PROEME
XIV
În clipa despărțirii, sufletul meu nimeni n-o să-l îngroape și osemintele lui nimeni n-o să le găsească, amintirile nu se vor citi într-un mormânt răscolit, ci, mai degrabă, într-o carte deschisă, dar și aceea doar pe jumătate, căci jumătatea cealaltă aparține celui care-o citește
Și confesionalul la ce-ar folosi, dacă ochii păcătosului sclipesc în întuneric, și scrierea unui jurnal la ce bun, dacă scrisul nu e în întregime al meu, vreau să scriu jurnalul perfect, la capătul căruia nu mă așteaptă nimeni, care nu ascunde nimic, nu adaugă singurătăților mele, jurnalul absolut, scris la lumina focului, așa cum Spinoza scria la lumina lunii, iar fiecare coală umplută cu scrisul meu colțuros, înainte de a fi citită, numaidecât se va arde
XXXI
Îmi îngrop fața în palme, înmormântarea cea de toate zilele, îmi spuneam, așteptând mica înviere a dimineții, micile patimi și Evanghelia scrisă la persoana întâi, cu senzația că nu sunt contemporan cu mine însumi
Absent uneori din propria-mi viață, trăind pe placul celorlalți alteori, pierzând avionul și cei care mă așteptau îmbrățișând pe altcineva, hoinărind, încât oriunde opream, însemna c-am ajuns, nu-mi sunt pe deplin contemporan mie, trăirile mele sunt mai lungi sau mai scurte decât viața mea, nu cred în timpul care măsoară, nu cred în Înviere până nu văd pe obrajii morților lacrimi
LV
Nimic nu-mi arată mai multă credință decât lucrurile care-mi sunt interzise, ele nu se despart niciodată de mine, mă urmează în singurătățile mele, sunt jumătatea rânjită a bucuriilor mele, ceea ce mi-a fost interzis îmi poate spune adevărata poveste, multe dintre cele pe care le-am făcut, le-am uitat, dar neputințele, niciodată
Îmi amintesc că la poalele gardului dinspre biserica Sfântul Nicolae era o groapă cu var acoperită de scânduri, atenție, îmi spuneau, să nu calci peste ea, și de-atâtea ori mi-au spus încât și-acum pășesc cu sfială, ca nu cumva tărâmul interzis al gropii cu var să fie tocmai locul pe care îl calc, vecinul din colț, domnul Herseni, avea doi câini ciobănești, îi hrănea cu bojoci cruzi de vițel, să nu care cumva, îmi spuneau, să bagi mâna prin gard, ți-o retează, Doamne ferește, din cot, de-atâtea ori mi-au spus că n-am voie încât și acum, dincolo de gratiile care mă împresoară, aud câinii aceia lătrând, n-am uitat nici Nebunul cu ochii închiși de pe single-ul de ebonită, nici cărțile interzise ale lui Orwell pe care le ascultam citite la radio, pe frecvențele interzise, nici pozele locurilor din tărâmurile interzise pe care abia mai târziu, după ce le-am văzut, am început să le uit, n-am uitat, însă, atâtea lucruri interzise cărora, până la urmă, le aparțin și prin care pot măsura dacă și cât de liber am fost, aud iarăși câinii lătrând, mâna mi-e retezată din cot, dar simt încă vârful degetelor, deși ele nu mă pot ajuta să duc paharul la buze
LVII
Am suferit de aceeași boală a ochilor, Borges și cu mine, un fel de orbul găinilor, cum se zice-n popor, sau, mai prețios, cataractă, ce ciudat cuvântul ăsta care exprimă în același timp o sărăcire a luminii și o abundență a apei sărind peste pietre, la vârsta mea Borges era de zece ani orb, când nu era el însuși Homer, îl întâlnea în povestea despre nemuritori, mi-e rușine când întorc pagina pe care am parcurs-o, el nu mai putea citi, doar asculta cărțile din care-ar fi vrut să citească, se cufunda în labirintul lor, în rafturile bibliotecii Babel înțesate cu cărți de nisip, labirintul acela nu avea ieșire la mare, căci, spre deosebire de pampa sau de deșertul celor doi regi, râul arată ieșirea din orice labirint
Am suferit de aceeași boală a ochilor, Borges și cu mine, multă vreme el a citit cu obrazul atât de aproape de carte, așa cum popoarele mărilor galbene aproape că-și ating frunțile când vorbesc, dar leacul mi-a fost dat numai mie, mă gândesc că leacul le-a făcut o nedreptate celor născuți înaintea mea, dar nu e ca și cum l-aș fi părăsit pe Borges în mijlocul furtunii, el a rămas să rătăcească-n lumină, eu am rămas să bâjbâi prin întuneric, lumea pe care o văd, eu o împart cu ceilalți, lumea lui, numai el singur o vede
LVIII
Despre păsările care urcă fără să bată din aripi și întunecă cerul, despre limbile care țâșnesc din izvoarele focului, despre fierul care șuieră ca un bici în văzduh, despre iarba strivită de șenilele carelor de război, despre făcliile negre pe care câmpia le-aprinde la căpătâiul morților neculeși, despre toate astea pe cine să-ntreb mai întâi, numai cine suferă poate înțelege, mi-ai spus, dar unde să-l găsesc pe cel pe care suferința nu-l împiedică să înțeleagă
Și, totuși, a existat o zi când toți oamenii pe care i-am întâlnit pe marile bulevarde erau bucuroși, singura zi, de altfel, pe care-am trăit-o în felul acela, simțeam aceeași bucurie cu toții, de suferit, însă, fiecare suferă doar pentru sine, durerea face ca lumea să se micșoreze, cât despre ziua aceea plină de bucurii și lunga noapte a mâniei care i-a urmat, să-i întrebăm pe cei morți, doar ei spun mereu adevărul
LIX
Pentru viața mea toată, locul din care începe orice măsurătoare e caisul din curtea casei părintești din Focșani, pentru ceea ce s-a schimbat în viața mea dintr-odată, locul din care începe orice măsurătoare e scara unui bloc din strada Ion Câmpineanu din București, pe balustrada căreia a rămas agățată o eșarfă, ce imagine stranie, căciuli și fulare, veșminte smulse de pe trupurile ce se zbăteau, o pereche, chiar, de bocanci care mi-a amintit de pantofii de pe malul Dunării ai evreilor deportați, eșarfa răspândea un miros cald pe care l-am regăsit mai târziu în Provence, când m-am culcat cu fața la cer într-un câmp de lavandă, mi-o imaginam pe fata aceea cum își așază eșarfa pe umeri, privindu-se în oglindă, cum merge pe străzi cu pasul săltat, zâmbește și crede că lumea își rânduiește adierile și culorile după eșarfa ei, mi-ar fi plăcut s-o cunosc, am ratat de puțin, câteva secunde sau un timp infinit ce îl desparte pe cel care scapă de cel care-i prins, port vina fugarului care nu privește în urmă
Iar lumea născută din eșarfa ei colorată și mirosind a lavandă trebuia să fi fost mai frumoasă, să ne ierte fata aceea, dacă n-a supraviețuit, cum s-o pot reînvia, iar dacă trăiește cum s-o fi găsit în vâltoarea care a urmat, cum să-l găsim pe cel căruia trebuie să-i cerem iertare
LXVI
Nimic altceva decât o nouă imagine a cruzimii, încât luând înfățișări diferite, cruzimea nu se transformă în obișnuință, nu plictisește, ci surprinde mereu, nimic altceva decât o nouă imagine a cruzimii, tineri striviți sub șenile, împușcați în cap ori în abdomen, lăsați sângerând până când sângele nu se mai varsă în sânge, nu știi cum îi cheamă și atunci e ca și cum nu ai ucis pe nimeni, victimele rămân să ne bântuie, căutându-și călăii, cei inocenți au fost uciși, noi purtăm vina de a le fi supraviețuit, nu mai există inocenți printre noi
Iar terținele poemului dantesc povestesc despre lumea de dincolo, a treptelor către infernul cel mai adânc, cele nouă cercuri ale mâniei, însă eu am văzut aici pe pământ pedepsirea celor fără păcat, infernul celor inocenți care adaugă Divinei Comedii, dincolo de lumea de dincolo, cel de-al zecelea cerc
LXXV
Mi-amintesc de ziua în care a fost dărâmată biserica Sfânta Vineri, oamenii priveau catapultele năruind pereții, așa cum evreii priviseră neputincioși distrugerea Templului, înainte de izgonirea din Babilon, numai că noi n-am plecat după aceea-n exil, am parcurs o nouă coborâre a treptelor din care ieșirea devenea imposibilă, o asemănare și o deosebire în toate, pe locul unde fusese altarul au ars zile în șir lumânări, oamenii culegeau cărămizi și le înveleau în pânzeturi albe, le adunau așa cum alții aveau să culeagă pietre din Zidul Berlinului, numai că aceea era o dărâmare de ziduri care despresura, pe când demolarea Sfintei Vineri a fost o dărâmare de ziduri care împresura
Mare parte din viață am trăit-o între mine și zid, nu privi către zid, îmi spunea Vocea, imaginea lui răsturnată din ochi începe să încolțească în creier, peste un timp devii zidul pe care-l privești, imposibil de dărâmat, singura șansă să scapi e să te cațări și să te arunci în gol, o asemănare și o deosebire în toate, am suit într-o seară de toamnă la mănăstirea Petru Vodă, am pășit cu apusul pe umeri, umbrele mi se așterneau dinainte ca un așternut curat, mirosind a izmă spălată de ploaie, starețul Iustin m-a îndemnat să-mi lipesc urechea de zid, s-ascult cu ochii închiși până aud sevele lemnului tare, precum Cedrii Libanului, nu orice dărâmare de ziduri te eliberează, mi-a spus și m-am gândit că e prea târziu pentru mine, am deja degetele zdrelite, și pentru călugăr, cu trupul împuținat și aura părului alb, prea târziu fusese demult, a mângâiat zidul mănăstirii pe dinăuntru, există și ziduri care te pot ajuta să fii liber
LXXIX
Despre ce altceva aș putea să scriu, dacă nu despre mine, despre ceea ce eu văd și voi nu vedeți, despre ceea ce spun cu buzele strânse, încât nici măcar liliecii, cu auzul lor ascuțit, nu aud, despre singurătatea pe care cu nimeni n-o-mpart, căci mai ușor e să împarți trupul decât singurătatea, scriu mai ales despre ceea ce am trăit și nu doar despre ce-am făptuit, în cearta universaliilor împăcarea vine din miezul pământului, nomina nula tenemus, între trăire și făptuire se află nașterea poeziei
Am scris deasupra ușii de la intrare: ontogenia repetă filogenia și m-am ținut de cuvânt, nașterea mea a repetat morțile celor de dinainte, viața mea povestește despre legendele răsfoite în grabă, într-o textură postmodernistă, numai imaginea din oglindă e a mea, doar ecoul corului antic, arsura din palmă și presimțirea, dovada că exist împotriva lumii întregi, și atunci despre ce altceva aș putea să scriu decât despre viața mea și despre lume cum o văd privind-o prin mine, așa cum prin sticla înnegrită privesc cerul în vremea eclipsei
LXXXIII
O urcare a treptelor, o piramidă, sufletul meu nu se află pe nicio hartă și nu există hartă pe care să n-o cuprindă, greutatea lui e egală cu greutatea umbrei, dar umbra are formă și n-are conținut, în timp ce sufletul mustește de miez, dar forma nu i-o cunoaște nimeni, oglindirea lui e tot el, dacă l-ai întâlni pe stradă, nici nu l-ai cunoaște
O urcare a treptelor, până la altarul de piatră, un cuțit răsucit care, ca orice jertfă, împovărează, o geometrie a sufletului, de neimaginat, lipsită de axiome, cu unghiurile căscându-se în jurul cercului lui Kandinsky, o geografie variabilă, precum dunele pe care vântul le plimbă-n deșert, un șir poliedric, cristale de sare pe care le lasă în urmă lacrima și sudoarea și cărora le e prea sete ca sufletul să se liniștească, o geometrie rămasă pe gânduri, un joc de lumini și de umbre ca și cum sufletul ar avea boltă și pe ea ar sclipi steaua Sirius, o urcare a treptelor și câte asemănări, Piramida lui Keops, marea piramidă din Cholula și sufletul meu, fiecare dintre ele are, în adânc, o cameră ascunsă
LXXXVIII
Ce miracol, îmi spun, privind pruncul ăsta, el are toate șansele să prindă veacul al douăjdoilea, i-aș da zilele mele și ochii, să pot privi și eu lumea aceea, am socotit că între nașterea mea și a lui e tot atâta timp cât între Lucian Blaga și mine, poate că și el m-ar fi privit gângurind în brațele mamei și ar fi spus: „ferice de prunc, el va vedea veacul al douășunulea!“ și ce dreptate ar fi avut, ce mult mi-ar fi plăcut să văd lumea prin ochii lui negri
Și mă gândesc că lumea e alcătuită din lucrurile care s-au făcut prima dată și, mai abitir, din lucrurile care s-au făcut o singură dată, e felul cel mai îndemânatic de a învinge timpul, lumea lipsită de orice cronologie, lucrurile care s-au făcut prima dată se repetă, se adaugă unul pe altul ca treptele unei scări pe care, urcând, lumea nu știu unde-o s-ajungă, lucrurile făcute o singură dată rămân neschimbate pe veci, ca faraonii închiși în mormintele neștiute, și poezia asta s-a scris o singură dată, unică în Univers, înaintea ei timp nu mai este, poate însoți scâncetul unui prunc din oricare veac, atâta doar, când o descoperiți din sarcofagul ei, mormântul să-l deschideți cu grijă
CI
Domnul Weissmann, gestionarul Consignației din piață, care scăpase de la Auschwitz, mă rog, doar o parte din el, cum singur spunea, avea o cugetare în ce ne privește: noi, armenii și evreii, în afară de Vechiul Testament, mai avem ceva în comun, pe ăia care voiau să ne măcelărească pe toți, Cel de sus i-a oprit la jumate, uite și răscrucile care ne-au înjumătățit, primul mare război la armeni și al doilea pentru evrei, pe urmă fiecare își are numărătorile lui în care numele celor morți sunt mai multe decât cele nouăzeci și nouă de nume ale lui Dumnezeu, un milion și jumătate de armeni au rămas vii pe pământ, un milion și jumătate au fost omorâți și s-au scurs sub pământ, atât de sfioși încât nici nu li s-a găsit mormântul, dar numărătoarea nu se oprește aici, trăim pe pământ, trăim sub pământ, popoare ale Persefonei, și dacă trăim pe din două și suntem acum opt milioane, în lumea morților suntem tot pe-atât, ei trăiesc ca și noi, se îndrăgostesc, fac copii, poate că și în lumea morților, odată cu mine, s-a născut un băiat care a fost botezat Varujan, dacă și ei, în lumea morților, se botează
Iar într-o bună zi, domnul Weissmann a dispărut, pur și simplu, unii ziceau c-a murit în incendiul din sinagogă, alții că a emigrat în Eretz Israel, când s-au încumetat să spargă lacătul Consignației, au găsit sipetul cu fotografii, micul lui Yad Vashem, în afară de Vechiul Testament mai avem ceva în comun, păstram și noi o cutie de-alamă cu pozele morților noștri, în jur aerul era rece de respirația copiilor și nepoților născuți după moarte, trăim pe pământ, trăim sub pământ, jumătăți care se întregesc fără să se întâlnească, pentru un popor trecut prin măceluri nu toți cei morți au fost vii cândva
CXVI
Grota Miresei era un ochi de apă înconjurat de un munte de sare, legenda spune că pe locul acela o fecioară și-a curmat viața, iar voalul alb, de mireasă, a plutit o vreme pe apă, între timp ploile au subțiat pereții până s-au prăbușit, grota nu mai există, unii se jură și azi că au văzut voalul plutind pe apa sărată în nopțile fără lună, un loc blestemat, ar spune călugărițele de la mănăstirea Zamfira, mai ales pentru feciorii neluați, o singură clipă ar fi de ajuns ca nămolul să îi absoarbă, pereche pentru mireasa fără de nuntă, și apa i-ar acoperi ca și cum n-ar fi fost, un loc blestemat ca toate acelea în care moartea vine supusă, chemată pe numele de botez pe care numai cel care se sinucide îl știe
Iar gânduri pe care singur mi le suprim, fiecare poartă în suflet grotele lui, dintre care una poate să fie Grota Miresei, scăparea din urmă fără nimic în schimb, pentru ai mei Grota Miresei a fost Eufratul, în anul convoaielor către deșert moartea și-a aflat în Eufrat numele de botez, sora bunicului meu s-a aruncat în valuri de teama soldaților care o râvneau, niciun voal n-a rămas să plutească pe apă, încă un mormânt care ne lipsește
CXIX
A fost un an greu, strugurii s-au copt mai târziu, culesul abia a scăpat de primele brume, au murit mai mulți scriitori decât de obicei, i-am îngropat împreună cu paginile pe care nu le-au mai scris, unii dintre noi i-am mai pomenit, cei mai mulți au tăcut, așa cum a tăcut o lume întreagă, încât te întrebi dacă a fost vreodată nevoie de ei, tu te întrebi, nu noi, care încă mai scriem și continuăm să trăim într-o închipuire miloagă, de parcă mulțimile așteaptă, ținându-și suflarea, poemul pe care tocmai l-am scris, dar nu se întâmplă nimic, nu-i așa, zăpezile se rup, în martie, pe povârnișuri, vine timpul cireșelor coapte, apoi al cireșelor putrede și al cenușii, o frunză nouă, lăstărită pe ram, o frunză veche, pe caldarâm, purtată de vânt, poemul meu amestecat printre ele
Un roi de lăcuste, inimile noastre, o molimă care pedepsește sclavia, fiecare dintre noi poartă un punct roșu care se plimbă pe piept, la capătul unei priviri ucigașe, îngerul morții pândește prin lunetă și trage, nimeni nu-l vede, câte unul dintre noi cade, pe-acela-l vedem, îi facem mormântul în grabă, niciodată o groapă comună, viața și moartea unui poet nu se trăiesc la comun, a fost un an greu, au murit mai mulți scriitori ca de obicei, culesul abia a scăpat de primele brume, turnat, însă, în amfore ceruite, vinul din strugurii care se coc mai târziu e mai dulce
CXXVII
Nu știu ce-o să se spună mai târziu despre noi, la început a fost prea puțin pentru cât voia să capete fiecare, pe urmă destul, dar n-am mai știut, dintr-odată, ce vrem, cel mai potrivit ar fi să zicem c-a fost o generație amânată, ne-am născut pe timpul foametei, când nu era nevoie de noi, în locul unor morți de amintirea cărora nu mai era nevoie, am retrăit întâmplări pe care nu le-am trăit, am fost ecoul unor voci care nu se auzeau, lumea pe care ne-o închipuiam în partea asta de zid era, de fapt, de cealaltă parte, eram exilați în propria casă, n-aveai pe cine să-ntrebi, deschideam ușa unei odăi exact în clipa în care la capătul celălalt, cineva închidea, în urma lui, altă ușă, nu știam, pe atunci, că există puști cu lunetă țintind spre visele noastre ca într-o vânătoare de păsări de apă, primul care cade ucis e pescărușul, în zori, în jurul frunții îmbrobonite, oasele lui subțiri, ca o cunună de spini
Amăgire e celălalt nume al ei, pe pământ totul urma să se petreacă a doua zi, ne ridicam ochii uscați către stele, nicăieri nu se simțeau mai privite ca aici, deasupra noastră licăreau stelele cele mai fericite, noi eram totuna cu amăgirile noastre, atât de prezente încât puteam să le-atingem, se ițeau pe după umerii noștri, ne ispiteau în locul femeilor noastre, citeam cărți întregi despre ele, întâmplări care nu se întâmplă, gări cu trenurile veșnic întârziate, o elegie a amăgirilor, viețile noastre, fiecare bătaie de inimă, o jertfă
CXXXI
Era o vreme când puteam fi tâmpit fără ca asta să se observe, într-o lume în care trăiam la comun cu ce aveam, dar și cu ce n-aveam, eram idiot pe cont propriu, regele unui ținut care nu se găsește pe hartă, generalul armatei de teracotă așteptând învierea, o utopie măruntă ca o miuță cu minge de cârpă între două trotuare, ce tâmpenie, ai zice, să privești neclintit zidul până ce zidul începe să miște, se dă într-o parte ca faldurile cortinei de catifea sau cu uruiala cortinei de fier, pe scenă actorii nu ne băgau în seamă, unii mâncau Toblerone, o ciocolată de forma vertebrelor unei vaci costelive cum se mai găseau prin ciorbele noastre sleite, alții beau bere la doză și râgâiau din rărunchi, invidiam râgâitul acela, am încercat și noi cu brifcor, dar nu ne ieșea, merita să trăim, chiar dacă viața nu făcea nici doi bani, merita să visăm, un vis vârtos, nesmintit, nimeni nu ne zgâlțâia să ne deștepte din somn, nimeni nu ne striga pe numele de botez, căci botezul era interzis, se dădea tâmpenie la liber, nimeni nu ne arăta cu degetul, nu aveau degete destule oricum pentru atâția tâmpiți câți eram
Și nu e ca și cum să fii tâmpit era cel mai rău lucru din lume, tâmpenia are, și ea, măreția ei, chiar dacă pentru scurt timp și la întâmplare, rămân între ziduri ca Bottisatva căruia, după moarte, nu i-au putut clinti umbra întipărită pe zid, privesc zidul până când și el se tâmpește, nu-mi spuneți că e imposibil, martor mi-e Dumnezeu, a fost un an când zidurile au înnebunit, cele din piatră s-au năruit, cele de după gratii s-au descuiat, cele de la încheieturi s-au descătușat, mai scuturam de pe frunte cenușa cuvintelor moarte, era o vreme, într-adevăr, când puteam fi idiot fără ca asta să se observe, pentru sufletul meu eram prinț, pentru alții nătângul care poartă păcatele pe care ei i le aruncă-n spinare, și, totuși, să fii idiot între ziduri e o încleștare cu zeii, ce trist să fii idiot când ai în față priveliști
CXXXIII
Asta se întâmpla demult, în evul de mijloc, acum nu mai pot să visez o cetate a soarelui, o nouă Atlantidă, o insulă nedescoperită a fericirii, urc de-a bușilea veacul de margine ca pe o buză răsfrântă a gurii unui Gog sau Magog, aud scrâșnetul oaselor sfărâmate, văd firul de sânge prelins din carnea crudă, nepregătită să moară, uitare, răzbunare și iertare, bufonul le rostește de-a valma, regele alege ce-i place, se joacă de-a frontierele, le adună ghem, le deșiră, le face șireturi pentru bocancii de vânătoare, văd dincolo de lumea de dincolo, apusul și răsăritul nu-și mai urmează unul celuilalt pe tăcute, se învrăjbesc în vârful celor trei sulițe, precum în cer, așa și pe pământ
Nu mai pot visa o cetate a soarelui, o nouă Atlantidă, o insulă nedescoperită a fericirii, urc povârnișurile muntelui pleșuv, priveliștile mă sperie, popoare de salamandre, războiul lumilor și ruine, oameni adormiți în sicrie de sticlă, fețele morții încremenite ca măștile teatrului NO, luminate de rugul cărților incendiate, presimțirile, singurele amintiri despre viitor, sumbre și terifiante, luminile au rămas îndărăt și umbrele se alungesc în cale, de parcă am murit înainte de a mă naște, e noaptea Anului nou și nu știm pentru ce închinăm, după anul o mie nouă sute optzeci și patru urmează anul o mie nouă sute optzeci și patru
CXXXVI
Am văzut de cinci ori filmul Călăuza al lui Andrei Tarkovski, fapt de necrezut pentru mine, care nu am răbdare nici de aici până acolo, darămite și înapoi, e o poveste despre abisul pe care nicio speranță nu-l umple, numai un rus putea să facă un asemenea film și numai un român îl putea vedea de cinci ori, urmăream cu sufletul la gură, pe vremea aceea sufletul tăcea între buze, la cinema mâncatul semințelor era interzis, ce să mai vorbim de popcorn în coșulețe mamut sau nachos cu salsa, cât despre coca-cola sau bere la doză, alea erau dorințe spre care nu ne putea călăuzi niciun Stalker, am văzut de nu mai puțin de cinci ori Călăuza lui Andrei Tarkovski, de fapt, sub același nume, am urmărit, de fiecare dată, alt film, călăuza, fizicianul și scriitorul nu mergeau de două ori la fel, în Zonă nu erau drumuri drepte, se frângeau pe urmele eșarfei înnodate într-un colț, cărările erau irepetabile, ascunse sub pajiști, întortocheate ca niște circumvoluțiuni, destul cât să înțeleg că de dorința cea mai adevărată e mai potrivit să te temi
Singurul film pe care l-am văzut de mai mult de cinci ori a fost filmul meu, neinspirat, deși din personaje și întâmplări reale, niciodată reluat de la început și rareori din locul în care-l lăsasem, uneori sala de cinema era arhiplină, mulțimile exultau la fiecare picătură de sânge, alteori trebuia să cumpăr bilete în plus, fără cel puțin zece spectatori pelicula nu putea să ruleze, filmul meu s-ar putea numi tot Călăuza, în jur totul e sepia, dincolo de frontiera păzită pajiștile sunt colorate, deși florile nu au același miros, eu sunt, pe rând, unul sau altul dintre protagoniști, în mintea mea se întinde Zona, strașnic păzită de scutierii cu căștile albe, strânși în jurul tâmplelor mele, abia firul de sânge se strecoară, ivit prea devreme, Zona arată la fel, drumul prea scurt să ajung la capătul lui, cărările frânte de zborul eșarfei, irepetabile, ascunse sub ierbi, întortocheate ca niște circumvoluțiuni, și, în mijloc, camera adevăratei dorințe, cea mai adâncă dorință, pe care n-o știu, dar o presimt prin jertfele ei