Cînd omul educat aude într-o conversație numele lui Pascal, intervine ca dintr-un fel de reflex (condiționat de cultura generală): „Ah, da, Pariul lui Pascal“… Un pariu care, din păcate, nu își arată rezultatul decît în ultimă instanță, cînd, oricum, nu mai contează. Îl rezum pe scurt: o persoană rațională are tot interesul să creadă în Dumnezeu, fie că Dumnezeu există, fie că nu; dacă Dumnezeu nu există, nici credinciosul, nici necredinciosul nu au ce pierde. Dar, din contră, dacă Dumnezeu există, credinciosul ajunge în paradis, în vreme ce necredinciosul e închis în Iad pentru eternitate…
Blaise Pascal (19 iunie 1623-19 august 1662) a fost însă mai mult decît autorul unui pariu. Matematician, inventator, filosof, moralist și fizician, are o operă impresionantă, în ciuda faptului că a murit la doar 39 de ani. La 16 ani, a publicat un tratat de geometrie, la 19 ani a inventat o mașină de calculat. Dincolo, însă, de contribuțiile majore în știință, filosofie și morală, Blaise Pascal a înființat ceva ce ne servește tuturor zi de zi. E vorba de transportul în comun.
În 1661, într-o discuție cu ducele de Roannez, lansează ideea de a-i ajuta pe parizienii mai puțin bogați să se deplaseze prin oraș. Vorbim despre o localitate cu jumătate de milion de locuitori, la acea dată fiind al doilea cel mai populat oraș din lume, după Londra, străbătut doar de trăsuri ale înaltei aristocrații, strecurîndu-se pe străduțele înguste. Abia mai tîrziu, prin opera lui Haussman, Parisul va avea parte de axe de circulație largi.
Dar și în momentul în care Pascal vine cu ideea transportului în comun, existau deja cîteva artere mai largi și spre ele se va îndrepta atenția lui. În principiu, sistemul de transport în comun se baza pe cîteva calești mari, cu multe locuri, care plecau la intervale regulate, pe un traseu bine stabilit, cu plata biletului în funcție de distanța parcursă (cam așa a rămas pînă în zilele noastre, doar că nu mai sînt căruțe, ci autobuze, tramvaie, metrou…).
Interesantă este și ideea că respectivele calești puteau circula și fără călători, dacă aceștia nu se iveau. Esențial era să se respecte orarul și traseul.
În noiembrie 1661, Pascal și ducele de Roannez, cărora li se alătură marchizul de Sourches și marchizul de Crenan, fondează o societate de transport. Apoi avansează autorităților timpului și o „cerere de autorizare pentru căruțe (calești mari) care vor face zilnic același traseu în Paris dintr-un cartier în altul, cele mai lungi pentru cinci bani, și vor pleca mereu la ore fixate, indiferent cît de puține persoane se află în ele, chiar goale dacă nu se prezintă nimeni, fără ca acei ce se servesc de această comoditate să plătească și pentru locurile neocupate.
Pascal investește în această întreprindere aproape toată averea lui și chiar zestrea surorii sale.
Printr-o decizie a Consiliului Regal din 19 ianuarie 1662, semnată personal de regele Ludovic al XIV-lea, se autorizează noua societate care va avea și monopolul ineditei forme de transport. Încet, încet, după cîteva săptămîni de testări, se va ajunge la cinci trasee ce legau cartierele Parisului de centru. Trăsurile cu opt locuri erau trase de patru cai, conduse de un birjar și deservite de un lacheu.
Noul serviciu a fost inaugurat cu mare pompă și a entuziasmat populația Parisului. „Serviciul acesta a reușit atît de bine, încît din prima dimineață au fost multe căruțe pline cu care au mers chiar și multe femei“, avea să noteze Gilberte Périer, sora lui Pascal.
În ciuda opoziției regelui, Parlamentul Parisului impune cîteva restricții: accesul în trăsuri va fi interzis pentru „soldați, lachei și alți oameni în livrea, chiar muncitorii și hamalii nu vor putea urca în numitele calești, pentru mai marea comoditate și libertate a burghezilor și a oamenilor de merit“. Vorba ceea, vrem trăsuri, dar nu și pentru lachei! Această „limitare“ socială a călătorilor va face ca, pînă la urmă, transportul în comun să devină prea elitist și să-și piardă din popularitate. Nu există date despre momentul în care s-a destrămat rețeaua de transport în comun, însă e clar că a fost o premieră mondială, poate venită prea devreme. Abia peste un secol și jumătate se va înființa un serviciu de omnibus, la Nantes, apoi la Paris.
Din punctul de vedere al lui Pascal, acesta a cîștigat pariul cu transportul în comun, chiar dacă el va înflori cu adevărat mult mai tîrziu.
Închei cu o cugetare de-a lui care este extraordinar de valabilă și astăzi: „Toată nenorocirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, acela de a nu ști să stea singuri într-o cameră“.