie zece ani la rând buni. Perioadele de la 18 la 40 de ani și mai apoi de la 40 la 65 de ani sunt clasificări socio-economice mai realiste, legate de loc de muncă, familie, responsabilități. Sunt anii în care pensionarea și moartea par departe și, dacă ai noroc, ai și bani de cheltuit și o familie în jur.

Cred, de fapt, că timpul prezent este cel mai bun, întotdeauna, pentru că este singurul real. Trecutul este idealizat de selectivitatea amintirilor, care tind să șteargă sau să estompeze relele (dacă nu sunt boli grele la mijloc), iar viitorul e mai mult decât incert. Primul imbold, nefiind vorba de o listă cu realizări, ci de o joacă subiectivă, a fost să răspund copilăria, dar cel puțin doi ani au fost în ceață (eu îmi amintesc vag perioada, alții mai bine); liceul (de Artă) a fost grozav, la fel și primii ani de la Medicină, începând cu momentul de neuitat al telefonului de la 4 dimineața care mă anunța că sunt „peste linie“ (de la prima încercare! – o performanță, venind eu dinspre Liceul de Artă). Noutatea, speranța, nerăbdarea – toate sunt unice. Dar a fost și deceniul în care au murit bunicii. Anii prezenți sunt, teoretic, cei mai împliniți (eu având 52 de ani), se conturează toate în viață, începi să înțelegi încotro te îndrepți –, dar sunt zece ani de când a murit tata.

Totuși, pe scurt, copilăria. Și să ne bucurăm de ce a mai rămas din viață (conform americanilor, the best is yet to come!).

Ion POP

Nu unul, ci două decenii…

Vorbesc despre două decenii, ultimele, fiindcă nu le pot nicicum disocia. Au fost anii în care, în mod miraculos, am scăpat de la o moarte ca şi sigură, dat fiind un foarte grav accident biologic din vara anului 2002, evocat şi cu alte ocazii. Trecând prin şi peste el cu mari spaime şi minime speranţe de salvare, trăiesc, iată, de atunci într-un soi de postumitate mirată, redescoperind că exist şi că lumea din jur mai există şi ea. Şocul de atunci, greu de descris, cred că a schimbat multe din micile mele geometrii interioare, cu, totuşi, excepţia celei a coloanei vertebrale, nu cea de oase friabile, ci una mai din adânc. Scepticismului şi procentului meu de stoicism dintodeauna i s-a adăugat şi un soi de încredere, luminoasă şi melancolică totodată, în soarta cea bună, care putea fi şi a mea, cu, deasupra, o invizibilă mână protectoare. Şi aşa a şi fost. Am primit atunci o mare şi definitivă lecţie de simplitate, încurajată paradoxal de conştiinţa funciarei precarităţi a făpturii de carne care sunt(em), avertizare cu majusculă a necesităţii de a fi mereu atent la ceea ce trece sau mai poate, cât de cât, să rămână. În ce priveşte scrisul meu, trebuie să fiu recunoscător acestui moment de cumpănă, care m-a obligat să… cumpănesc mai exigent tot ceea ce pot face în răgazul dăruit atât de generos şi de suprinzător. Om al muncii m-am considerat dintotdeauna, dar în aceşti ani cred că am fost mai productiv decât oricând. A câştigat, mi se pare, mai ales, scrisul meu poetic, rămas multă vreme cu câţiva paşi în urma celui al criticului şi istoricului literar. Voci din afara mea au constatat că poetul ar fi cunoscut chiar un moment de cotitură cu volumul Elegii în ofensivă apărut în 2003, primă consecinţă a amintitului şoc existenţial, unde am putut declara într-un vers că „ceea ce se vede de-acum prin mine se va vedea“, – deschizând mult mai larg fereastra Bibliotecii prin care poetul calificat, oarecum condescendent, drept „livresc“, reîncepuse să privească afară. A trebuit să treacă un deceniu de la apariţia versurilor din Amânarea generală, scris înainte de Decembrie ’89, dar tipărit în 1990, când acea „fereastră“ simbolică se deschisese ceva mai larg spre exteriorul stagnant şi opresiv, pentru ca reînnoita stare elegiacă să se poată exprima – s-ar zice – mai autentic. În orice caz, am trăit acest timp ca pe unul de recuperare majoră a ceea ce se pare că pierdusem pe parcurs, încât toate cărţile care au urmat au fost întâmpinate neaşteptat de pozitiv. Adică: Litere şi albine (2010), În faţa mării (2011), Casa scărilor (2015), Lista de aşteptare (2019); iar peste puţin timp va trebui să trec şi Proba focului. Vechea zicală s-a adeverit încă o dată: în tot Răul poate fi şi un Bine…

Cât despre scrisul critic, a încercat să ţină şi el pasul cu vremea care i s-a mai dat. Am reuşit să închei în acest interval o carte de sinteză, Poezia românească neomodernistă (2018), de care îndrăznesc să fiu mândru, fiindcă o consider în primul rând un omagiu datorat unei generaţii lirice din care făceam, de fapt, şi eu parte, simţindu-mă solidar cu ea, în încercarea de a răspunde, cu probe certe, contestărilor cam intempestive din partea vârstelor poetice mai tinere. Da, a fost şi este o generaţie ce miza încă pe valoarea estetică a scrisului, pentru care oricât de pâlpâitoarea aură simbolică a lumii nu se pierduse încă. Iar eu am crezut şi mai cred, şi ca cititor de poezie, că ea mai rezistă, că nu se poate pierde niciodată de tot, fie şi camuflată în zgomotul şi furia vremurilor noastre. Care zgomot şi care furie pot fi chiar mai convingător şi mai durabil exprimate fiind înscrise în tiparele perene ale omului fundamental. Cum se vede, însă, în proximitatea imediată, ea poate fi neglijată sau chiar uitată, în profitul – minor – al unei „tranzitivităţi“ superficial-autentice. Cele două decenii m-au obligat şi la nişte bilanţuri şi „definitivări“: mi-am reeditat, în versiuni adăugite, cîteva dintre cărţile la care ţin, adică Avangarda în literatura română, Lucian Blaga. Universul liric, Nichita Sănescu – spaţiul şi măştile poeziei, iar în acest an vor fi retipărite şi Din avangardă spre ariergardă, – poate şi altele, de va mai fi timp… Şi, ca să nu uit căror vremuri le mai aparţin, am făcut ecou, mai mult decât oricând, vitrinei literare din imediata apropiere sau am continuat să însoţesc cu prefeţe încurajatoare cărţile altora. În fine, sunt mulţumit că, după douăzeci de ani de la o propunere făcută de Editura Ştiinţa din Chişinău, am reuşit să duc până la un fel de capăt munca pe şantierul celor patru volume masive ale antologiei Poezia românească după 1945, recent apărută, care a încercat să acopere scrisul liric din toate spaţiile grografice în care s-a scris poezie în limba noastră: o întreprindere ce s-a dorit a fi şi o realizare simbolică a Unirii, măcar prin poezie, dacă cealaltă, geografică, nu se poate acum împlini.

Au fost, aşadar, două decenii cât unul – timpul cel mai bun care mi s-a dăruit pentru scrisul vindecător de atâtea alte răutăţi ale zilei. Ajungă-i zilei răutatea ei, cum ne spune Cuvântul. Ce va fi mâine, vom vedea, dacă vom mai avea ochi să vedem mâine.

Savu POPA

Privind în urmă

Cel mai productiv, din punct de vedere al realizărilor literare, a fost pentru mine deceniul trecut. Pot spune, privind în urmă, că au existat mai multe etape în activitatea mea de formare profesională, dar și umană. Prima a fost, fără îndoială, cea a lecturilor. O perioadă în care cartea m-a ajutat, în afara dobândirii unei viziuni despre lume sau a gustului estetic, să descopăr cultul prieteniei. Prin intermediul cărții, am reușit să fac schimb de idei cu cei apropiați, să socializez, în adevăratul sens al cuvântului. Nu cred să existe o dovadă mai mare de prietenie decât întâlnirea dintre doi prieteni care se privesc în oglinda aceleiași cărți, descoperind atâtea asemănări spirituale. Pe la începutul liceului, prin 2010, lectura acționa

deja ca un narcotic. Mă pasiona teatrul, în mod special dramaturgii români, cei interbelici, pe care îi citeam pe nerăsuflate, de la T. Mușatescu, A. Kirițescu până la G. M. Zamfirescu, M. Sorbul sau V. I. Popa. În perioada liceului, continuasem cu pasiunea teatrului, descoperindu-i pe americani, de la E. O’Neill până la T. Williams sau G. B. Shaw. Tot în acea perioadă, a avut loc întâlnirea cu poezia. Știu că citeam, în paralel, din clasici, dar și din cei contemporani, în special din poeții optzeciști pe care îi descopeream, în afara manualelor, cu uimire și cutremur. M-am întâlnit, datorită profesorului meu de limba română, cu literatura universală și, astfel, am rămas atașat de marile romane europene și nu numai. Îmi amintesc vacanțele de vară din liceu în care nopțile târzii mă prindeau cufundat și fascinat, ca un descoperitor pornit pe urmele unui nou tărâm, de paginile dense și nesfârșite parcă ale unor romane-continente ale imaginației și umanității. Această etapă, care s-a prelungit până acum și pe care eu o consider a fi una solară, are un fundament livresc.

O a doua etapă a acestui deceniu a reprezentat-o literatura mea personală, o etapă plină de frământări, de miraje sau de contradicții, de căutări interioare și de resemnări. Am început să scriu încă din liceu, dar, după ce am terminat facultatea, am luat în serios această pasiune. Anii au trecut, am reușit să-mi public volumele la edituri prestigioase, cum ar fi Paralela 45, Cartea Românească, Eikon. Am beneficiat de încrederea venită din partea unor oameni pe care îi admir. Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor, o altă realizare majoră, am obținut câteva premii care m-au încurajat și, tot în acest deceniu, am reușit să mă înscriu la doctorat, reîntorcându-mă din nou la poezie. Privind înapoi, pot spune că toate aceste experiențe m-au ajutat să devin o parte a tot ceea ce citesc (T. Roosevelt), fie, prin intermediul cărților, fie, prin cel al observării lumii din jur.

Adrian POPESCU

Deceniul opt

Probabil deceniul șapte a fost cel mai plin de promisiuni și de împliniri pentru mine, dar inevitabil și de încercări. Anul 1971, începutul unui deceniu destul de agitat, social-politic, mă face fericit, în ciuda unor dificulăți, primesc premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul Umbria, Editura Dacia. Eram în București, militar în termen, la unitatea militară de la Leu, alături de Ion Mircea, Dinu Flămând, Marcel Constantin Runcanu, Victor Ivanovici, George Alboiu, actorul Lucian Muscurel, Radu Toma, tenorul Dorin Teodorescu. Am reușit să mă schimb în civil la timp și am ajuns destul de mirat la sediul Uniunii de pe Kiseleff 10. Maiorul îmi spusese că era vorba să fiu… decorat?! Eu, pentru ce? Nici comandantul nu știa prea mult, doar că Zaharia Stancu îi solicitase prezența unui elev-militar, A.P., la ceremonie. A fost cu adevărat una greu de uitat, unde te „loveai“ de Șerban Cioculesu, Marin Preda, Geo Bogza, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Matei Călinescu, Nicolae Prelipceanu, cel care, mai târziu, m-a introdus în lumea prietenilor săi literari, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Marius Robescu, Mircea Ciobanu, Ion Drăgănoiu, Virgil Mazilescu etc. Mircea Dinescu era laureat pentru volumul Invocație nimănui, dar nu ne-am întâlnit atunci, iar Anemone Latzina primise laurii pentru debut, pentru volumul ei de versuri în limba germană.

O intrare fericită în literatură, au scris cam toate publicațiile de la România literară la Flacăra, de la „Contemporanul“ la „Viața Românească“, bineînțeles „Echinox“ și „Steaua“. Au apărut articole favorabile, sub semnătura lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lurențiu Ulici, Ion Pop, Petru Poantă, Victor Felea, alții.

În 1973, m-am căsătorit cu Angela Roman, recentă absolventă a Institutului de Arte Plastice și Decorative „Ion Andreescu“ din Cluj. Eram tânăr și ferice corector la „Steaua“, alături de prietenii mei de la „Echinox“. Primul „duș rece“ vine peste doi ani, când drumurile se mai strâmtează.Volumul al doilea, Focul și sărbătoarea, nu îl aprobă directorul Editurii Cartea Românească, cu toate recomandările lui Mircea Ciobanu. Motivele, probabile, ale refuzului le-am relatat altundeva, poate polemica marelui prozator Marin Preda cu publicația clujeană, unde abia intrasem, poate vârsta mea, cam avântată, cum spusesem? Volumul va fi publicat de „Dacia“, în 1975, poetul Vasile Igna, redactor-șef, cel care avusese ideea debuturilor noastre (Ion Mircea, Berd Kolf, Iryni Kiss Ferencz) mă sprijină generos. Cu apariția culegerii din 1975, eram în fața unui examen, al doilea volum poate dezamăgi sau confirma debutul. Tot în 1975, vine prima reducere a organigramei redacționale, sunt pe jumătate de normă cu poetul Aurel Șorobetea. Deci, mi se înjumătățește salariul, dar pot să scriu, ce să vreau mai mult? Scriu Câmpiile magnetice, apărut la Eminescu, 1976, căutam mereu să fiu publicat de editurile bucureștene, în Capitală erau prietenii mei pe care-i consideram, exact ca pe cei clujeni, intelectuali veritabili, cu simțul valorilor și cu simț critic, deci conta mult părerea și a unora, și a celorlalți. Mereu a fost așa. Umbria a apărut în intervalul dintre noile orientări ideologice, după vizita în China a tovarășului și aplicarea lor. Constatam, la al doilea și al treilea volum, mai puțin entuziasm al criticii, față de cartea debutului, dar comentariile îmi sunt toate favorabile.

În fine, deceniul opt a fost un deceniu dificil economic, politic, simțeam cu toții cum se strângea treptat șurubul, dar eram tânăr, aveam prieteni și scriam cu dăruire nopți și zile, cu o energie care nu știu de unde provenea. În 1979, la finele deceniului, așadar, când toate se înăspriseră, o veste bună mă uimește, am luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie cu volumul Curtea medicilor, Editura Eminescu. Redactor, Daniela Crăsnaru. Aflu că Ileana Mălăncoiu este de asemenea laureată. Juriul format din unsprezece scriitori o votaseră în unanimitate, eu avusesem cu un vot mai puțin, oricum mult peste așteptări. Nu aveam de ce să mă plâng.

Andreea RĂSUCEANU

Casa copilăriei

Pentru că lucrez la o carte care mă întoarce la timpul și la spațiul copilăriei mele, am fost tentată să spun că primul deceniu de viață a fost și cel mai fericit. Poate că întotdeauna, în memoria noastră, timpul aureolat, privilegiat, pe care avem tentația să-l idealizăm, al primilor ani de viață rămâne și cel mai fericit. E desigur vorba despre altfel de fericire, cu care greu se poate concura, pentru că are totodată ceva nepământesc, un rest dintr-o pre-existență pe care unii o asociază cu starea ideală, inițială, de contopire paradisiacă, de conviețuire cu acel pincipiu mai înalt la care ne vom raporta mai târziu ca la o realitate străină, după care vom tânji fără să-l mai cunoaștem niciodată în mod direct. Primii zece ani au ceva dintr-un film vechi, splendid, un film „galben“, în sepia, al cărui actor principal am fost. Un timp deschis, al tuturor posibilităților și așteptărilor, al proiecțiilor infinite, al scenariilor care se modifică după cum mai înaintăm în descoperirea lumii din jur, fantastic, cu promisiuni mereu mai atrăgătoare. Dintre toate locurile prin care am trecut, nici unul nu mi-a rămas mai amănunțit în minte decât casa copilăriei, fiecare obiect și fiecare spațiu gol, inert, inutil de pe harta apartamentului din capătul străzii Stejarului. Glasurile de acolo au rămas, deși încăperile s-au schimbat de mult, cu mirosurile și culorile lor. Uneori, dintr-un gest neînsemnat al cuiva, un miros, o voce de necunoscut care se aude întâmplător răsare din nou acea lume, ca și cum n-ar fi dispărut niciodată, la fel de vie ca atunci, cu starea ei de grație care nu durează însă decât o clipă, ca o străfulgerare de lumină într-o zi întunecată.

Ileana ROMAN

Parţial frumos

Un deceniu e mult prea mult pentru a fi doar frumos. E prea de tot. O primă tentaţie pentru întreg aş avea la „deceniul dezgheţului“, în care eu am intrat direct prin primăvara sa, atunci începând să scriu şi să public poezii în revistele deja respirabile. Şi nici nu mă grăbeam, îmi plăcea să mai întârzii pe ale tinereţii valuri şi maluri, astfel că debutul meu editorial s-a produs spre finele deceniului, cu volumul Naşterea zeiţei la EPL, colecția „Luceafărul“ (aici ar trebui un studiu de istorie literară spre a se revedea traseul deosebitelor debuturi şaizeciste). Debutul meu, apărut frumuşel, îl văd acum cam jumătate glazurat cu elucubraţii. Îmi plăceau dedulciri, teribilisme, parafrazări, „permutări de n luate câte k“. Iar acest aspect s-a datorat, paradoxal, chiar cenzurii sistemului politic. Cenzura mi-a fost acel contra pentru „terţul inclus“, propriu ambiguizării sau expresiei antinomice de stil. Mi se părea şi nu mi se părea. Iar pentru trezie beam cafea fără zăhărelu. Însă istoria literară poate spune de-a dreptul lucid că „deceniul dezgheţului“ a născut generaţia şaizecistă – prima staţie literară cu peronul pe dreapta, nedeviată nici astăzi. Pentru mine a urmat totuşi un deceniu total interzis. Iar un pic mai târziu am aflat şi despre ciripitul unor sticleţi…

Dar cel mai spectaculos deceniu al vieţii mele este cel postdecembrist, acesta pe jumătate rebel, pe jumătate bel, deopotrivă furtunos. Dacă acum l-aş survola şi savura printr-un ochean întors, cronica evenimentelor în care eu m-am implicat ar trece peste baierele unei mega-cărţi. Mai întâi am îndrăznit, am îndrăznit, iar după câteva rateuri am reuşit estraordinarul. Prin februarie 1990, am scos revista „Semn“, primul număr nebunesc: format mare, 700 de exemplare, din care 500 le-am cărat la Bucureşti, Viorel cu maşina, eu şi Angela. Am vândut vreo sută de bucăţi pe străzi, la metrou, şi asta pentru că Angela spunea trecătorilor că eu sunt sora lui Petre Roman. Apoi am redus tirajul la 100, dar după 5 numere, inspectorul-şef de la Cultură, unul nou cu nasul roşu, ne-a tăiat subvenţia pentru tipărire. Imediat am înfiinţat un srl „Eugen Ionescu“, şi acesta ratat după vreo 5 luni. Prin 1993, mi s-a desfăcut contractul de muncă de la Biblioteca judeţeană tot de ăla cu nasul roşu. Am câştigat procesul în Tribunal, am primit banii pe un an de şomerat, am câştigat concursul pe postul de director la aceeaşi instituţie, iar de aici – tot mai bine.

Începând din 1995, am fondat altă revistă, un festival şi o editură, în fiinţă şi astăzi, continuând să se dedice în primul rând debuturilor literare. „Nu că mă laud“, dar am avut fler şi am promovat autori valoroşi, dintre aceştia 18 devenind membri ai USR. Nu dau nume, câţiva s-au mai schimbat, nu-mi zic nici bună-ziua, nici bună-seara, dar agresează. Între atâtea feluri de a ne întâlni în viaţă, e mare lucru şi să poţi ierta. Eu nu ştiu dacă pot îndeajuns. Aici îl văd pe Dumnezeu, el ştie mai bine şi să milească şi să nu umilească.

Vasile SPIRIDON

Obsedantul meu deceniu

Nu mi-aș putea suporta condiția de ființă trecătoare dacă nu aș fi tulburat de un demon al comparației care mă determină să drămuiesc diferitele cicluri ale vieții, pentru a-mi da seama cum de am ajuns să fiu cine sunt. De aceea, înainte de a mă referi la deceniul meu cel mai bun, trebuie să spun ceva despre ceea ce s-a întâmplat până atunci. Fiind născut la sfârșitul „obsedantului deceniu“, am avut și eu unul obsedant (adică cel mai prost) – acela al anilor ’70, care a coincis, în linii mari, cu urmarea studiilor liceale și cu satisfacerea stagiului militar. Respectivul deceniu a fost singurul care le-a dezmințit sau le-a contrazis pe cele care i-au urmat, modelându-le în bine prin ricoșeu. Spre sfârșitul ciclului gimnazial (un fel de cimitir al vieții mele), am avut revelația faptului – care pe atunci nu mi se părea un truism – că omul trebuie să facă în viață ceea ce-i place. Nu m-am împăcat deloc cu gândul că aș putea fi până la pensie cel mult un bun inginer și că aș avea foarte puțin timp la dispoziție pentru satisfacerea pasiunii pentru lectură. La un moment dat, mi-am dat seama că profesoara de literatura română (în liceele de specialitate nu se făcea nicio oră de limba română) a absolvit o facultate de profil și așa am ajuns la concluzia că există o specializare în literatură. Deceniul următor a coincis cu trăirea celei mai intense bucurii a vieții mele, pe care nimic nu a putut-o eclipsa și nici nu o va putea egala: admiterea la facultate (situație cu totul de neînțeles pentru tinerii de astăzi). Aveam un vis neîmplinit, copil al suferinței. Ultimul deceniu al secolului trecut avea să fie marcat de încadrarea în sistemul universitar și de experiența franceză a lectoratului la Universitatea din Bordeaux. Primul deceniu al secolului nostru a semnificat ducerea mai departe a unei constante activități publicistice, cu ținerea unor rubrici permanente la revistele „Convorbiri literare“ și „Hyperion“, pe lângă aceea avută încă din 1990 la revista „Ateneu“. Desigur că au mai fost și alte colaborări fructuoase, cu revistele „Luceafărul“, „Poesis“ și „Antiteze“ (prima serie) sau cu alte reviste de primă importanță în peisajul nostru publicistic („Familia“, „Vatra“). Și astfel am ajuns la deceniul 2011-2020 – cel mai fast al vieții mele, cu trei împliniri majore. Ca urmare a intensei activități publicistice (aproape 2 500 de apariții), am avut satisfacția să fiu cooptat în cele mai importante jurii ale Uniunii Scriitorilor și să mi se ofere rubrică permanentă la revista România literară. În sfera universitară, am obținut titularizarea la Universitatea de Economie din Bratislava, reușită pe care o consider nu numai vârful carierei mele universitare, ci și împlinirea unui alt vis, dar nu copil al suferinței – acela de a fi profesor de franceză.

Am făcut această trecere în revistă decenală fiind conștient de confruntarea cu piedicile ivite în orice tentativă de a jalona astfel de periodizări, deoarece aproximările sunt inevitabile în cazul proceselor vii, evolutive. Desigur că pentru deceniul prezent nu-mi doresc decât să duc mai departe ceea ce am făcut până acum, întrucât am ajuns la vârsta la care trebuie să fiu mai atent la ceea ce va veni, decât la ceea ce am realizat. De exemplu, prezența în paginile revistei România literară este mult mai importantă pentru mine decât orice apariție editorială. Deși aș fi putut publica un număr mai mare de cărți, acum am reculul temporal necesar pentru a spune că doar de una dintre ele sunt mulțumit: Hexagonale, I. Am cărat saci de nisip, am adus urcioare cu apă (care riscă să se evapore), am strâns var nestins și am o balastieră aproape gata să toarne fundamentul unei cărți pe care nu o voi realiza, probabil, niciodată. Luat cu treburile, am uitat că viața este trecătoare, dar rămân cu consolarea că va veni o carte care să mă reprezinte. În toate de până acum m-au motivat învățămintele însușite la ieșirea din obsedantul meu deceniu.

Dan STANCA

Anii optzeci

Pare de necrezut ce spun, dar acesta este adevărul. Anii optzeci în care Ceauşescu a strâns şurubul cât a putut, a dărâmat, a înfometat, a înfrigurat sunt cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. The way we were, filmul lui Sydney Pollack cu Redford şi Barbara Streissand, e tradus exact aşa, dar nu are de fapt nicio legătură cu noi. Anii optzeci au fost cu adevărat minunaţi, fiindcă nu mai trăiai în realitate, ci într-o sferă îmbătătoare a speranţei. Pe de o parte, marea masă a populaţiei era convinsă că şeful e nemuritor, pe de alta, în ciuda acestei convingeri adânc înrădăcinate, trăiam speranţa că ceva, totuşi, se va întâmpla. Acest CEVA scris cu majuscule nu putea fi definit într-un mod limpede. Puteai să nu ştii o boabă de geopolitică, să nu fi ascultat nici pentru un minut Europa liberă, să nu ai idee ce se întâmplă în lume. Să fi fost aşadar deplin spălat pe creier, nord-coreenizat sau mankurtizat, ceea ce Ceauşescu ne şi dorea cât mai repede, şi cu toate acestea CEVA-ul ăsta continua să nu-ţi dea pace. Evident, noi, românii, pe lângă toate defectele, avem şi calitatea de-a nu ne lăsa cu totul idiotizaţi. Până şi aplaudacii la congresele partidului una făceau bătând din palme, şi altceva era în conştiinţa lor, presupunând că o mai aveau… Adică nu-l doreau pe şef înlăturat, nici vorbă, dar se gândeau şi ei tot la acest CEVA.

Prin faptul că în anii optzeci am trăit cu această formă imprecisă de speranţă, ne-am situat la o altitudine pe care ulterior nu am mai atins-o. Desigur, au urmat anii nouăzeci, care ne-au şocat tocmai prin irealitatea lor sau prin caracterul lor suprarealist. Nu ne venea să credem că tot ce se întâmplă e real şi nu e doar un produs al fanteziei noastre torturate până atunci de cleştii frustrărilor. De aceea, unii dintre noi, cei mai naivi, nu am crezut că mineriadele pot avea loc şi că, sfidând entuziasmul general, ticăloşii tot ticăloşi au rămas şi continuă să-şi facă mendrele. Dar în anii optzeci, tocmai fiindcă nu aveam repere şi speram cu o pasiune formidabilă în ceva nedefinit, puteam să fim fericiţi. A face rost de o carte interzisă, a procura un abonament la Cinematecă, ajungând până la nevoile materiale când achiziţionarea unui kil de banane, bunăoară, reprezenta un veritabil eveniment, toate acestea îţi dădeau o stare sufletească pe care nu o putea macula îndestularea sau lehamitea de mai târziu. Ca tânăr scriitor pe atunci, deşi nu puteai să publici un rând, sperai diamantin că într-o bună şi mare zi va bate ceasul vieţii tale, vei debuta iar debutul se va bucura de un răsunet uriaş. Chiar dacă nimic nu s-a împlinit sau ce s-a împlinit a stat sub nivelul sideral al acelei speranţe, faptul că ai avut privilegiul unei asemenea trăiri contează mult mai mult decât toate succesele de pe lume. De aceea, mă raportez la anii optzeci cu o nostalgie sinucigaşă. Atunci am fost eu cu adevărat, acum sunt umbra umbrei aceluia care s-a visat zeu…

Liviu Ioan STOICIU

Cum se întoarce roata

Chiar se împlinește un deceniu, în toamna acestui an 2023, de când „mi s-a schimbat viața“ – din 2013 încoace… „gura nu-i mai tace“. A fost o adevărată minune, de neînțeles pentru o minte slabă (postmodernă, nu?) ca a mea. În toamna anului 2013 am hotărât în familie să vindem apartamentul din „scara de bloc a scriitorilor“ din Str. Bibescu Vodă Nr. 1 / Piața Unirii, „de la Fântâni“ (scară de bloc preluată „la roșu“, câștigată „de la stat“ pentru scriitori de către Mircea Dinescu, revoluționarul, președinte al Uniunii Scriitorilor, în primăvara anului 1990; întâmplarea a făcut atunci să fiu ales, în lipsă, redactor-șef al unui nou săptămânal al Uniunii, „Contrapunct“ și să fiu repartizat cu locuința aici, la schimb cu locuința „de la stat“ predată la Focșani; am venit la București din martie 1990, părăsind funcția de „președinte de județ Vrancea“, instalat la 22 decembrie 1989 cu forța de revoluționari; scară de bloc dată în funcțiune la finalul anului 1990, până atunci am stat la hotel și am făcut naveta la Focșani; locuiesc încă aici Eugen Negrici și Bogdan Ghiu, Carolina Ilica și Vasile Vlad; au murit aici Al. Protopopescu, Dan Laurențiu și George Alboiu; și-au vândut apartamentele Cornel Brahaș, Ion și Doina Covaci sau Ion Stratan; dau câteva exemple, de curiozitate). Am vândut, cum spun, apartamentul, unui „om de afaceri irakian“, care a deschis birouri aici – în condițiile în care am fost terorizat de un pub israeliano-irlandez, deschis fără autorizație în decembrie 1997, care a funcționat non-stop cu muzică dată la maximum (tremurau pereții), cu terasă în fața blocului și cu mirosuri de la bucătărie toxice. 17 ani de teroare, perpetuată prin corupția multipartinică de la Primăria Sectorului 4. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu ne-am pierdut mințile (eu, soția, fiul) și că am găsit „ultima soluție“ de salvare – părăsind locul… Iau seama iar acum că la șapte ani mi se schimbă „destinul“ – mutat în decembrie 1990, după aproximativ șapte ani a apărut cârciuma de lux infectă (locuiam la etajul 1, cârciuma ocupa și mezaninul)… Și a venit finalul anului 2013: am primit banii din vânzarea apartamentului din „scara de bloc a scriitorilor“, am căutat un loc unde să ne mutăm, am tot vizitat locuri „la margine“, nu ne mai interesa decât să ne îndepărtăm de centru. Până ce eu, radical, am ales să mă mut la Brașov – soției i-am cumpărat un apartament la margine de București, în Giulești Sârbi, într-un ansamblu rezidențial (unde avem și azi domiciliu stabil, din 2014) și i-am dat bani fiului să-și cumpere în București ce apartament „cu scară interioară“ dorește, plus mașină… Am primit un ajutor „astral“ atunci, în șase luni ne-am mutat în locuințele noi, mobilate. Au urmat alte minuni: am primit „indemnizația de merit“ – care m-a scos din sărăcie (toată viața am trăit la limită, cu salarii minime; niciodată nereușind să fac vreo economie, trăiam din împrumuturi), mulțumindu-mă mereu cu puțin; am publicat cărți (nu numai de versuri) care n-au fost trecute cu vederea, critic; apoi am primit mari premii literare de la jurii credibile, la care nici nu visam. Din 2022 am intrat într-un alt ciclu de șapte ani, aproximativ, și mă aștept la ce e mai rău (că „se întoarce roata“, știți). Aștept senin să o pățesc…

Traian ȘTEF

Deceniul în vigoare

Nu m-am gândit niciodată să-mi pun această întrebare. Mai facem la sfârșit de an evaluări, mai rememorăm momente fericite, nefericite, greutăți, dar să te ridici deasupra timpului petrecut, să-ți privești relieful vieții de la înălțimea unui deceniu e o provocare interesantă. Apoi, sunt oameni care trăiesc mereu în încâlceala zilei, fără exercițiul detașării, al proiectului, al drumului de urmat. Eu am fost învățat de mic să știu câte prune am în traistă, mai ales că aveam puține, să-mi aleg drumul și să-l urmez cu toată voința.

Cum ne-am putea reprezenta viața? Ca un pom, ca o carte, ca o construcție arhitecturală…? O putem reduce la persoana proprie când vorbim despre binele unei perioade? Nu am trăit niciodată singur, în moft sau boemă, ci în familie și între prieteni, într-un fel de acasă continuu, în căutarea unei certitudini confortabile, rezultat al responsabilității și rațiunii.

Când vorbesc, atunci, de o perioadă de bine, mă gândesc și la viețile celor din jurul meu, vieți pe care le-am influențat sau care s-au răsfrânt și asupra mea, prin unele întâmplări sau permanent, datorită legăturilor firești.

Când intri în al șaptezecilea an, te uiți în oglindă și poți vedea multe scrise pe corpul tău. Privești în jur, spre familie, și îți dai seama dacă le e bine, dacă există o împlinire a vieții lor lângă sau dincolo de tine, poate ai nepoți care îți declară

dragostea la fiecare întâlnire, mai faci un recensământ al prietenilor, unii nu mai sunt pentru că și-au pierdut viața, cei care sunt și-au păstrat și prietenia pentru tine.

O plinătate a vieții nu înseamnă un succes din care să trăiești mulți ani. Ea se adună ca într-o carte care se scrie cu migală, zi de zi, ca într-o construcție pe care o ridici prin efortul tău. Și atunci, deceniul meu cel mai bun e acesta, al șaptelea, cu vacile grase. Toate silințele mele sunt aproape de împlinire, aproape, zic, pentru că mereu mai rămâne ceva de făcut, de îndreptat, de ordonat, de acomodat cu timpul.

Ce am făcut în acești zece ani pe care îi consider cei mai buni? Am fost sănătos, nu m-au lăsat puterile, am reconstruit casa înaintașilor mei, cei de lângă mine și-au urmat proiectele, am scris și publicat cele mai bune cărți, am fost lăudat pentru ele, am participat la cele mai importante evenimente literare – organizate sau girate de Uniunea Scriitorilor – festivaluri, colocvii, turniruri, gale.

Și mai ales, nu am sentimentul că nu mai am nimic de făcut, nici presiunea timpului n-o simt, nici disperări nu mă încearcă, deși, vorba lui Budai Deleanu, uneori am sorgă.

Florin TOMA

De ce new?

Dacă-mi permiteți, un personaj de-al meu, pe care-l cheamă Septimiu – iată, așadar, cum ne ajung din urmă personajele și ne cer socoteală pentru că au fost ticluite aidoma nouă – este surprins la un moment dat stând încremenit de spaimă în fața unui zid cenușiu întunecat, tern și mai mohorât decât „omul“ lui Musil. Spaima era provocată de imposibilitatea ieșirii din decorul acestui zid impenetrabil și posac, ceea ce l-a făcut imediat să mediteze la vârsta decrepitudinară a ființei. Atunci când orice propunere, fie ea modestă sau fantezistă, e nenegociabilă.

Cei zece ani dintre 60 și 70 – constată el – sunt ultimii din viață mai vioi, mai voioși, chiar mai sportivi, așa, hai să spunem, mai normali. Atunci, încă mai poți patina pe gheață (dar cu grijă, mai bine te ții de mantinelă!), mai poți merge cu trotineta (dar tot așa, cu mare atenție și doar prin parc, nu pe drumurile publice), mai poți urca pe munte, dar nu mai sus de 600 m, că se rarefiază aerul, mai poți face jogging pe distanțe de până la 500 m liniari (cu pauză de hidratare și leșin) sau plimbări la pas prin natură, însă nu prea departe de casă, spre a evita rătăcirea. Uneori, sex. Dar greoi. După 70, însă, apar complicațiile, altfel spus, intrăm într-o altă etapă: începe războiul cu lucrurile și cu reprezentările lor mentale și, mai ales, lexicale. Apar din ce în ce mai dese lapsusuri, iar obiectele nu mai ascultă de forța mâinilor. Cad, sunt scăpate, bașca disparițiile lor misterioase (sigur că până la urmă, le găsești taman unde nu te astepți, dar după nenumărate crize de nervi!), astfel că n-ai ce face și recurgi la superstiția gestului de a așeza o cană cu gura-n jos. Sau la formula descantatorie pe care o aplicam în copilărie: Scoate, drace, ce-ai furat / Că te duc la spânzurat / Și-ți dau cu toporu-n cap (ca și cum funia nu era suficientă, îi mai crăpăm și țeasta!). Și, brusc, apare obiectul pe care-l credeam „pierdut pe vecie“!

Apoi, ca din nimic, răsar elipsele chinuitoare, care sunt din ce în ce mai numeroase și mai spațioase, urmate, într-un final, de revelații tot mai întârziate și inutile. Raționamentele sunt estropiate, conexiunile, ori greoaie, ori insolite, iar concluziile, uneori stupefiant de off topice. Este vremea celor mai sălbatice reformulări ale virtualului, care începe, încet-încet, să se substituie realului. Într-o formă la fel de confortabilă și transpirată. Precum aceea că măreția muntelui poate fi gustată, nu hălăduind prin coclauri, ci strict de la poale, de pe o terasă, dintr-un șezlong și cu o măsuță alături, însoțit de o cafea aburindă, arozată cu o picătură de Courvoisier.

Altfel spus, reprezentarea fluidă substituie obiectul. Fantasma călărește forma concretă, până dă cu ea de pământ și o stinge, o epuizează. Ea ascunde sub faldurile sale materialitatea unor situații senzoriale extrem de precise, de exacte, într-o încatenare perfectă și de o cauzalitate paranoică. Nu există nimic în intelect care să nu fi fost trecut mai întîi prin simţuri, proclamă un cunoscut dicton al orientării senzualist-empiriste. Cum ar fi sexul sau privirea, de pildă. Pentru că omul nu poate iubi fără extaz, tot astfel cum artistul nu poate trăi fără catharsis. Astfel, dispare plăcerea, capătă gust de iască și, în felul acesta, se disipează întregul pachet de senzații. Senzorialul trece în proiecții; ba, uneori, chiar în proiecte. Sinergia tuturor simțurilor îngheață și virează sau în narcoză, sau în sclerom. Se blochează întregul complex sinestezic. Dar, dintre toate, cel mai important simț care se pierde este cronocepția (simțul timpului)…

Ei bine, cât timp mi-a luat ca să vă conving? – se întreabă domnul Septimiu. Apoi, nesigur: Dar oare chiar v-am explicat? Și, la urma urmei, zidul acela cenușiu chiar există?

Și tot el răspunde: De ce trebuie să vi se pară nou acest deceniu ? De ce new?…Când el, de fapt, conține două cincinale din viața în care n-am reușit să negociem nemurirea… Ghinion!

Cosmin Andrei TUDOR

La sfert de cheie

Având în vedere că port la mine în permanență un buletin cu numai două decenii și jumătate (mai exact 2,6 decenii), ar părea că ar fi floare la ureche să aleg unul și să spun că este cel mai bun de până acum. Alegerea nu este chiar atât de simplă pe cât pare, pentru că primii ani sunt de o inconsecvență absurdă. Primul deceniu din viața aproape oricui om este special, nu? Suntem atât de aproape de paradis atunci. Avem o legătură specială cu sacrul din jurul nostru. Copiii văd lucruri pe care adulții au uitat cum să le vadă, nu? Dar să fie acesta cel mai bun deceniu din viața omului? Sau a mea? Nu cred, pentru că acest prim deceniu este învăluit în uitare. Cât ne mai aducem aminte din ce a fost atunci? Al doilea deceniu ar fi, să spunem, o furtună de emoții. Trecem de la copilărie la adolescență și la viața de adult în mai puțin de 10 ani. Ce să înțelegem din asta? Totuși, acest deceniu are farmecul lui, de care ne va fi dor. Întrebarea te poate încurca. Cel mai bun? Cum adică? Cel mai bun în ce fel? Dar, oricare ar fi domeniul la care se referă întrebarea, cred că este acesta care abia a trecut de jumătate. Paradisul copilăriei este pierdut pe vecie și mă uit spre el cu un zâmbet melancolic. Copilăria, ca orice paradis, ne exilează la un moment dat și, cu timpul, parcă nu mai vrem să ne întoarcem. Iar deceniul adolescenței mă îndepărtează de mine cel de acum. Nu mai sunt, într-un fel, personajul de atunci sau personajele, pentru că am fost copilul, adolescentul și adultul. În deceniul acesta mă simt eu cel mai bun. Văd lumea cu alți ochi, în urma lecturilor și anilori de facultate, am publicat cărți, scriu în continuare, am o altă perspectivă asupra viitorului, sunt căsătorit. Ce-mi pot dori mai mult?

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Nu am

Nu am un „cel mai bun deceniu“. Cred că am început să mă simt bine, împăcat cu mine, spre 40 de ani (anul ăsta împlinesc 50). De ce? Pentru că de pe atunci nu m-am mai simțit intimidat aproape de nimic: oameni, întâlniri, sarcini, proiecte și mai știu eu ce. De pe atunci mă simt cu un echilibru sigur (nefragil), am destul curaj și chiar o bună îndrăzneală (nu e ea favorita norocului?). Evident, nu mă lipsesc de bun simț, de respect, de smerenie și de admirație. Odată cu toate acestea, am început să nu mai aștept oportunități/șanse, ci să le creez singur, să înțeleg că soluția (și în arte) este să îți faci propriul drum (dincolo de mode, temeri, obstacole, vitregii), chiar dacă el nu ar fi decât o cărare. E a ta și trebuie să te reprezinte, fără niciun compromis. Așa că, înarmat astfel, de pe la 36 de ani, am început să public cea mai mare și importantă parte a muncii mele de literat (de până acum): cinci volume de poezie (din cele opt) și cele patru cărți de dialog. Plus colaborări pe la reviste: cu cronici, poeme, interviuri, eseuri. Adaug aici că am știut să cunosc oameni de răspântie, să ucenicesc și, apoi, să coagulez energii: să strâng, la rândul meu, pe alții. Așa au fost posibile toate evenimentele pe care le-am făcut (deja de douăzeci de ani), grupul de litere-sunete-și-culori „Caii verzi de pe pereți“ (până în 2018) și, de la începutul acestui an, asociația și revista „Epithet“. De fapt, dacă mă gândesc bine, sunt încă în „cel mai bun deceniu“, într-unul dilatat, mai ales că și acum am tot aceeași vârstă: mă simt de vreo treizeci și ceva de ani și vârsta mea psihologică nu dă (încă) semne că are aceeași grăbită derulare ca cea biologică. Am scopuri, sunt relaxat, ironic-lucid și știu să râd și să nu am resentimente. Iar literatura mea nu este ambiție, marcator de status și dătătoare de prestigiu social, ci cel mai serios lucru din lume, felul în care primesc și îmi trăiesc viața cu toate ale ei: frumuseți (mai ales) și necazuri. Ea e și poartă, și țară promisă, și drum.

Cornel UNGUREANU

Începutul de mileniu

Cel mai bun deceniu al meu a fost între 2001 şi 2010 cu pagini de jurnal, cu proiectele grupului „A treia Europă“ şi ale Geografiei literare a României, cu Istoria secretă a literaturii române, cu monogtafiile despre Slavici, Goga şi Petre Stoica.

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Prețuri noi

Am fost profesor metodist (didactician, cum s-ar zice), aproape întreaga carieră didactică, la Școala Normală (azi îi spune, mult mai banal, colegiu pedagogic), unde am „scos“ treizeci de generații de învățători (azi, profesori pentru învățământul primar, destul de pretențios). Cele trei decenii de „normalism“ nu le pot fragmenta nicicum. Ele stau mărturie, în întregime, unei cariere profesionale de care sunt foarte mulțumit. Sunt mulțumit și pentru faptul că un procent însemnat dintre absolvenții noștri sunt dascăli azi de cea mai bună calitate, la oraș sau la țară. Mărturisirile pe care le primim, eu și colegii mei profesori, la întîlnirile de 10, 20, 25 de ani cu foștii elevi, sunt relevante (poate ar trebui să folosesc cuvintele de învățătoare, educatoare, eleve, pentru că 99% dintre subiecți erau fete, dar nu-i corect nici să-i discriminez pe acei fericiți de genul masculin, deloc toxic, ce rotunjeau statistica pedagogică!). În cadrul activității principale „normaliste“, aceea de practică pedagogică (pregătirea și predarea lecției, apoi evaluarea activității) era esențial momentul autoevaluării (din păcate, azi, se pare că acest învățământ este în stare critică, în primul rând din pricina noilor legi și regulamente). Momentul autoevaluării era cel mai dificil de rezolvat de către elevi, chiar dacă activitatea desfășurată fusese de calitate. Noi, românii, se pare că nu prea reușim să ne autoevaluăm cumsecade. Nu-i nimic, totul se învață. Precum elevii mei de altădată. Cu tema de față, România literară atinge un punct foarte sensibil! Ca să nu mai vorbim în cel mai sensibil domeniu, acela al literaturii. Nu dau decât un exemplu: cutare cetățean, autor pe speze proprii și autoevaluare pe măsură, autor a

zece, douăzeci sau treizeci de volume de maculatură (fie veche, mucegăită, fie de tip nou, de corectă implicare prezenteistă), care se vede pe sine ca geniu nedreptățit al patriei.

În privința activității literare, iarăși nu pot rupe un deceniu din cele trei în care am fost redactor al revistei „Euphorion“ (între 1991 și 2022). O muncă folositoare și plăcută, aproape nerenumerată, în urma căreia a rămas un teanc frumos de reviste. Și totuși, poate că ar trebui să aleg tumultuosul deceniu de sfârșit de secol și mileniu, când făceam revista cu regretatul prieten Iustin Panța, pe când umpleam scrumiere de jad prin suburbiile cerului sibian. E acesta și un prilej de a arăta cum stau lucrurile acum: nu mai sunt, azi, decât un simplu colaborator al revistei care poartă numele simbolului poeziei.

Cu privire la activitatea strict personală, creatoare așa-zicând, aleg un deceniu care deocamdată nu-i decât un lustru, din 2018 încoace. O perioadă în care, în urma unor mari suferințe fizice, am învățat să dau vieții „frumuseți și prețuri noi“. Un fel de procesiune de purificare a „ogorului“ propriu (cum străbunii noștri romani, o dată la cinci ani, își purificau cetatea sau ținutul într-un alai ceremonial). Sper că aceste prețuri să se regăsească în vreo două cărți la care lucrez, în următorii ani. Ca apariții editoriale, în acestă perioadă, amintesc două cărți la care țin foarte mult și care au fost foarte bine primite: Pescar de cuvinte, versuri, din 2019, care a beneficiat de cel puțin zece frumoase cronici (între care două în România literară, de Ioan Holban, respectiv Vasile Spiridon) și O grădină a poeziei, eseuri critice, din 2021, de asemenea bine primită și comentată (inclusiv în România literară, prin Adrian Alui Gheorghe). Nu știu când se va încheia acest deceniu, început brutal și continuat surprinzător. Autoevaluarea nu mai are aici nici o putere. Decizia aparține altcuiva, altundeva.

Răzvan VONCU

Nu-mi plac bilanțurile

Nu-mi plac bilanțurile și, cu atât mai puțin, să vorbesc despre mine. Cred, pe urmele lui Bacovia, că „Nimic nu rămâne“ și, dacă Bacovia, la nivelul lui, credea asta, noi, cei de azi, avem și mai puține argumente să-l contrazicem.

Dar înțeleg anvergura literară a întrebării, una cu adevărat importantă. Trăim, pe de-o parte, într-o epocă de contestare a autorității de evaluare profesională și, implicit, de egalizare forțată a valorilor (sub presiunea unei ideologii de stânga absolut nesuferită). Pe de alta, libertatea de exprimare – un bun pe care cred că nu-l vom prețui niciodată îndeajuns – i-a dispensat pe mulți semeni de-ai noștri de necesitatea de a avea ce exprima și de obligația de a-și îmbrăca mesajul într-o formă artistică demnă. Se uită sistematic că justificarea libertății de exprimare este interesul public: despre ce interes putem vorbi în absența valorii? Mulți, foarte mulți scriitori de azi, dacă nu cumva majoritatea, au despre ei înșiși cele mai aberante aprecieri cu putință și nu știu, pur și simplu, să se situeze în viața literară și în ierarhia inevitabilă a valorilor contemporane. De aceea, o asemenea anchetă, care invită la un examen de conștiință, e necesară și răspund bucuros la ea.

Pentru un critic, intervalul cel mai favorabil (o spun mai mulți, nu e invenția mea) pare a fi cel dintre 50 și 60 de ani. La această etate, a acumulat suficientă cunoaștere, dar încă are energia marilor proiecte. Nu mă pot opri să constat, totuși, că înaintașii nu confirmă această regulă: E. Lovinescu avea numai 45 de ani când a publicat primul volum din Istoria civilizației române moderne și 46 când l-a publicat pe primul din Istoria literaturii române contemporane. G. Călinescu avea numai 42 de ani când a dat Istoria literaturii române de la origini până în prezent, iar Nicolae Manolescu era deja Nicolae Manolescu la numai 30 de ani…

S-ar zice, prin urmare, că nu e deloc obligatoriu ca subsemnatul să se afle, la cei 54 de ani câți are acum, aproape de jumătatea celui mai bun deceniu al vieții sale: se poate ca acel deceniu să fi trecut deja (fără ca eu să fi dat ceva de valoare, în comparație cu modelele de mai sus) sau, dimpotrivă, să nu fi venit încă.

E indubitabil, însă, cel puțin pentru mine, că abia în urmă cu un deceniu am găsit mediul prielnic pentru creație: desigur, în măsura în care sunt capabil de așa ceva. În 2010 începeam să scriu în România literară, iar în 2015 deveneam component al redacției. Aceasta este, încă înainte de a fi un mediu în care criticul are vizibilitate (deci activitatea sa critică are unele consecințe asupra sistemului de valori actual), unul care îi solicită toate resorturile intelectuale. De la filtrul critic personal – „sita“ sau „ciurul“ despre care vorbește Nicolae Manolescu – la stilul cronicii sau al eseului, de la echilibrul judecății de valoare la regularitatea citit/scrisului, cu nimic mai prejos de cea a unei uzine. De obligația de a fi la înălțimea marilor intelectuali care alcătuiesc redacția și cercul ei cel mai apropiat de colaboratori permanenți nu mai vorbesc.

Se poate observa, din exterior, că perioada coincide cu o schimbare și la nivelul cărților mele. Până la venirea la România literară publicasem destul, însă mai ales volume legate de cercetările mele academice ori culegeri de cronici, apărute la edituri mici, fără mare impact. După 2010, ceva s-a schimbat, și în ce privește apariția propriu-zisă a cărților mele (care s-au bucurat de o neașteptată desfacere și receptare critică), și în ce privește profilul lor. Am publicat mai ales volume ample de sinteză sau studii critice și de istorie literară, datorate în mare măsură faptului că pot fructifica „postul de observație“ în care mă aflu, din care văd în timp real cam toată tectonica vieții noastre literare.

Nu aș omite nici detaliul că din 2017 sunt implicat și în proiectele Uniunii Scriitorilor, ceea ce mi-a permis să cunosc, practic, întreaga „hartă“ a literaturii noastre actuale. Aceasta constituie un avantaj pentru criticul literar, mai ales azi, când cărțile circulă atât de greu între regiunile țării.

Dar… ce valoare au toate acestea, abia cititorul (și, înainte de toate, Marele Cititor care este, în cultură, Timpul) va da seamă, nu eu.

Varujan VOSGANIAN

Fiecare deceniu a fost cel mai bun

Care e cel mai bun deceniu din viața unui om? Iată o întrebare la care nu există un singur răspuns. Căci ar trebui să răspundem, mai întâi, la întrebarea: ce e mai bun într-o viață? Prima iubire sau, dacă nu ea, atunci marea iubire? Liniștea monotonă sau neliniștea tumultuoasă? Zadarnica și zănatica tinerețe sau maturitatea plină de înțelepciuni încâlcite? Starea de rebel fără cauză sau servitutea voluntară? Bucuriile sufletului sau ale trupului, întrebare la care ar fi simplu să răspundem dacă am fi numai trup sau numai suflet, dar, fiind și una și alta, trăirile unuia și ale celuilalt nu prea se potrivesc?

Și, în fond, care ar fi unitatea de măsură a acestei axiologii a existenței? Mulțumirea ta despre tine, mulțumirea ta despre ceilalți sau mulțumirea celorlalți despre tine? Simetriile sau asimetriile dintre nădejdi și deznădejdi?

Mi-ar fi mult mai ușor să vorbesc despre cele mai frumoase momente din viața mea. Ceea ce nu e totuna cu a spune care a fost deceniul cel mai bun, căci momentele frumoase sunt risipite prin întreaga mea viață, de la vârsta de cinci ani când am primit cadou de la mama o mașină cu pedale, obiect rarisim în anii ’60 în mahalaua Tăbăcarilor din Focșani, până la apariția, după șase decenii, a noii mele cărți de poezie. Acele momente, însă, sunt fragile, ele nu pot urni un deceniu întreg, într-o parte sau alta a pendulului fericirilor.

Așa că iată răspunsul meu: nu există un deceniu mai bun ca altul. Fiecare a avut bucuriile și durerile lui, ele sunt incomparabile, în asta constă sublimul sau dramatismul lor. Ca să nu mai spun că s-au trăit diferit la vârste diferite. Aș putea clasifica, însă, deceniile după categorii.

Deceniul ‘60 – ‘70 a fost cel mai jucăuș. Copilăria mea a fost înțesată de jocuri, am scris despre ele pagini de proză și de poezie, oricât aș scrie, n-ar fi de ajuns. De la război și pace, hoți și vardiști, liberi și prinși, norocoși și păgubiți, toată lumea încăpea în jocurile acelea și încă mai rămânea ceva loc pentru ceea ce imaginația adăuga.

Deceniul ‘70- ‘80 a fost cel mai proaspăt, al curiozităților și marilor descoperiri, inclusiv în ce mă privește. Niciodată nu m-am uitat mai mult în oglindă, chiar dacă pe atunci nu mă bărbieream zilnic. Învățam să-mi cunosc trupul cunoscând trupul femeii. Învățam să cred că orice e posibil și învățam să fiu liber pe cont propriu, căci încă nu fusesem pus la încercare în întâlnirea cu lumea.

Deceniul ‘80 – ‘90 a fost cel mai profund. Nu trebuia să mă prefac, nu aveam de ce să mă amăgesc și să-i amăgesc pe ceilalți, nu aveam nimic de oferit. Am citit mult, am frecventat Biblioteca americană și Biblioteca franceză, am învățat limbi străine, fără să știu dacă am să le pot practica vreodată. Am scris cărți despre care aflam că, după rânduielile de atunci, nu pot fi publicate. Trăiam mai ales prin presimțiri, m-am pregătit pentru o viață care avea să vină, niciodată lumea din mine nu a fost mai largă prin comparație cu cea din jurul meu. Deceniul acela a fost o elegie a lucrurilor interzise, eram mai ales ceea ce îmi era interzis.

Deceniul următor a fost cel mai palpitant. Am înțeles că nu fusesem educat să fiu liber și, înainte de a mă potrivi sau nepotrivi cu lumea, simțeam cât e de greu să mă potrivesc cu ceea ce nădăjduisem. O bună parte din ceea ce strânsesem cu grijă în suflet s-a risipit. Asimetria a fost de sens contrar, niciodată lumea din jur n-a fost mai largă prin comparație cu ceea ce era în mine.

Primul deceniu al noului mileniu a fost cel al maturității profesionale. Să zicem că până atunci fusesem ca un incaș care se preumblă, nedumerit, printre linii fără sens, de culoarea caolinului, și, deodată, e suit într-un avion și vede că liniile acelea alcătuiesc tot felul de simboluri. A fost pentru prima și, probabil, singura oară în viața mea când am avut prilejul să schimb ceva. Să-ți pui semnătura și, apoi, privind pe fereastră, să vezi cum viețile oamenilor se schimbă după semnătura ta. O șansă rară oferită într-o viață de om. Am avut predica mea de pe munte, chiar dacă nu și pe fericiții ei.

Deceniul următor a fost cel mai bun din perspectiva creației literare. Am publicat câteva romane, volume de poezie și nuvele, personajele mele au străbătut meridianele. Tot atunci am înțeles că viața mea s-a împărțit în două, jumătate din ea trăită în comunism, fără să mă contaminez cu totul, jumătate în postcomunism, fără să mă vindec cu totul.

Despre deceniul pe care îl trăiesc, ce pot să spun? Cărțile pe care le citesc se împart în două, cele care mă plictisesc și le abandonez, fără să mă intereseze continuarea, și cele pe care continui să le citesc cu nedisimulat interes. Să zicem că deceniul prin care trec e ca o carte din a doua categorie.

Constantin ZAHARIA

1997-2007

Recunosc că am traversat diferitele „epoci“ de viață într-un soi de inconștiență. În copilărie, eram protejat de familie; în perioada studiilor, trăiam cu oarbă încredere în ceea ce învățam citind, iar mai târziu, tânăr profesor, în anii cei mai grei ai ceaușismului, această încredere s-a consolidat, pornind eu de la credința că este suficient să hotărăști că lumea este normală, în ciuda neajunsurilor de tot felul, pentru ca universul pe care ți-l construiești să capete caracteristicile dorințelor tale. Așa se face că între 1981 și 1988 am trăit, în afara slujbei de profesor de literatură română la un liceu industrial, într-un paradis strâmt, de 8-10 mp, în apartamentul părinților: o cameră cu un pat, o masă, un scaun și o mică bibliotecă cu volume alese cu grijă, căci restul cărților se afla în sufragerie. Aranjate pe rafturi mai vaste, dar de interes mai puțin imediat, acestea făceau obiectul unor incursiuni periodice, dictate de motive când compulsive, când profesionale. Este perioada în care am citit ca un apucat, pe rupte, scurtând orele de somn, chiar și pe întuneric, căci în cursul lungilor întreruperi de curent citeam la lampă ori la lumânare, cu plapuma trasă până la nas și cartea deasupra, susținută de o invizibilă mână, dacă nu plutea singură din dorința de a fi parcursă. Așa i-am buchisit pe Borges, Dostoievski, Thomas Mann, Mircea Eliade, Umberto Eco, Cioran, ca să nu-i numesc pe scriitorii francezi care-mi erau dragi și pe care-i știam deja, de la Flaubert la Proust și chiar dincolo de el; la fel, pe Roland Barthes, Carl Gustav Jung, Foucault, Heidegger și o mulțime de teoreticieni ai literaturii. Cu prietenii ascultam muzică, mai ales clasică, eram fascinat de Schubert și César Franck (în a cărui sonată pentru pian și vioară am ghicit sonata lui Vinteuil), de Ravel și Vivaldi.

Și totuși, nu acesta a fost cel mai bun deceniu. Perioada cea mai prielnică a fost cea cuprinsă între 1997 și 2007. Profesional vorbind, multe lucruri s-au dezlegat în acest interval: după 1996, anul susținerii tezei de doctorat la EHESS, am obținut o bursă postdoctorală acordată de AUPELF, pe o perioadă de 6 luni (octombrie 1997 – martie 1998), am fost bursier RELINK la New Europe College (1999-2002), mi-am publicat teza de doctorat (1999), am scris articole care au apărut în publicații de prestigiu, am fost profesor invitat la EHESS (2005-2007), am descoperit și transcris patru manuscrise inedite ale lui Cioran, la Biblioteca Literară Jacques Doucet (2005-2006), publicate de Editura Humanitas ceva mai târziu, în 2011, 2012 și 2021.

Cât privește viața personală, anul 2005 a fost o placă turnantă. Cel mai bun lucru făcut până acum a fost căsătoria cu actuala soție, în decembrie 2005. Evenimentul a avut loc în Corsica, într-un sat cu 42 de locuitori, deși locuiam la Paris. Fiind vorba de o recidivă, faptul că această căsătorie durează, în condiții apropiate de primii ani, dovedește că nici soția, nici eu nu ne-am înșelat. The rest is silence.

Florina ZAHARIA

De ce n(i)u

Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre Un deceniu de literatură română, celebrul titlu semnat de Răzvan Voncu, pentru că întrebarea-propunere mă duce cu gândul direct acolo, mi-ar fi plăcut să existe în agenda mea literară această panoramă editorială și editabilă, dar, din păcate, un deceniu de literatură în viața și biografia personală, sau a oricărui scriitor, nu neapărat a mea, înseamnă, de fapt, ca noțiune temporală, o pagină-clipă sau zecideani-clipă.

Decenii comprimate în câteva momente de viață, poate luni, foarte rar, ani. O viață pe care nu o măsurăm în decenii, ci în respirații, în proiecte, în reușite sau insucces, în zâmbete sau tristeți.

Primul meu deceniu literar prolific și foarte creativ a fost în perioada debutului de la 22 de ani și a următoarelor trei cărți pe care le-am scris apropiindu-mă foarte mult de ceea ce eram eu care simțeam gustul apei, poate și gustul aerului, cea care învăluiam lumea trăgând de/în mine. Nu am evaluat prezentul și trecutul în decenii, măsura aceasta pare o stare mult prea incomodă dacă se concentrează pe luciditate și bilanț. Am încercat ca măsură de timp emoția și realitatea. Insuportabil uneori, dar o alegere care îmi fixează foarte bine prezentul. Raportat la un prezent viu, ne lovim uneori de luni sau chiar ani care se trântesc cu zgomot în urma noastră, ca niște uși gata să ne trezească sau să ne închidă capitole. Anii creativi care așază peste noi și cerul, și ploaia, și viața într-un fel bun și nesofisticat reprezintă acea terapie care ar putea diagnostica și salva.

Cei mai buni ani ai mei, cu timp de calitate, sunt anii în care am aflat că „să vrei cuvinte nu-i foame/ ci o boală / este o lipsă de munți“. Anii în care am scris și construit la propria ființă, anii la care am lăsat o ușă deschisă să pot adăuga oricând ceva.

Construiesc, de ce nu, la propriul deceniu memorabil.

Mihai ZAMFIR

11-20 de ani

În general, această întrebare e mai degrabă tristă, pentru că e o întrebare de final, de bilanț. Sigur, nimeni nu știe exact formula bilanțului propriu, dar, în orice caz, e o întrebare de încheiere. Bănuiesc că majoritatea răspunsurilor la o asemenea întrebare spontană trimit la deceniul celor mai mari succese profesionale, succese de carieră, premii, bani și așa mai departe. Sau atunci când au ajuns la o dezvoltare pe care o consideră, personal, optimă. Răspunsul meu va fi puțin diferit, pentru că m-am tot gândit la eventualitatea unei asemenea întrebări și am ajuns la concluzia următoare: la mine, viața nu a fost, până acum, o viață spectaculoasă. A contat mai ales realizarea intelectuală.

Și atunci răspunsul meu e următorul: cel mai bun deceniu pentru mine a fost al doilea deceniu de viață. Adică, deceniul dintre 11 și 20 de ani. Atunci a fost punctul cel mai fericit de până acum. Am aflat atunci cum e viața, în general și cum ar putea să fie a mea. Am văzut de atunci care ar fi posibilitatea de a mă specializa în ceva. Mi-am dat seama care va fi vocația mea, în momentul în care am început să scriu și în momentul în care am început să învăț limbi străine: 4-5 limbi străine mi-am propus să știu bine și am început să le învăț la 11-20 de ani. Primele confruntări sociale, globale – tot atunci au fost. Am luat Bacalaureatul la vârsta de 16 ani cu medie maximă și cu diplomă de merit. Am intrat la facultate peste puțin timp, peste 3 luni, pe locul 2 din 300 și ceva de candidați, pentru că erau puține locuri. Așadar, într-o primă confruntare colectivă am putut să fiu satisfăcut. În aceeași perioadă au fost primele iubiri. Am aflat ce este amorul, am aflat mai ales partea lui minunată, pe care sper să o rețin cât timp mai am de trăit. Au fost, de asemenea, anii în care am început să scriu. Proză, poezie, eseu. Nu mai puțin important: au fost anii de lectură intensă. Citeam în demență, să zic așa. La început fără mari alegeri – și până la 20 de ani tot fără mari alegeri. Am citit tot ce mi s-a părut interesant. Nu tot ce îmi cădea sub mână, ci tot ce îmi dădeam seama că e interesant pentru mine. Și atunci, evident, mi-am făcut și un proiect de natură profesională. M-am gândit ce va trebui să fac cu viața mea. Va trebui să scriu. Să scriu și să scriu!

S-a mai întâmplat atunci ceva foarte important pentru mine. Mi-am fixat opiniile politice perfect. Am văzut în ce țară trăiesc, am văzut în ce situație se află lumea din jurul meu și mi-am fixat opiniile mele politice, neschimbate până astăzi: sunt de un anticomunism feroce. Faptul că acasă se vorbea în șoaptă, că nu aveai voie să asculți radiouri străine, că în jurul meu erau arestați oameni pentru opiniile lor – o atare situație mi-a creat o viziune politică neschimbată până astăzi.

Pot să spun, de asemenea, că în această perioadă am vrut să nu mai depind de alții. Am vrut să lucrez, oricât ar fi de puțin, dar să îmi câștig banii singur. De aceea, din timpul facultății, am început să fac supliniri, la școli elementare, la liceu. Mă înțelegeam cu profesorul – îmi dădea 5 lei pe oră și îi suplineam ora. De regulă: română, istorie sau limbi străine. Tot atunci am început să public diverse articolașe; nu erau mare lucru, erau texte despre cultură și civilizație în general, pe unde se putea, la Agerpres de regulă. Primeam și pentru aceste texte ceva bănuți; nu mulți, dar pentru mine contau foarte mult.

A fost, pe de altă parte, și perioada în care mi s-a definit patriotismul. Tatăl meu a murit când eu aveam 17 ani. Pentru că situația familiei era grea, am apreciat foarte mult bursa pe care am primit-o: bursa obișnuită și bursa specială, care mi s-au dat de-a lungul întregii facultăți. Nu am mai putut niciodată să întorc spatele țării care, prin reprezentanți anonimi, mi-au dat bursă tot timpul facultății. Așa încât, și pozitiv, și negativ, al doilea deceniu a fost nu numai cel mai important, ci a fost și cel hotărâtor pentru mine. A fost deceniul pe care îl rememorez azi cu cea mai mare plăcere.