Prin momentul afirmării, scriitoarea clujeană Hanna Bota se încadrează în contingentul nouăzecist al generației postmoderne. Ca mulți congeneri plurivalenți în exprimare, a debutat cu o culegere de poezii, Candidați pentru ploaia târzie, în 1994. (Despre care mărturisește în romanul actual că a fost editată în 3 000 de exemplare, pentru că „era o mare foame de poezie religioasă“ în postcomunismul imediat). Fără să-și întrerupă ritmul editorial în direcția lirică, a publicat primul volum de proză în deceniul următor: Tabla de șah (2006). Șirul creațiilor epice se întrerupe în 2016 cu romanul distopic (cum indică subtitlul) Când în fiecare zi e Joi. Dar în acest an se reia firul evoluției cu romanul complex și arborescent Trei femei, cu mine, patru. Un roman autoreferențial în structura sa organică, întrucât, pe lângă reflectarea realității, autentificată prin „poveștile“ relatate direct de personajele centrale, autoarea se implică în narațiune prin actul creației în sine. Deși păstrează distanța impersonală: „Dar cartea asta e prea puțin despre mine, aici e vorba despre Flora, despre Ilona și Haloma, trei femei, trei generații, trei moduri de a trăi.“ Cu studii universitare în Filologie și Teologie, Hanna Bota își concepe discursul narativ, dincoace de tradiția prozei ardelenești instituită de Slavici și Rebreanu, asimilând experiența livrescă din proza existențialist-trăiristă a lui Mircea Eliade și, mai încoace, a exponenților Școlii de la Târgoviște, care cultivă proza diaristică substanțial autobiografică.
Acoperind un secol de istorie, în Trei femei… se reconstituie cronica dramatică a unei familii de maghiari protestanți din Palatca, un sat cu populație compozită, situat la 40 de kilometri de Cluj. Acțiunea propriu-zisă a romanului se deschide cu întoarcerea dintr-un spital budapestan a întemeietorului neamului, Ianoș Dezmereanul, grav rănit în Primul Război Mondial. Materia romanescă este ordonată în trei cărți conjugate – cât trei romane ce ilustrează concepții și epoci diferite. În „Cartea întâi“ – Sub semnul tăcerii –, protagonistă este Flora, fiica cea mică a lui Ianoș cel marcat de tăcere, ajuns printre fruntașii satului prin trudă și hărnicie. Semnificativ-expresivă este percepția tăcerii abstracte în imaginația copilei: „Iar la ei în casă tăcerea a pus stăpânire peste oameni. Era ca o ființă vie, albă, nicidecum neagră, aproape frumoasă din cauză că aducea multă pace, o ființă abia vizibilă care și-a ales regatul în casa lor.“ De fapt, toate întâmplările din spațiul rural sunt redate cu ajutorul memoriei eroinei („Flora își amintește“), care se căsătorește în 1951 cu liderul protestant Gabi (din religia nouă, „americană“), din neamul Venhard. Ingenioasă este modalitatea stilistică a prozatoarei de a începe fiecare capitol cu formula care încheie capitolul anterior (de genul: Sunt lucruri care trebuie spuse), în sprijinul unității compoziționale.
Nucleul substanțial al romanului îl constituie „Cartea a doua“, Sub semnul plecării. În fresca socială conturată aici, cu referințe politice exprimate în registru critic, geografia romanului se extinde mult peste granițele românești, înspre Ungaria, Israel, Iordania, Palestina, Suedia ș.a. Cu acordul autoarei care-i cere ajutor pentru concretizarea proiectului Trei femei („să fiu personaj în cartea ei“), Ilona, cea de-a doua fiică a Florei, devine narator principal, povestind în majoritatea capitolelor momentele vieții impregnate de tragism, prin prisma unei ființe pentru care plecarea reprezintă „esența sa“. Apăsată de mizeria și de falsitatea existenței din România comunistă, ea renunță, revoltată, la credința religioasă. Apoi se căsătorește cu medicul arab Teofic Faru și emigrează în Țara Sfântă. Neadaptându-se la normele culturii și condiției femeii în spațiul asiatic bulversat de „Intifade“, demna femeie se stabilește cu familia, dificil reîntregită, în orășelul Vaxjö din Suedia. Contribuția ei narativă în rama proiectului Hannei este amplificată de intervențiile confesive ale autoarei (penultima fiică a Florei), care îi mărturisește cu inflexiuni ironice: „Hanna spune că e destul cât îmi amintesc, că dacă n-aș fi uitat, cartea asta ar avea o mie de pagini. Le mai pune ea cap la cap, le mai întreabă și pe celelalte, Lina știe mai multe, ține minte ani, cifre, întâmplări“. Ceva mai redusă și fără amploare ideatică este „Cartea“ finală, Sub semnul hipnozei, ilustrând conflictul dintre generații, maturizate în medii social-politice total diferite. Protagonistă este Haloma, fiica cea mare a Ilonei, care își reconstituie scenele de cumpănă ale vieții, iubirile și trăirile interioare prin numeroase ședințe de hipnoză și autohipnoză ori jurnale de terapie (41 numerotate). Oricum, maniera narativă a Hannei Bota își relevă originalitatea, în acord cu postmodernismul prozei contemporane.
Accentul interesului auctorial fiind pus pe „paradigma existențială“, faptele care influențează viața personajelor sunt proiectate pe fundalul istoric al vremii doar în cazul evenimentelor majore. Prima referință istorică se referă la intrarea soldaților maghiari în sat (se subînțelege: după Diktatul de la Viena), împărțind localitatea frontalieră „în două țări“. Al doilea eveniment datat reconstituie spaima provocată de venirea rușilor care determină dese dezertări pe frontul opus. Spre final este reconstituit și momentul Revoluției din Cluj, într-o tonalitate patetică. Pregnante sunt, însă, mărturisirile de crez literar din diverse contexte. Într-un paragraf din nucleul romanului, Hanna Bota susține: „pentru mine, fantezia și imaginația erau reale, uneori mai adevărate decât realitatea din jur“. Este aceasta concepția creatoare ce subliniază zborul fanteziei din acest roman încărcat cu elemente senzaționale. Crezul conștientizat în condiții existențiale marcate de tragism apare completat spre final: „Mie îmi plac cărțile, cărțile în limba română, mie îmi place să scriu, să scriu în limba română, mie îmi place viața interioară, cea spirituală, care nu are de-a face neapărat cu realizările materiale, și-mi place să fiu în spațiul meu, nu într-un loc împrumutat, un loc al străinului“. În mod simbolic, Epilogul romanului cuprinde spusa fiecăruia dintre membrii familiei plecați departe de țară, reuniți la moartea Florei – în simetrie cu moartea bunicii care deschide romanul – pe tema dezrădăcinării. Spun cu sinceritate: Ilona, Haloma, Mica-Chika, Timotei, Lina, Pianke; pentru ca muribunda ființă să încheie: „am un acasă dincolo, aici totul e atât de trecător.“