Profil de autoare
Scriitoarea americană Kerri Maher a studiat la Columbia University, de unde a obținut un Master in Fine Arts. Fondatoare a revistei literare de proză scurtă pentru tineri YARN, a ținut, timp de opt ani, cursuri de scriere creativă mai întâi la Columbia University, apoi la Fairleigh Dickinson University din New Jersey. A debutat în 2018 cu romanul The Kennedy Debutante, urmat, în 2020, de The Girl in White Gloves. În 2022 publică cel de-al treilea roman, Librăreasa din Paris (The Paris Bookseller; Humanitas Fiction, 2023), care-i asigură recunoașterea internațională, fiind tradus în peste 15 țări. Cel mai recent roman al ei – All You Have to Do Is Call – apare în 2023. Este, de asemenea, autoarea volumului de memorii This is Not a Writing Manual: Notes for the Young Writer in the Real World, semnat cu numele Kerri Majors.
În toamna anului 1919, la Paris, tânăra americană Sylvia Beach, inspirată de Adrienne Monnier, prietena și ulterior companioana ei, deschide o mică librărie de limbă engleză numită Shakespeare and Company, fără să știe, la vremea aceea, cât de important avea să devină gestul ei pentru istoria literaturii, dar și pentru propria viață. La Shakespeare and Company îi întâmpină pe cei mai mari scriitori ai zilei, Ezra Pound, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, dar și pe mulți artiști, filosofi și compozitori, care ajung să îndrăgească exploziva comunitate cosmopolită din jurul librăriei. Dar cel pe care Sylvia îl așteaptă mai cu seamă este James Joyce. Scriitorul irlandez nu va întârzia să-i treacă pragul, iar pe cei doi îi va lega o prietenie tumultoasă, țesută în jurul unui imperativ: publicarea controversatului roman Ulise. Când acesta este interzis în America și în Anglia, fragmentele apărute în reviste fiind etichetate drept pornografie, Sylvia decide, asumându-și toate riscurile, să-l publice ea însăși sub egida librăriei Shakespeare and Company, convinsă fiind că este o capodoperă. Shakespeare and Company, casa generației pierdute, ecranul pe care se proiectează marile prietenii literare ale secolului XX, dar și micile furtuni existențiale ale protagoniștilor, este rodul convingerii Sylviei Beach că literatura trebuie să fie neîngrădită și accesibilă cititorilor. Romanul lui Kerri Maher, Librăreasa din Paris, ne oferă o perspectivă seducătoare asupra istoriei unei librării iconice și a fascinantei sale fondatoare. (Editura)
La o săptămână după scrisoarea de la Carlotta, Ezra Pound a trecut pe la ea. Era începutul lui octombrie, și ea nu-l mai văzuse din iulie, de la prânzul din apartamentul lui André Spire, de când, spre marea ei încântare, Joyce devenise o prezență aproape cotidiană la Shakespeare and Company. Erau în stare să petreacă împreună ore întregi cu jocuri de cuvinte și tachinări despre călătorii, cărți și prieteni comuni. Alături de el, activitățile cele mai banale se metamorfozau literar: ea își lua țigările la fumat, fursecurile lui Adrienne erau bucățele de mană, iar el îi îndemna pe clienți să citească poemele lui Whitman cu închinăciuni, de fiecare dată când Sylvia punea în mâinile cuiva volumul Fire de iarbă. Joyce era pe-atât de sclipitor, pe cât o sugera propriul scris. Chiar mai mult de-atât. Se întâmpla deseori ca ea să fie nevoită să-și repete că aceasta era chiar viața ei reală, că James Joyce îi era prieten, că el ținea la ea suficient de mult încât să vină la librăria ei ca să petreacă împreună o oră sau două în aproape fiecare zi din săptămână.
Vizita lui Ezra la librărie era neprețuită, în parte pentru că se întâmpla foarte rar. În loc s-o antreneze în discuții despre cele mai recente cărți expuse, el se apuca imediat să verifice mesele și scaunele – ceea ce în ziua aceea era cât se poate de oportun, căci tocmai cumpărase o măsuță ce zăcuse abandonată pe marginea unui drum de țară și care avea nevoie de reparații. La nici câteva minute de când sosise, el era deja întins pe podea, cercetând cu privirea partea de dedesubt a vechiturii, încercând să-și dea seama unde era problema și care era soluția pentru starea ei instabilă, în timp ce o întreba:
– Ai auzit ultimele noutăți despre Ulise?
– Nu, povestește-mi. Trebuie să fie foarte proaspete, pentru că Joyce a fost aici acum două zile și n-a pomenit nimic.
– O, dar el știe de-o săptămână!
– Să știe ce?
– O să fie un proces.
– Cum? Și el să nu-mi spună nimic?
Se simțea rănită, ca un copil dat afară de la un joc de-a prinselea.
Ezra a ieșit de sub masă și s-a așezat pe podea să-i explice.
– A doua zi după atentatul de pe Wall Street, John Sumner s-a înjosit până acolo încât să intre în librăria din Washington Square numai și numai pentru a cumpăra ultimul exemplar din The Little Review, în care se găsește episodul cu Nausicaa din Ulise. Apoi a trimis brigada de moravuri s-o aresteze pe patroana librăriei, Josephine Bell, pentru vânzare de material pornografic. Iar acum ea și cele două editoare ale revistei, Jane și Margaret, sunt aduse în fața instanței de judecată din New York sub acuzația de obscenitate. Le apără John Quinn.
– Nu e cu putință!
– Ba da, a spus Ezra și s-a vârât din nou sub măsuță, unde s-a chinuit să desfacă ceva.
Sylvia a rămas cu gura deschisă și cu pumnii strânși pe lângă corp. În cele din urmă, a reușit să întrebe:
– Josephine Bell nu este căsătorită cu partenerul ei de afaceri de la librărie? Eggie Arens? De ce nu l-au arestat și pe el?
– Probabil că nu era acolo când a venit poliția.
Ezra a reușit în sfârșit să scoată ce trebuia desfăcut, cu un icnet și un „Evrica!“.
Sylvia se îndoia foarte tare că, întâmplător, soțul lui Josephine nu fusese de față la arestare și că, tot întâmplător, fuseseră trimise în judecată trei femei: Bell, împreună cu Margaret Anderson și Jane Heap. Oricât de deschis la minte era Ezra în multe privințe, nu agrea prea mult feminismul, iar în acea dimineață ea nu se simțea în stare să-l provoace. Dacă își însușise ceva pe când militase pentru votul universal, învățase că este mai important uneori să taci decât să deschizi gura. Mai era și durerea ascuțită pe care o simțea în piept la gândul că Joyce nu se obosise să-i spună nimic din toate astea. Oare doar pentru că era femeie?
Și-a aprins o țigară și a tras din ea cu atâta sete, încât mai că s-a înecat cu fumul.
– Și de ce a făcut Sumner asta exact a doua zi după atentat? Nu-mi închipui că a fost o simplă coincidență.
– Exact! Sumner detestă tot ce este străin. Tot ce este autentic. Orice noutate. Dacă mă întrebi pe mine, stă pe urmele lui Joyce de foarte mult timp doar pentru că este irlandez.
Firește. Pentru că, deși New Yorkul era pe jumătate irlandez, ei erau irlandezi americani. Irlandezi din Tammany. Acum că ajunseseră la putere, nu îi tolerau pe cei din rândurile cărora se trăgeau. Imigranții par să fie întotdeauna țapii ispășitori, scrisese Carlotta.
Ezra a dezvoltat ideea cu ceva la care ea nu se gândise:
– Și oricum, Joyce are un aer mai degrabă continental decât irlandez. Poate chiar de rus. Un troțkist. O! Doamne ferește! Iar scrisul lui este cu mult peste mintea cuiva ca Sumner, și sunt sigur că n-are cum să nu-l urască, pentru că e măcar atât de inteligent încât să-și dea seama că nu-l înțelege.
A bătut în masă un cui nou. Când a terminat, a spus, oftând:
– N-ajută deloc că Margaret și Jane au susținut-o cândva pe Emma Goldman.
Anarhista notorie. Și totuși, Goldman n-a fost acuzată de atentatul de pe Wall Street; onoarea i-a revenit lui Luigi Galleani.
– Așadar, Margaret și Jane sunt în vizorul celor de teapa lui Sumner, care încă susțin legea trădării, a spus Sylvia.
Dumnezeule mare, sunt atâtea legi care îi controlează pe oameni: legea Volstead, legea delictului de opinie, legea Comstock…
Ezra a încuviințat din cap:
– Adaugă la asta și faptul că o parte din capitolul „Nausicaa“ este despre masturbare, și atunci avem într-un creuzet laolaltă toate prejudecățile unor minți înguste ale patriei noastre.
Masturbare? Era șocant pentru ea să audă cuvântul rostit în gura mare și cu atâta dezinvoltură. Sylvia nu-și amintea să-l fi rostit vreodată cu glas tare. Ce demodată sunt! Apoi și-a spus că aceasta este una dintre mizele noii literaturi: să rostească lucruri care au rămas de prea mult timp nespuse. În scrisul său, Joyce a folosit cuvântul în mod liber. Masturbare. Așa că a contracarat, hotărând că prietenia sa cu Ezra putea supraviețui unei provocări:
– Bănuiesc că problema are mai puțin de-a face cu Leopold, cât are cu Gerty, care era dispusă să-i arate pantalonașii. Știi, întotdeauna este vina femeii. Madame Bovary. Anna Karenina. Litera stacojie. Sora Carrie.
– Este, a mormăit Ezra, fără să se uite la ea.
Nelăsându-se descurajată și sperând că reticența lui putea fi învinsă, a insistat:
– Se poate ca episodul să-i tulbure așa de mult pe unii cititori pentru că Joyce al nostru nu dă vina pe Gerty pentru excitația lui Leopold?
– Fără îndoială, a zis el neutru.
Ce rușine. Își dădea seama că el se hotărâse să-și țină gura. Calmul acesta evaziv părea să îi cuprindă întotdeauna pe bărbații care de fapt prețuiau relația lor cu ea. În mod clar, ei nu credeau că prietenia poate rezista dezbaterilor directe pe chestiunile de gen. Deși iritată, și-a înghițit cuvintele și, în timp ce-și termina țigara, a căutat o modalitate de a reveni pe un teren comun:
– Ce se întâmplă cu țara noastră, Ezra?
– Este cuprinsă de un somn foarte adânc din care nimeni nu pare în stare s-o trezească, a spus Ezra, ieșind de sub masă, ridicându-se și testându-i rezistența, verificând dacă nu se răstoarnă. Ceea ce nu s-a întâmplat.
– Mulțumesc, a zis ea, uitându-se fix la masă, cu brațele încrucișate la piept. Va putea oare John Quinn să stârnească fiara adormită?
– Așa sper, dar el se tot plânge, pentru că are de apărat în fața Curții Supreme un caz mult mai bănos.
– Dumnezeule, nu mi-am dat seama că e atât de solicitat. Dar ce părere are despre toate astea domnul Joyce al nostru? Pentru că, se pare, nu vrea să mi-o spună chiar el.
– Omul este un geniu, dar neștiutor precum un copil în asemenea chestiuni. Atâta timp cât e în stare să-și hrănească familia cât de cât și să scrie ore întregi în fiecare zi, nu pare să se sinchisească.
– Dar, oricum, de unde face rost de bani?
De mult timp murea de curiozitate să afle, dar de fiecare dată i se păruse nepoliticos să întrebe; astăzi însă, era suficient de iritată ca să-și scoată capul din carapace.
– Quinn îi mai trimite câte ceva, în schimbul primelor exemplare ale scrierilor lui. Și mai este și Harriet Weaver.
– Doamna Weaver? Harriet? De la The Egoist?
Știa că englezoaica publica Ulise în foileton în revista ei din Londra, așa cum făceau și Margaret și Jane la New York, dar comentariul lui Ezra sugera că sprijinul dat lui Joyce mergea mai departe de atât.
– Chiar ea în persoană. I-am pus în legătură acum mulți ani. Îl susține financiar încă de când scria Portretul. Ea a moștenit atât de mulți bani că nu știe cum să-i mai cheltuie, și consideră că averea a fost făcută pe spatele însângerat al altora, așa că misiunea sa în viață este să o împartă cât mai mult se poate.
Sylvia i-a zâmbit lui Ezra șmecherește:
– Ce noroc că te are pe tine să-i găsești cauze nobile.
– Nu-i așa?
Chiar în acea clipă s-a auzit clopoțelul de la ușă, și înăuntru a pășit, însoțit de o pală rece de vânt de octombrie, nimeni altul decât domnul Joyce în carne și oase.
– Vorbeam de lup! a exclamat Sylvia.
În dimineața aceea rece, el purta obișnuitul lui palton scorțos de lână, cu gulerul ridicat, pantofi lustruiți la capătul picioarelor lungi și subțiri, mustața și părul tunse îngrijit. Era un bărbat frumos, își spunea Sylvia deseori. Cu mult mai distins decât dezordonatul de Ezra care, cu părul lui vâlvoi și obrazul deseori neras, era de fapt mult mai interesant pentru femeile din Cartierul Latin. Îi ajunseseră la urechi zvonuri cum că se culca și cu alte femei pe lângă Dorothy, dar niciodată nu auzise așa ceva despre Joyce.
– Nu văd niciun lup, a zis Joyce, privind în jur dinadins, răsucindu-și încet capul blond deasupra siluetei sale în palton închis la culoare.
– Doar dacă Miss Beach nu a făcut rost de un câine de când am fost ultima dată aici?
– Nici nu mă gândesc, a râs Sylvia, cu toate că și-ar fi dorit un cățeluș în librărie.
Shakespeare and Company avea o pisică neagră, blândă, pe nume Lucky, pe care lui Joyce îi plăcea să o mângâie când aceasta catadicsea să i se ghemuiască pe genunchi în vreo după-amiază.
Rezemându-și bastonul de unul dintre rafturi, s-a dus în librărie și s-a descheiat la palton. Sylvia a mai pus câțiva cărbuni în micul godin din spatele magazinului, simțind în gât un nod de cuvinte, o întrebare care amenința să-i țâșnească din gură: De ce nu mi-ai spus despre proces?
– V-au ars urechile, domnule? a întrebat Ezra, instalându-se chiar în scaunul pe care îl reparase cu aproape un an în urmă.
– „Ca o casă în flăcări“, a răspuns Joyce.
– Washington Irving? a fost propunerea lui Ezra, după cum presupusese și Sylvia: un citat din Istoria New Yorkului.
– Thomas Carlyle, cred.
– Tipic, a zis Ezra, scuturând din cap.
– Oricum ar fi, mie ochii îmi ard, a spus Joyce. Am lucrat de la patru dimineața.
– Dumnezeule, dar când mai dormiți? a întrebat Sylvia.
– Necazurile cele mai mari ale lui Ulise vin atunci când adoarme, a răspuns el, gânditor, cu ochii rătăcind peste rafturile cu cărți.
Ezra a ridicat din umeri către Sylvia de parcă ar fi zis: Vezi? Ce ți-am spus eu? Apoi a început să stea de vorbă cu Joyce în italiană, ceea ce o deranjă pe Sylvia, pentru că italiana sa nu era prea grozavă și nu le putea urmări conversația. Când și-a dat seama că vorbeau despre procesul Ulise, a intervenit în sfârșit:
– În engleză, vă rog. Sau cel puțin în franceză. Mă îngrijorează soarta revistei The Little Review, pentru că este una dintre publicațiile pe care le vând cel mai bine.
Ducându-și mâna la piept, Joyce a încuviințat din cap și i-a spus:
– Touché, Miss Beach. Mie scuse. Aveți dreptate. Domnule Pound, in inglese, per favore.
– Am ocazia așa de rar să-mi exersez italiana, a oftat Ezra. Dar, mă rog, este în regulă. Îi spuneam lui Joyce că ar trebui să-i scrie lui Quinn ca să-i explice în detaliu cum să apere cartea.
– Iar eu nu cred că este rolul meu. Nu sunt avocat.
– Ești artist. Cine știe mai bine decât un artist cum să discute despre artă?
– Quinn mi-a scris în termeni foarte clari că tribunalele americane nu sunt interesate de artă. Ci numai de a lămuri dacă romanul meu conduce sau nu cititorul pe calea pierzaniei. Și eu am încredere că el va convinge judecătorul că nu o face.
Ezra a scos un oftat frustrat și a clătinat din cap.
– Prea bine. O s-o fac eu. Și Yeats o face. Aș vrea ca și tu să iei poziție mai intens.
– „Mai întâi și întâi trebuie să omorâm toți avocații.“
– La naiba, Joyce. Eu nu complotez împotriva lui Henric al VI-lea. Încerc să te ajut.
Încântată de ironia situației – Ezra Pound și James Joyce aruncându-și una dintre cele mai faimoase replici ale bătrânului Will în chiar librăria care îi purta numele –, Sylvia le-a înțeles punctele de vedere: Joyce voia să lase legea în seama avocaților, iar Ezra voia să se asigure că avocatul proceda corect din perspectiva artei. Îi displăcea însă că doi dintre clienții săi preferați erau în dezacord.
– Am impresia, se încumetă Sylvia, că și Margaret și Jane cunosc foarte bine motivul pentru care Ulise merită să fie publicat. Amândouă au scris emoționant despre statutul artistic al romanului. Iar arta nu este pornografie.
– Ar fi nemaipomenit dacă Quinn ar încerca să le vadă altfel decât ca pe două individe perverse din Washington Square, a spus Ezra.
Sylvia simți în stomac ceva ca o piatră care sparge oglinda unui iaz. Cum de o urmărise tocmai la Paris acea frază: individe perverse din Washington Square? Pentru că exact așa le-ar numi, și pe ea, și pe Adrienne, locuitorii altor cartiere mai convenționale dacă ar locui pe Bleecker Street și nu pe rue de l’Odéon. Și deși își dădea seama că Ezra nu făcea decât să repete vorbele lui Quinn despre Anderson și Heap, lipsa lui de remuşcare în a le rosti la rândul său o făcu să scrâșnească din dinți.
– Dacă le disprețuiește atât de mult, atunci de ce le apără?
– Fiindcă are un mare respect pentru el. Ezra a făcut semn cu degetul mare spre Joyce.
Sylvia și-a aprins încă o țigară.
– Ei bine, a spus ea, dându-și seama brusc că se săturase de obtuzitățile lui Ezra, sper că avocatul va fi convingător.
Întorcându-le spatele, și-a făcut de lucru cu niște rafturi, în timp ce Ezra și Joyce au dat-o din nou pe italiană ca să mai discute puțin înainte să plece Ezra.
După câteva minute, Joyce a surprins-o, spunându-i:
– Sper că noi doi nu v-am ofensat, Miss Beach. N-aș putea tolera așa ceva. Sunteți atât de amabilă și plină de solicitudine încât nu pot să vă urez decât tot ce este mai bun.
– O, nu vă faceți griji. Dar… trebuie să recunosc că am fost surprinsă că nu mi-ați vorbit despre proces.
– Nu am vrut să vă supăr. Mi se pare și așa îndeajuns de bulversant.
– Nu sunt de porțelan.
Joyce a zâmbit.
– Nu, sunteți de bronz.
Ea s-a înroșit, deși erau doar niște vorbe măgulitoare.
– Frumos compliment, dar ideea este că vreau să fiu de ajutor, domnule Joyce. Și… Și mai ce? Credeam că suntem prieteni? Suna de parcă ar avea zece ani. Și asta e. Vreau să ajut.
– Mă ajutați deja oferindu-mi relaxarea mea preferată din Paris.
Și-ar fi dorit ca atâtea complimente să fie suficiente, dar nu erau. Ea voia să facă ceva, voia ca Shakespeare and Company să fie mai mult decât un prilej de relaxare. Voia ca Margaret și Jane să fie apreciate altfel decât ca niște individe perverse din Washington Square. Voia ca Ulise să aibă cât mai mulți cititori. Atâtea lucruri de făcut. Cu doar doi ani în urmă, voia o librărie. Acum că o avea, voia și mai mult. Era lăcomie sau ambiție? Să fie oare vreo diferență între cele două?
(Romanul Librăreasa din Paris de Kerri Maher urmează să apară în traducerea Rodicăi Ștefan la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu).