Recenta premieră de balet, La piață, de Mihail Zora, însoțită de premiera operei Revoluția, de Adrian Iorgulescu, marchează un salt semnificativ, atât tematic cît și stilistic, în ambele genuri, față de repertoriul obișnuit al scenei Operei bucureștene. Prima prezentare competentă din punct de vedere muzical și de încadrare a celor două lucrări în peisajul muzical al întregii creației românești o face încă de la prezentare, dirijorul spectacolului, Cristian Mandeal. Ulterior, cronicarul muzical Dumitru Avakian, într-o discuție mai largă asupra mai multor momente și evenimente, se referă și la această premieră cu care s-a încheiat recenta stagiune a Operei bucureștene. La rândul nostru, vom încerca să ne aplecăm cu precădere asupra unor aspecte puțin sau mai deloc discutate, legate preponderent de dans.
O primă surpriză a fost faptul că Opera a apelat la un coregraf de dans contemporan, la Sandra Mavhima, pe care o cunoaștem încă din anii când era în Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“ și am scris despre creațiile ei de-a lungul anilor în această revistă, toate lucrările ei fiind de cu totul altă factură decât genurile practicate pe scena Operei. Doar, arareori, în studiourile experimentale au mai apărut vremelnic piese înrudite. Când am văzut care era tematica întregii premiere, de strictă actualitate, am înțeles și opțiunea organizatorilor. Sandra Mahvima avea toate datele necesare, prin pregătirea sa complexă, cu licență în Coregrafie și masterat în Artele Spectacolului la UNATC, cu licență în Istoria și Teoria Artei la Universitatea de Arte București, cu doctorat în cinematografie și media la UNATC, cât și prin tot atât de bogata sa activitate creativă în dans contemporan, dar și în mișcare și regie de teatru (Martha. Povestea romanțată a unei prințese) și în film de dans (Collective Identity). Creațiile sale au fost prezentate în România, dar și în Franța, Norvegia, Macedonia, Polonia, Liban, Thailanda, iar în prezent este lector universitar dr. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu“ din Iași (am urmărit lucrările de diplomă ale studenților ei) și coregraf colaborator al Teatrului de Balet din Sibiu (am văzut online lucrarea ei din perioada pandemiei, AMURG-304 zile de lămâie). Dar, pe linia noului spectacol, surprizele au continuat. De exemplu, când am aflat ce lucrare muzicală alesese regizorul Alexandru Nagy ca suport pentru evocarea coregrafică a revoluției din 1989, și anume cunoscutul balet La Piață, de Mihail Jora, alegere explicată prin faptul că se știe că orice revoluție se petrece într-o piață. Mi-am pus tot felul de întrebări, dar am așteptat să văd ce a făcut Sandra Mavhima pornind de la această propunere și cum s-a făcut joncțiunea cu dansatorii Operei. Știam că are capacitatea de a converti la formele de dans contemporan și pe clasicieni, după ce urmărisem lucrarea ei de la Sibiu, unde majoritatea interpreților erau de formație clasică, și m-am liniștit imediat după primele secvențe din lucrarea de la București, recunoscând stilul ei de dans al brațelor în mișcările primului interpret, Alexandre Plesis, personajul în cămașă albă și cravată care trebuia să evoce un securist implicat în răsturnarea care urma să aibă loc. Și apoi, pe tot parcursul lucrării, am văzut că dansatorii Operei s-au adaptat cu ușurință la cerințele acestui nou univers coregrafic. Din păcate, însă, și Sandra Mavhima s-a lăsat captată de universul dansului academic, cum nu a mai făcut-o în nici o altă lucrare. De exemplu, într-un lung și obositor moment de aglomerare de piruete de tot felul. Au fost însă și multe secvențe de reală calitate plastică coregrafică, judecate în sine, precum o bună secvență în care mișcările rigide ale unor soldați sunt cuplate cu cele zgobii ale unor golani, astfel că suita de momente coregrafice stă compozițional bine pe propriile lor picioare, dar lucrarea, în ansamblu, suferă iremediabil de două mari deficiențe. Cea mai importantă a fost deja semnalată și de domnul Dumitru Avakian. Întoarcerea pe dos a libretului nu a întors pe dos și muzica: „pitorescul, culoarea, farmecul“ ei, concepute ca să evoce plastic florărese, plutonieri și bețivi din lumea interbelică nu erau scrise pentru creionarea unor personaje seci, care îndeplineau o misiune sau pentru o revoluție. Cea mai bună soluție ar fi fost să se ceară unui compozitor contemporan o compoziție gândită pentru acest subiect, așa cum s-a cerut cândva doamnei Livia Teodorescu Ciocănea pentru baletul Roșu și negru, creat de Alexa Mezincescu după cartea lui Stendhal, sau lui Cornel Trăilescu pentru Domnișoara Nastasia, una dintre cele mai bune lucrări ale lui Oleg Danovski, după G.M. Zamfirescu.
În plus, și în acest caz, ca și în cazul Revoluție, opera concepută de domnul Adrian Iorgulescu, plecând de la canavaua oferită de piesa satirică a lui Ion Luca Caragiale, Conu Leonida față cu reacțiune, conținutul celor două lucrări s-a referit în exclusivitate la acel aspect al schimbării care a fost numit de destul de multă lume o Loviluție. Toți cei care suntem contemporani cu evenimentele, știm că acesta este o parte de adevăr, dar nu singurul, așa cum îl înfățișează recenta premieră. Domnul Adrian Iorgulescu, venit la finalul premierei pe scenă, la aplauze, a pomenit și de cei care au murit în acel moment de încleștare, dar, despre cei care au spus „vom muri și vom fi liberi“, nu este deloc vorba și în lucrare. Adevărul întreg îl evidențiază Horia-Roman Patapievici în ultima și minunata sa carte, despre Viață, destin & nostalgie: „În analiza revoluției române, trebuie să distingem între partea care ține de revolta străzii și partea care ține de complotul nomenclaturist». Și chiar dacă cei care au declanșat revoluția nu au câștigat-o, ei au câștigat „în ochii societății românești, dreptul de a-i defini natura“. Deci avem obligația să spunem adevărul întreg, din respect pentru noi și pentru a nu-l denatura în fața unor străini.
Pe lângă alte discuții care se pot purta în legătură cu această ultimă premieră de la Opera Națională București și de înnoirile tematice și stilistice aduse de ea, e bine să se abordeze și fațetele mai sus evocate.