Focus Mircea Mihăieș: În vreme de paricid simbolic

Drama sufletului și redescoperirea de sine din perioada acută a suferinței pricinuite de doliul după tată au fost însoțite, în cazul cunoscutului specialist american în iudaism Leon Wieseltier, de redactarea paginilor de jurnal din al căror nucleu s-a ivit cartea Kaddish (1998). Traversarea cernitului an a presupus citirea a numeroase cărți „de profil“, urmată de scrierea cu cerneală îndoliată, în care s-a amestecat sensibilitatea cu datoria, mai întâi filială, apoi intelectuală. Desigur că orfanii sunt de compătimit la orice vârstă, indiferent de gradul în care resimt ei durerea, dar numai cineva care s-a confruntat cu o asemenea dureroasă experiență poate să înțeleagă până la capăt profundul mesaj al cărții Kaddish și, implicit, hermeneutica ei întreprinsă de Mircea Mihăieș în studiul Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. (Editura Polirom, Iași, 2009 și 2023 – ediția a II-a, revăzută).

Mircea Mihăieș se află în postura de hermeneut al unui hermeneut, acesta din urmă, al propriei identități alterate și poate că de aceea dedică exegeza unor prieteni care au trecut prin experiența dureroasă a doliului filial. Ei sunt în număr de unsprezece și, dacă ar fi fost doar zece, aș fi putut spune că era satisfăcută o condiție necesară și suficientă (cvorumul) de îndeplinirea căreia depinde asigurarea desfășurării liturgice a unui kaddish. Oricum, dacă ai trecut prin experiența doliului, este mult mai ușor să pătrunzi sensurile cărții lui Leon Wieseltier, prin intermediul lecturii hermeneutice a exegetului român, iar această afirmație nu se dorește a fi însoțită de un dram de cinism.

La moartea tatălui, milenara lege ebraică, scrisă felurit, i-a impus lui Leon, pentru curățarea de păcate și întru salvarea sufletului celui dispărut, să spună rugăciunea de doliu (kaddish-ul), de trei ori pe zi, timp de un an, la sfârșitul serviciilor religioase obișnuite din sinagogă. Chiar dacă nu mai au cum să constate respectarea ritualurilor din partea urmașilor, „morții poruncesc celor vii“, potrivit și titlului de capitol sadovenian (de obediență masonică) din romanul istoric Neamul Șoimăreștilor. Moartea tatălui creează o falie între fiul și orfanul Leon, întărindu-i urmașului atât sufletul, prin renunțarea, pentru o vreme, la tot ceea ce îi alcătuise obișnuințele sufletești, cât și încrederea că vina față de părinte poate fi expiată.

Schimbarea existențială e cu atât mai credibilă, cu cât, plăcându-i femeile și vinul (lipsește muzica, pentru a fi trei minunate plăceri – după cum ne asigură cântecul de petrecere românesc), Wieseltier are o mare revelație, care îl reîntoarce la vechile texte ebraice descifrate în prima tinerețe și în adolescență. Subtitlul ales de Mircea Mihăieș pentru volumul însoțitor ar putea fi motivat prin următoarea frază: „[…] ne aflăm, explicit, în fața a două personaje: un autor, Leon Wieseltier, care scria istoria anului de doliu în care tradiția îl obligă să spună de trei ori pe zi kaddish-ul, și Leon W., personajul dilematic, actor și obiect al diverselor experimente, frustrări, fobii și suferințe induse de însuși statutul său real-fictiv“ (p. 265).

Citirea cărții lui Mircea Mihăieș mi-a prilejuit accesul la o lume cu care sunt puțin familiarizat: lumea tradiției, a filosofiei (de viață) ebraice și a semnificațiilor ascunse ale kaddish-ului. Este o lume supusă permanentelor confruntări acerbe între doctrine și ideologii, dar în urma cărora tradiția nu iese slăbită, ci întărită și întărâtată. Și când mă gândesc la cât de complicate ni se par ceremonialurile funerare din spațiul creștinismului răsăritean… Într-un loc, exegetul constată cu o ușoară ironie: „[…] «inovațiile» aduse de evreii americani (sfâșierea hainelor e exemplul cel mai eclatant) trebuie văzute în dinamica procesului mental la care tradiția se supune necontenit. Din punctul de vedere al literei Legii, nu există nicio diferență între sforțările intelectuale ale rabinilor de a îmbogăți spectacolul doliului prin înnoirea scenariilor liturgice și evreul american care-și prinde în copci bucățile de stofă. Amândoi vor să salveze ceva: unul, prestigiul, celălalt, hainele“ (pp. 165-166). Trebuie să recunoaștem că pentru ortodocși este mai simplu și mai ieftin să țină doliu. Dacă evreii își sfâșie hainele uneori costisitoare, ortodocșii au posibilitatea de a-și cruța ustensilele de ras, întrucât au interdicția (opțională) de a nu se bărbieri măcar opt zile (ofertă valabilă doar celor ce nu poartă barbă).

Oricum, ocultarea socială a morții și plasarea în plan secund a ceremoniilor mortuare, la care se referă studiile de psihologie socială, nu au ajuns să aibă la noi consecințele grave de dincolo de Ocean, constatate de Mircea Mihăieș: „O asociație intitulată Natural Death Center se dovedește campioana funeraliilor simple, aproape simbolice, in an eco-friendly manner. Pentru a nu distruge natura, înmormântarea ar trebui să constea în plasarea plăcii simple la rădăcinile unui copac. Luați de avântul salvării planetei, eco-cioclii nu ne spun și ce trebuie făcut cu corpul celui mort!“ (pp. 412-413). Probabil că aici se impune debarasarea de cadavrul din dulap.

În fond, marea temă a cărții Kaddish nu este durerea sfâșietoare a doliului filial, ci lupta încrâncenată a religiei în a-și impune și menține ritualul și dogmele. Modul de gândire și comportamentul lumii tradiționale evreiești, indiferent pe ce meridian ar viețui, este reglat de aceste comandamente. Observând că în carte se înfățișează felul monofazic în care se produce trecerea de la o verigă la alta a lanțului tradiției, cronicarul acid comentează, în maniera cunoscută, ce se întâmplă în contemporaneitatea noastră: „A fi parte a tradiției înseamnă pentru mulți indivizi a primi o medalie bună de atârnat la ocazii festive. Afirmarea apartenenței a devenit o marcă a codului social direcționat exclusiv spre autopromovare. Lucru deloc surprinzător, în epoca dominată de indecența corectitudinii politice și de transformarea nerușinării în capital – uneori singurul capital – convertit în poziții, onoruri și recompense“ (p. 293).

Deși în întroducerea la cartea sa, Leon Wieseltier își exprimă intenția de a da paginilor un conținut diaristic, Mircea Mihăieș are la lectură senzația că autorul fuge de confesiune, de accentele patetice, de tot ceea ce ar putea face din propria suferință un nedorit spectacol în ochii cititorilor. După timpul lecturii, în răgazul de reflecție pe marginea celor consultate, autorul american a selectat, din ceea ce i-a atras atenția și a simțit, îndeosebi ciudățeniile și întâmplările insolite. În spatele măștii expresive a scrisului, el și-a camuflat suferința, iar aceasta îi oferă lui Mircea Mihăieș prilejul de a aduce în discuție ceea ce vechea școală a psihanalizei diagnostica prin „nevroză traumatică“ sau, potrivit recentei agende medicale psihanalitice, ce s-ar numi „stare de stres posttraumatic“. În orice caz, postura inevitabilă de orfan îi incumbă lui Leon W. ceea ce psihanaliștii definesc prin „travaliul de doliu“. Indiferent de abordare, perspectivă sau ideologie conținută, pierderea și suferința cauzează aproape în mod necondiționat orice doliu.

Până și Freud atrăgea atenția că nu trebuie considerat, din principiu, doliul drept o stare patologică, acesta fiind urmarea firească, reacția omenească previzibilă și trecătoare în fața pierderii cuiva drag. Nu de lipsă de inteligență o suspectează, de exemplu, Mircea Mihăieș pe Melanie Klein („o papesă al cărei nume, la simpla rostire, face să încremenească armata disciplinată a urmașilor“ – p. 407), ci de incapacitatea de a ieși din labirintul terminologic, în centrul căruia ea s-a cantonat cu obstinație. Toți pontifii tratamentelor psihanalitice, atât de fascinați de abilitatea conceptuală dobândită, sunt văzuți de Mircea Mihăieș a fi intrat, fără să le pese, în spațiul nerușinării și al nesimțirii, cu canapeaua lor procustiană, cu tot.

O canonizare a suferinței nu implică neapărat și profunzimea implicațiilor ei. De murit sau de scris se poate de unul singur, dar numai textul de calitate rămas este mai puternic decât suferința și decât moartea, el adresându-se tuturor, dacă poartă un mesaj cu valoare universală. Sper că, în contextul singular al suferinței filiale supuse canonului impus de kaddish, limba doliului vorbită și scrisă de Leon Wieseltier să reziste vremurilor noastre, în care paricidul simbolic este la modă.

Ca și în excepționala trilogie critică dedicată vieții și operei lui James Joyce, în cartea Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. autorul execută un veritabil tur de forță hermeneutic. Mircea Mihăieș ni se relevă și cu acest prilej același hermeneut de înaltă clasă, același neobosit vânător de sensuri neașteptate ascunse în cărți crude. El îl urmează cu mare atenție pe Leon W. prin hățișul de credințe, mistere și interpretări contradictorii, eliptice și subtile până la criptare, ale textelor referitoare la kaddish: „Nimerit la intersecția tendințelor, confruntărilor, variantelor, presupozițiilor, ipotezelor, respingerilor și reinterpretărilor, într-un cuvânt, în plină bătălie hermeneutică, autorul dobândește ceva din identitatea lui Alice ajunsă într-un straniu Kaddishland: uluirea, încântarea, deruta și frisonul metafizic se îngemănează într-o atitudine de permanentă regândire a ceea ce tocmai fusese decretat drept judecată definitivă“ (pp. 192-193).

Mircea Mihăieș îl citează undeva pe Leon Wieseltier cu un fragment unde se amintește de un prinț orien tal care folosea drept pre text al contemplației o pică tură de rouă. În fond, el nu avea în intenție să o înțeleagă mai bine, ci să înțeleagă ceea ce îi sugera contemplarea picăturii de rouă. Printr-o punere în abis, exegetul român vrea să înțeleagă ceea ce îi sugerează analiza cărții lui Leon Wieseltier și ne transmite și nouă mult din această contami nare textuală. Înainte de a fi scris rândurile de față despre cartea lui Mircea Mihăieș, n-am reușit să înțeleg pe deplin mesajul ei profund. Rapida lectură, realizată la apariția primei ediții, nu a avut efectul scontat. Între timp, mi-am pierdut, relativ recent, tatăl, iar acum altfel văd lucrurile, atât din cauza unei anumite stări de doliu nu neapărat induse, ci izvorâte din mine însumi, cât și grație relecturii cărții Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. Mă simt extrem de onorat că, la paginile 5 și 6 ale revistei România literară, împart „a filei două fețe“ cu strălucitul, originalul și suplul hermeneut Mircea Mihăieș.